125 de ani de la naşterea lui MATEIU CARAGIALE

0
3
Mateiu_Caragiale_-_Foto021

Mateiu_Caragiale_-_Foto021„Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde”.                                                            (Grădinele amăgirii)

La data de 24 martie 1885, la Bucureşti, se naşte Mateiu Caragiale fiul nelegitim al lui I. L Caragiale şi al Mariei Constantinescu. După ce I. L Caragiale se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly în anul 1889, îşi aduce fiul în noua familie unde va trăi o bună parte a copilăriei sale. Tânărul, frustrat de lipsa mamei, de diferenţa dintre el şi ceilalţi copii începând cu strigarea catalogului la şcoală pentru acea rubrică unde erau trecute numele părinţilor, de faptul că Maria Constantinescu era de condiţie  materială şi intelectuală simplă, simţea nevoia de a demonstra că originea lui se află în trecutul unor familii aristocratice, atribuind descendenţe uimitoare acesteia.

La numai 14 ani, Mateiu inventează o genealogie favorabilă familiei sale şi odată cu acest pas, începe dezinteresul pentru orice fel de activitate practică producătoare de confort material.  Studiază heraldica, reconstituie steaguri şi blazonuri nobiliare inoculânduşi ideea că este descendentul unei familii cu tradiţie aristocrată. Mateiu, îşi însuşea încă de la vârstă fragedă, o maturitate precoce iar atunci când se ivea ocazia, încerca să demonstreze acest lucru. Colegii de şcoală îl porecleau “contele” iar viitorul scriitor, lua acest lucru în serios.

La 20 de ani, Mateiu I. Caragiale merge la Berlin, împreună cu familia tatălui, pentru a face studii de drept. Nu se străduieşte prea mult în ce priveşte învăţătura; de aceea,
în primăvara anului 1905, I.L Caragiale realizează că Mateiu nu evoluează şi îl trimite în ţară. Ruptura dintre tată şi fiu se produce odată cu plecarea din Berlin, Mateiu având un dublu eşec: întoarcerea în ţară cu acelaşi statut şi faptul că în ochii tatălui său, apare ca un pierde – vară incapabil să-şi asume destinul unui om matur.
Ajuns în ţară, Mateiu doreşte o reabilitare, manifestându-şi intenţia de a deveni ofiţer dar este respins la examen, din cauza constituţiei sale fizice.

Din descrierea sugestivă făcută de George Călinescu în “Istoria literaturii române de la începuturi până în present” surprindem un Mateiu I. Caragiale care acordă o deosebită atenţie mersului, ţinutei, convins fiind că un aristocrat e dator să-şi etaleze nobleţea în orice situaţie, dovedindu-se nu numai un erudit desăvârşit, ci şi o prezenţă fizică agreabilă. Intuim,astfel, lovitura pe care trebuie s-o fi resimţit din plin contele, Acea respingere la examen tocmai din cauza constituţiei sale fizice, trebuie să fi avut un impact puternic asupra tânărului Caragiale.

Reînscris la Facultatea de Drept, de această dată la Bucureşti, Mateiu promovează câteva examene, dând speranţe tatălui său. Însă, în 1907, în plină sesiune, se îmbolnăveşte grav, I.L Caragiale luându-l la Berlin pentru refacere. Întors în capitală, abandonează din nou facultatea, preferând o viaţă dezordonată, întreţinută sporadic şi insuficient de o pensie pe care tatăl o trimite Mariei Constantinescu.

În octombrie1912, după moartea lui I.L.Caragiale, primeşte funcţia de şef de cabinet la Ministerul lucrărilor publice.şi asistă la inaugurarea monumentului lui Suvorov la Plăineşti. Şambelanul rus Arseniev îl propune la decorare.
În ceea ce priveşte dorinţa sa de aristocraţie, singura speranţă a lui Mateiu rămâne ivirea unei conjuncturi favorabile. Şi iată că, mai târziu, în 1923 la vârsta de 38 de ani, el se căsătoreşte cu Marica Sion (fiica poetului Gheorghe Sion) care avea 63 de ani, descendenţă nobilă, deţinând un domeniu (Sinonu) pe care va flutura o vreme, stema familiei Caragiale (“coup vert sur jaune”). Scopul a fost atins.

Moartea lui Mateiu Caragiale, survine la 17 ianuarie 1936, la doar 51 de ani, lăsând neîncheiate socotelile cu viaţa şi proiectele literare.

Ca scriitor, nu lasă multe opere în urmă, însă tot ce a rămas, sunt scrieri originale care uimesc şi îl clasează printre autorii de geniu ai literaturii române.

Romanul Craii de Curtea Veche, scris pe parcursul a zece ani, reprezintă capodopera sa, opera emblematică în care va descrie şi caracteriza, cu mare acurateţe, Bucureştiul interbelic, lumea mahalalelor şi a cârciumilor de cea mai joasă speţă, unde aveai ocazia să întâlneşti personaje stranii precum Pantazi, Gore Pirgu, sau Paşadia, poveşti tulburătoare ca cea a Penei Corcoduşa, îndrăgostită iremediabil de un nobil rus, dar şi  decoruri fantastice, construite de mintea sclipitoare a autorului.

Nuvele Remember şi Sub pecetea tainei, sunt scrise în acelaşi mod, dar tratează subiecte diferite : prima aduce în prim plan modelul unui dandy, un personaj fabulos, pe nume Audrey de Vere, a cărui sexualitate nu este precizată, dar pe care îl întâlnim atât ca bărbat cât şi ca travestit cu cele şapte safire de Ceylan, răsfirate pe degetele-i lungi, iar cea de-a două este naraţiunea lui conu Rache, un poliţist pensionat, care povesteşte, la un pahar de bere, despre trei cazuri de dispariţii misterioase.

 

În mai 1936 apare volumul de poeme Pajere, la “Cultura Naţională”, al cărui director era acad. Al. Rosetti.

 

Clio (Pajere)

Mi-a îngânat stăpâna: “Nu-n file-ngălbenite
Stă-mbălsămată taina măririi strămoşeşti.
Amurgul rug de purpuri aprinde: de-l priveşti,
Se-nfiripă-n vâlvoarea-i vedenii strălucite.

Căci, uriaşe stoluri la zări încremenite,
Zac norii ce, în pragul genunilor cereşti,
Par pajere-ncleştate de zgripţori din poveşti
Umbrind cetăţi în flăcări cu turnuri prăbuşite.

Dar ceaţa serii-neacă troianele de jar.
Atunci mergi de te-aşază sub un bătrân stejar,
Ascultă mândrul freamăt ce-n el deşteaptă vântul,

Ca-n obositu-ţi suflet de vrajă răzvrătiţi,
Când negrul văl al nopţii înfăşură pământul,
În gemăt să tresalte străbunii adormiţi.”

 “In anii care au trecut de la moartea scriitorului, întîmplată în ianuarie 1936, omul s-a adîncit în umbra scriitorului, iar biografia a pălit în faţa unei opere de ficţiune singulare. De fapt, omul se întorsese în operă, ca un actor care în ultimul act ar trage el însuşi cortina, refuzînd să mai apară la chemarile sălii, pentru a nu risipi confuzia aceea vrajită între realitate şi artă, căreia i-a închinat toate eforturile şi care a dat identitatii sale adevăratul sens. Într-adevar, o dată cu trecerea timpului, Mateiu Caragiale a devenit un personaj al propriei sale literaturi” (Alexandru George).