Pe strazi, femei înfofolite în haine groase, cu nasul roşu muşcat de frig, apar în această zi cu haina împodobită de câte un mic mărţişor. Oricât ar fi vremea de rece sau posomorâtă, vederea mărţisorului aduce optimism în sufletul tuturor. Micuţa amuletă ne anunţă că primăvara este la un pas de noi, iar iarna se va duce curând!
La origini, mărţisorul era o monedă de aur sau de argint, rotundă ca soarele, de care era legat un şnur alb-roşu. Strămoşii noştri împleteau un fir de lână (sau cânepă) alb cu unul negru, ulterior firul negru fiind înlocuit de unul roşu. Mărţişorul era dăruit femeilor şi copiilor, şi era purtat legat la mână, la gât, sau mai nou, prins în piept. Credinţa populară spunea că purtătorii Mărţişorului nu vor fi pârliţi de Soare pe timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. Dăruirea şi purtarea de mărţişoare la începutul lui martie este un obicei specific românesc, de origine daco-romană, atestat în toate regiunile ţării. Acest obicei a fost importat, într-o formă mai simplă, de vecinii noştri de la sud, bulgarii. În timp, mărţişorului ca bănuţ de argint s-a pierdut, şi a fost înlocuit cu alte obiecte, care însă reprezintă aceleaşi lucruri ca şi bănuţul iniţial: noroc, fertilitate, protecţie împotriva răului, şi, firesc, primăvară.
Puţini dintre practicanţii acestei tradiţii ştiu că 1 Martie avea în trecut şi altă semnificaţie importantă: era Anul Nou. La Roma, începutul anului se sărbătorea la 1 martie, luna care purta numele zeului Marte – zeu ce personifica renaşterea naturii, ocrotitorul câmpurilor şi al turmelor. Denumirea Mărţişorului vine, tocmai de la acest zeu, Marte, iar în calendarul nostru popular, a treia lună purta chiar numele de Mărţişor.
Cea mai răspândită legendă a Mărţişorului povesteşte că demult, Soarele însuşi ar fi coborât într-un sat, luând chip de om. Profitând de ocazie, un zmeu l-a răpit şi l-a închis într-un castel, departe, departe. Lumea întreagă s-a posomorât fără lumina binefăcătoare a Soarelui. Păsările nu mai cântau, plantele se ofileau, copii nu mai râdeau… Nimeni însă nu avea curajul să pornească în căutarea Soarelui. Într-o bună zi, un tânăr viteaz s-a hotărât să readucă oamenilor Soarele pe cer şi a pornit în căutarea lui. Călătoria voinicului a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. Spre sfârşitul iernii, voinicul nostru a ajuns la castelul zmeului. O înfruntare crâncenă a avut loc. După zile şi zile de luptă, zmeul a fost înfrânt şi Soarele eliberat. Soarele a urcat din nou pe cer, înveselind iar lumea. Voinicul, grav rănit în bătălie, nu a apucat să se bucure însă de izbândă. A căzut pe zăpadă, şi sângele lui s-a prelins pe neaua alba. În locul în care sângele curgea, zăpada se topea, şi răsărea câte un ghiocel… Acest eveniment este imortalizat în şnuruleţul alb şi roşu: sângele voinicului şi albul ghiocelului, soarele şi zăpada, primăvara şi iarna.
O altă interpretare a culorilor şnurului alb-roşu este împletirea dintre simbolurile masculine şi feminine: roşul este foc şi soare, vitalitatea femeilor, iar albul, zăpada rece şi pură, reprezintă înţelepciunea bărbaţilor. Astfel, avem şi noi în tradiţia populară echivalentul lui yin şi yang, masculin şi feminin, împletirea celor două principii elementare ale materiei. Cine doreşte să respecte tradiţia, îşi pune mărţişorul la răsăritul soarelui, în prima zi a lui martie. Mărţişorul se poartă până când apar primele semne ale primăverii: până se aude cucul cântând, pănă înfloresc cireşii sau trandafirii, până vin berzele şi rândunelele. Atunci, mărţisorul se leagă de un pom înflorit ca să aducă noroc.
Tot de 1 Martie se alege câte o “babă” – adică o zi între 1 şi 9 martie. Aceste zile, din punct de vedere meteorologic, sunt capricioase şi instabile ca babele. Ele sunt zilele care fac trecerea de la iarnă la primăvară. Ziua aleasă va indica cum va fi restul anului: dacă e însorită, se prevede un an bun, norocos, dacă e ploioasă, anul va fi posomorât, fără noroc şi fără bucurii, dacă e vântoasă, se prevăd certuri multe. “Babele” îşi au originea în legenda Dochiei. Evident, exista multe versiuni ale legendei, dintre care cea mai populară povesteşte că Dochia era o femeie tare rea şi îi plăcea mult să îşi chinuie nora. Îi dădea acesteia tot felul de sarcini imposibile. Într-o zi de iarnă, îi ceru fetei să-i aducă fragi. Cu ajutorul unei minuni a lui Dumnezeu, nora găsi nişte frăguţe şi le aduse Dochiei. Crezând că deja a sosit primăvara, Dochia şi-a luat oile, şi-a pus pe ea 9 cojoace şi a pornit pe munte. Afară se încălzise şi Dochia, asudând, îşi lepăda pe rând câte un cojoc, astfel încât, ajunsă pe vârful muntelui, ea rămase doar în ie. Atunci se porni o viforniţă grozavă, şi Dochia, împreună cu turma de oi au îngheţat, transformându-se apoi în stane de piatră care sunt vizibile şi în ziua de azi. În munţii noştri există câteva ansambluri pietroase care se zice că ar fi Dochia cu oile sale.
Există desigur şi mitul lui Traian şi Dochia, Traian fiind împăratul roman cuceritor al Daciei, iar Dochia fiind o frumoasă dacă, însăşi fiica lui Decebal. Traian dorea să o ia de soţie pe frumoasa Dochia. Aceasta, nedorindu-l pe Traian, a fugit în munţi unde a fost urmărită de Traian. Fata a cerut ajutorul lui Zamolxis, care a transformat-o în stană de piatră, împreună cu turma de oi care o însoţea.
Dincolo de obiceiuri, tradiţii şi legende, mărţişorul este un simbol al vieţii, al bucuriei de a trăi, şi al renaşterii.
