EMINESCULUI
Pe suita cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zalmoxe, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ, sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat, smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răscruce de înşelătoare timpuri.
Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam care să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el ca să răzbim împreună în a schimba lumea.
Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.
Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al iubirii, al deznădejdii, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa putem înțelege dece poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.
Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.
Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire. Şi să şti mărite, că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea ta la altarul sufletului nostru, se va afla, cu siguranţă şi boaba lacrimi noastre cea fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.
Așa că, avându-te de-acum pe tine dimpreună cu noi, putem rosti fără a greși, cum că: „Porni Luceafărul din humă de lumesc, spre-a veșnici cel sufletului românesc!”
Mircea Dorin Istrate
Preşedintele Ligii Scriitorilor Români Filiala Mureş
Târgu Mureș, 15 ianuarie 2021
***
ÎNVREDNICEȘTE-NE MĂRITE EMINESC
Renaști, în fiecare an, a câta oară?
În luna înghețat-a lui Gerar,
Când fulgi de nea din ceruri lin coboară
Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.
Renaști a fi o nouă Bobotează
A sufletului nostru creștinesc,
Ca să ne ții a noastră veghe trează,
Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să ne aduci aminte că sub humă
Sunt moșii noștrii ceia înțelepți,
De care în povești, smerita Bună,
Mereu spunea că fost-au buni și drepți.
Și ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,
Ce di-nceput arareori apucă
Trăiască-n pace doar bucăți de ani.
Și ăstei țări smerelnice și bune,
Mereu prea risipită-n guri de rai,
Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai.
Și crângului pădure să se facă,
Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu dulcea ta codană-n tăinuit.
Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,
Colinde-mi infinitu-n lung și-n lat,
Dezlege-mi taine de-nceput de viață
Și umble-mi prin tărâmul celălalt.
Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți
Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,
În urma ta-s puzderii de poeți
Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.
Și-apoi mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate boabe de iubire,
Și-n sufletele noastre de prihană
Iertare la păcate… mântuire.
MĂRITE DOMN AL POEZIEI
Motto:
„Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,
Însfințești cu-a tale vise/ Urma carului cu boi”.
De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,
Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?
Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,
În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?
Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?
Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?
Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput
În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?
Prin lumile de sus tu dat-ai de mări de liniști și de haos?
De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?
De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins
Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?
Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat
De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?
I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc
Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?
Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?
Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?
Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?
Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?
Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?
Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?
Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?
Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?
*
Mărite „Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,
Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat
Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,
Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.
Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune
Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,
Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,
Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.
La-ltarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare
Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,
Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,
Ce noi nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.
N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,
Că tu ești, cum îmi sunt mai toate minunile dumnezeiești,
Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,
În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.
*
Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,
Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,
Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,
Să fii cel „Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.
DE CITESC A TALE VERSURI
De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul
Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire
Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l
La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.
Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul
Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,
Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul
Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.
Mai apoi, în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri
Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,
Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri
Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.
Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire
Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,
La o tânără codană îndulcită cu iubire
I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.
Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria
În poiana înflorată sub o buză de izvor,
Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia
Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.
În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă
Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,
Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană
Şi-mpreună sângerat-au în onoare şi virtute.
Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească
Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,
Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,
Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.
*
Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană
Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,
Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană
Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.
LUI EMINESCU
Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,
Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,
Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii tu coboară pe obosita seară.
Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire
Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Și dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,
Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.
Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare
Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.
Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie
Ca-l nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.
Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină
Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.
CÂNTEC LUI EMINESCU
Ne-ai învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi moştenita limbă un fagure de miere,
Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,
Să ardem în iubirea bobocului de fată.
Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând spre zări deschise şi large infinituri,
Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Să guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi fie călătorul prin lumile străine,
Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.
Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,
Si vârsta cea de aur cu inima curată,
Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.
Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,
Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,
Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin căile luminii din ceruri necuprinse.
Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,
Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,
De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină
Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.
DE S-AR PUTEA
Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere
Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri
Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire
Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Şi-un Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare
Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară
Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.
Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere
Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,
Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,
Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând
Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.
Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată
Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare
Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers
Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând
Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?
Motto:
„Al tău vers de poezie
E fior şi e trăire’’
Unde oare încăput-a într-o minte omenească
Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,
Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri
Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.
Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele
Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.
Despre Timpul care n-are nici trecut nici început
Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,
Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.
Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,
Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste
Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,
Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,
Coborârea în genune când iubirile îmi mor.
Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,
Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,
Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire
Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.
Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale
Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,
Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.
O CLIPĂ DOAR GÂNDIND LA TINE
Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput
Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,
Când iubirea de moșie era viața dată vamă,
Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta noapți înstelate cu luceferii în roi
Și iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i genunea care naște universul din nimic,
Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc
Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi, întinători în toate, într-o rugă lăcrimată
La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
TU MARE DOMN AL LIMBII ROMÂNEŞTI
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De la izvorul lor, spre veşnicie.
Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe care noi le-am întrupat în mituri
Ce minţii noastre dau adesea ghes.
