Consider că lectura a fost şi continuă să fie una dintre valorile cu adevărat pozitive ale vieţii noastre, cartea fiind aceea care proiectează o lumină fascinantă asupra lumii, inducând tentaţia aproape irezistibilă a sintetizării unor gânduri, meditaţii şi cunoştinţe. Chiar dacă există puncte de vedere diferite, toate tind a fi convergente către o singură concluzie: lectura îşi are un loc bine definit şi distinct în multitudinea preocupărilor omului fiind o valoare indiscutabilă care se impune prin ea însă iar a şti să citeşti este o artă, poate chiar o ştiinţă. Lectura devine astfel, indubitabil, un stimulent esenţial în educarea spiritului de aceea sunt de admirat popoarele, naţiunile, care luptă pentru promovarea culturii şi artei şi, mai ales, pentru eliminarea analfabetismul din viaţa lor.
Iar aceste ultime cuvinte sunt o formă de admiraţie faţă de evrei, cei care, în toată lumea, au militat pentru învăţătură ca fiind calea cea mai sigură spre civilizaţie, numindu-se în mod tradiţional, dar şi pe bună dreptate, popor al Cărţii. Desigur nu la acestea mă gândeam citind volumul de nuvele: Acei ochi ameţitori, cel mai recent al prolificului scriitor Harry Ross.
Ba chiar, pe parcursul lecturii mi l-am închipuit pe autor ca fiind maestru de ceremonii la un dineu de gală unde cu gesturi de expert, având eleganţa unui spadasin şi precizia unui chirurg, împarte distinşilor oaspeţi feliile unui tort. Fiecare invitat primeşte o felie cât mai egală cu a altuia. Dar, atunci când feliile vor desfăta papilele, între ele vor fi, inevitabil, unele diferenţe. Una mai dulce fiindcă are un miligram mai mult de ciocolată, alta mai însiropată, o alta cu un o savoare distinctă deoarece are o altă bucăţică dintr-un fruct exotic şi aşa mai departe. Nu mai spun ce ar fi dacă fiecare invitat ar trebui să povestească ce a mâncat. Am avea surpriza să constatăm că fiecare a mâncat câte o felie din alt tort, atât de mari ar putea fi diferenţele cauzate de subiectivismul, experienţele diferite, sau chiar de practica artei gastronomice, plină şi ea de termeni specifici.
Însă Harry Ross deși nu este maestru de ceremonii gastronomice împarte, precum cel despre care am fabulat, felii de cultură, inteligenţă, farmec, înţelpciune şi măiestrie scriitoricească îndelung exersată. Ceea ce am putea povesti noi cititorii după acest regal de cultură, nu ştiu. Ştiu însă că vom avea acea satisfacţie rafinată aferentă lecturii dar şi fericirea clipelor despre care maestrul, ca orice maestru care se respectă, nu a spus nimic înainte, lăsându-ne pe noi să ne delectăm cu descoperirile făcute şi oferindu-ne astfel o minunată aventură intelectuală.
Dar despre ce povesteşte Harry Ross în această carte? Ca de obicei, despre oameni simpli şi întâmplări care pot părea obişnuite şi despre care putem spune că am auzit de multe ori în viaţă. Este foarte adevărat, fiindcă vieţile noastre sunt un şir mai mare sau mai mic de întâmplări pe care le numim banale, mai ales atunci când le trăiesc alţii. Fiindcă, spre exemplu, o neînţelegere familială poate fi extrem de neinteresantă dacă ne-o povesteşte un cunoscut şi cu totul altfel dacă o trăim noi şi avem convingerea că ne poate schimba cursul vieţii.
Sau avem convingerea că, aşa funcţionează clişeul, un bărbat poate destructura o familie şi cuceri o femeie căsătorită, dar timpul va pedepsi cu străşnicie această încălcare a normelor. Poate, numai că Harry Ross, fin observator al realităţilor, are o cu totul altă părere, mai ales că el nu se lasă influenţat de aparenta soliditate a respectivei familii şi ne face să vedem şi noi ce se ascunde în spatele aparenţelor.