Tu ne-ai întors trăirea în pruncie
Să mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul vieţii-n care-am încăput.
Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul să ne-mbete fericirea
Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea
Cum au făcut vitejii mei, străbuni.
În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i picuri pe acei ce pătimesc,
Să mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti
În suflet te vom face veşnicie,
Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.
MULȚUMIRE
Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers
Câte taine tu cuprins-ai din adânc de univers,
Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,
Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.
Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit
Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,
Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,
Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.
Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,
Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,
Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,
Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.
Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale
Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,
Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,
Iar aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.
Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,
Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,
Să-i fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,
Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.
*
Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă
Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,
Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare
Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.
JUDECATA
Pe Eminescu-n lanţuri de robie
L-au dus să-i facă aspră judecată,
Ca numele să-i facă pomenire
La viaţa ce-au găşit-o vinovată.
C-a instigat să ţinem la moşie
Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,
De-acol veni-va încă bărbăţie
De la străbunii cei căzuţi sub coasă.
Că ne-andemnat ne fie dor de ţară
De multe pustiite, dar întreagă,
În jalea doinei s-o cântăm în vară
Şi mult ne fie încă nouă dragă.
Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte
Ca să gustăm din fructul nemuririi,
Să ştim şi alte taine numărate
Ca să-nţelegem jocul nepieirii.
Că a furat săruturi şi iubire,
Şi-arama la pădurea de stejar,
Să-mi facă poeziei dăinuire
Topindu-le pe toate-n dor şi jar.
Că fost-a vrăjitor şi că-n magie
Copil nevinovat mi s-antrupat,
Preumblător prin câmpuri c-an pruncie
De nimenea acolo tulburat.
Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă
Ulei să-mi fie-n candela visării,
Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă
Pâ-n s-o topii în moartea învierii
IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE
Tu steaua mărilor,
Luceafăru-nserărilor,
Lumina veacurilor
Care-au trecut,
Făne-nceput
Citindu-ți gândurile,
Iubindu-ți cânturile,
Simțindu-ți dorurile
Ce le-ai avut
Și ți-au trecut,
Înfiorându-te,
Smerindu-te,
Căindu-te,
Că n-ai putut
Să fi avut,
Toate pământurile,
Cu toate cerurile,
Și toate mările
Să le păzești,
Să le-mblânzești,
Să le-ndulcești,
Cu dragostea ta.
Seca-vor mările,
S-or stinge zorile,
Veni-vor uitările
Peste pământ.
Da-n al nost’ gând,
Mereu tu stând
Ne fi-vei sfânt,
De închinat,
De lăudat,
De neuitat
Vecii la rând.
REÎNTORSUL
(Lui Eminescu)
Din teiul neuitării înflorit
Înmiresmată ploaie mi se cerne,
Să plângem cel Luceafăr nemurit
Plecat în amitire, prea devreme.
Rătăcitor prin Căile Lactee
Spre stele ce se văd ori au apus,
O clipă s-a oprit din drum să-mi steie
De vorbă cu Măritul, colo sus.
Să-i spuie câte multe îl apasă,
Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,
Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,
De cel izvor, de iarba înverzită,
De fata ce i-a dat o sărutare
Făcându-i fericirea înmiită,
De marea necuprinsă-n legănare,
De lacul din pădurea adormită,
De viaţa lui trăită în durere,
De cei străbuni din mituri care-l cheamă,
De Doina noastră veche, unsă-n miere,
De luncile-n florite fără seamă.
Măritul îl ascultă, şi îl doare
Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,
Porunci a dat, din ceruri să coboare
Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.
HOŢ DE VISE
Pe lângă plopii fără soţ
Trecut-a Eminescu ieri
Şi pe furiş, dibaciul hoţ
S-a dus să fure primăveri
Şi-o floare-albastră din grădină
Şi-arama codrilor de fag
Şi un Luceafăr de lumină
Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag
Şi-un vers din doina întristată
Şi o crăiasă din poveşti
Atât de fragedă luată
De Cupidon, cel îndrăzneţ.
Şi viaţa sa, cea scurtă clipă
Şi doruri ce s-au risipit
Şi mari iubiri trăite-n pripă
Într-o clepsidră de argint.
Şi anii săi de fericire
Şi timpu-acela necuprins
Şi un crâmpei de nemurire
Şi-un colţ de rai, trăit în vis.
Şi un sărut cât o vecie
Şi-o lacrimă de dulce rouă
Şi-o clipă-amară de iubire
Trăită-n doi, sub lună nouă.
Cu toate astea ce-a furat
S-a dus purtat de dor în vânt,
Mi le-a topit în gând curat
Şi le-a turnat într-un cuvânt.
Tu, Eminescu, hoţ pribeag,
Mai vin’ la noapte de mă fură,
Te-oi aştepta cu dor şi drag
S-aud un vers din a ta gură.