Prin miezul povestirilor din această carte trec o mulţime de fete sau femei. Unele tinere şi frumoase, altele mai încercate de valurile vieţii, sau dintre acelea care te lasă cu răsuflarea tăiată chiar dacă ai depăşit vârsta marilor entuziasme lirice. Ele trec prin experienţele fireşti ale vieţii, iubiri, trădări, alte iubiri, bărbaţi fascinanţi ori cu un suflet aparte, se despart de familie sau doar de o relaţie pasageră, trec de la fericire la durere, ori de la disperare la linişte şi împlinire. Uneori constată că un căţel valorează mai mult decât relaţia maritală sau că un pian aflat în casa unde s-au mutat de curând le poate încurca existenţa. Sunt, poate, stewardese strălucitoare şi în contact profesional cu sute de bărbaţi, iar a reacţiona precum eroina din Acei ochi ameţitori pare a fi cam ciudat, dar perfect logic.
Întâlnim, aşa cum este firesc, şi bărbaţi. Oameni simpli sau actori cam instabili emoţional dar care ajung să vadă adevărata iubire doar la o răscruce a vieţii, fotbalişti (este o temă la modă, indiferent cum o privim) care nu pot înţelege cum o femeie, iubita, poate să fie fotomodel şi în acelaşi timp fidelă, iar rezolvarea vine din recunoaşterea faptului că a fi prost nu este un avantaj, ori personaje ciudate precum acela din Lordul vagabond, un gen de neliniştit care se regăseşte, într-un târziu, tot sub privirea blândă a celei pe care o părăsise cu ani în urmă. Cupluri sau oameni singuri care trec prin acea unică întâmplare, da, da, aparent banală, însă capabilă să schimbe o viaţă. Întâmplarea devine subiect şi numai ochiul atent la detalii şi posibilele evoluţii, acel „ochi” al scriitorului, singurul care o poate pune în pagină în aşa fel încât să devină nu numai recognoscibilă ci şi memorabilă.
Uneori Harry Ross propune exerciţiul lecturii interactive. Duce naraţiunea şi dezvoltă conflictul până la un punct, dar în nici un caz la final, şi sugerează mai multe căi de rezolvare a conflictului. S-ar putea crede că acest gen de experiment este sortit eşecului. Ei, bine, nu-i deloc aşa! Cititorul este tentat să vină cu varianate pentru continuarea poveştii în funcţie de ceea ce îşi doreşte. Prin urmare, nu m-ar mira ca, într-o zi oarecare, exact din acest exerciţiu să se dezvolte pasiunea de a scrie pentru unul dintre cititori. Şi abia atunci, deşi nu avem şanse prea mari de a afla vreodată cum stau lucrurile, Harry Ross va avea sentimentul împlinirii, tocmai pentru că, odată, cândva, a stimulat creativitatea, prin felul său de a fi scris. Desigur răsplata pentru acest gen de gesturi se găseşte numai în ceruri. Acesta însă nu este un motiv ca să nu mulţumim autorului pentru intenţie şi pentru delicateţea cu care a făcut-o.
Ce vom afla însă din această carte cu un titlu atât de tentant depinde, aşa cum am spus, numai de noi înşine. Dar, presupunând că nu vom afla prea multe lucruri noi, tot vom câştiga ceva. Câteva ceasuri de tihnă intelectuală în compania cuvântului frumos scris, ceea ce vă asigur stimaţi cititori că este un miracol într-o lume răscolită de nelinişti şi conflicte. De aceea recomand din toată inima acest volum tuturor celor care îşi doresc pace în suflet, dar nu numai lor!
—————————————————————————-
* Harry Ross, Acei ochi ameţitori (nuvele), Israel 2013
—————————————————————————–