Voi spune la vecinii mei
Că stai ascuns în amintire
Şi parfumat cu flori de tei
Te-ai dus pe valuri de iubire.
EMINESCU E CU NOI
(După sfințirea bustului Eminescului
de la Mănăstirea din orașul Sărmaș)
Acum, că suntem singuri, veniți puțin aproape
Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte
La sfânta mănăstire cu toții împreună
Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.
Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,
La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc
A cobort din soclu de ziua dumnealui
Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.
Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,
Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.
Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,
Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins
ÎN SCLIPIREA UNUI VERS
În sclipirea unui vers
Ai cuprins un univers
Şi-apoi datu-te-ai ca vamă
Să te punem leac pe rană,
Să ne stâperi cu-al tău dor
Visele ce-odată mor.
Noi , Luceafăr te vom face
Licărind în nopţi de pace
Peste lumea adormită,
Peste doruri de ispită,
Peste ape tremurânde
Vălurite-n large unde.
Peste visele celeste,
Tu, venit-ai fără veste
Şi ni-i duce fim cu tine
Până unde lumea ţine,
Să-ţi fim astre călătoare
Prin vecii rătăcitoare.
Tu, ne-arătă ce-i prin stele,
Unde-s lumile rebele,
Cât departe-i nesfârşitul,
Cât de lung şi de lăţitu-i
Universul în mişcare,
Unde-s marginile sale.
Taine fără de-nţelesuri,
Legi ce parcă nu au sensuri
Ce-ncâlcesc a noastră minte
Mult prea slabă şi cuminte,
Să vedem că-n astă lume
Suntem nimeni, doar cu-n nume.
Ne adu apoi acasă
Pe ţărâna păcătoasă
Şi-n nemernicii ne lasă
Să fim clipă trecătoare
Undeva, într-o uitare,
Neştiuţi, în lumea mare.
Doar atunci vom şti ce mare
Fost-ai lumii trecătoare,
Cât avut-au din cea minte
Ne-nţelesele-ţi cuvinte,
Ce ne-au fermecat simţirea
Şi ne-a-nfiorat iubirea.
Cere-i-om de-acum iertare
Sufletului dumitale,
Că prea mici suntem, mărite,
Într-o lume ce ne minte
Şi-unde ştiu acuma bine,
N-am fost vrednici noi de tine.
ZBURĂTORULUI
Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis
Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,
Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină,
O codană stă în noapte visătoare și suspină?
Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate
Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,
Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde
Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.
Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare
Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?
Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată
Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.
N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,
Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?
N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?
Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.
Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,
Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori
Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață
Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.
Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,
Unde-n viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?
Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,
Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc.
Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,
Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,
Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,
Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.
Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis
Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,
Și, din licărul de-asupra, când încerci câte-o copilă,
Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.
GÂNDIND LA TINE, EMINESCU
Din cerul tău aş vrea să vii
Pe-o rază te coboară,
În lumea noastr-a celor vii
Să ne vorbim o seară.
Să-ţi spun că-i tot cum ne-ai lăsat
Când te-ai ’nălţat la stele,
Şi-n nemurire ai luat
Clipita-ţi de durere.
Cum bine ştii noi am rămas
Hotarului robie,
Chiar aur de avem sub pas
Trăim în sărăcie,
Şi-n mari nevoi şi-n beteşug
Ne ducem zile grele,
Tot vite care trag la plug
La alţi făcând avere.
Nimic nu s-a schimbat pe-aici
Doar timpuri mai trecură,
Pe-afară suntem slabi şi mici
Ne scuipă mulţi, ne-njură.
Prea iertători ne fură toţi
Ce linguşesc minciuna,
În capul ţării-s iarăşi hoţi
La fel ca-ntotdeauna.
Ne-am risipit în patru zări
Golindu-ne cuibarul,
Să fim la alţii salahori
Şi-amar s-avem cu carul.
Azi suntem trişti, la suflet goi,
Cu gândul dus la tine,
Speranţe mici purtăm în noi
C-o fi cândva mai bine.
Tu, ce trăieşti prin nalte lumi
Îl roagă pe Măritul,
Ne facă anii noştri buni
Sfârşească-ne robitul.
***
El, ascultă îngândurat
A noastră plânsă rugă
La PreaMăritul a plecat
Durerea să-l ajungă.
O mie ceruri dedesubt
De-asupra iar o mie,
Trecea-n clipite ne-ntrerupt
Pe drum de veşnicie.
Când a ajuns într-un sfârşit
În faţă la Măritul,
Din al său suflet chinuit
În rugi şi-a spus cuvântul:
-Eu vin din neamul de demult
Pe care Tu, Mărite,
L-ai pus în raiul de-nceput
Aici, cu toate sfinte,
Şi-n bunătate Tu ne-ai dat
Comori ce-s nevisate,
Pământ întins în lung şi-n lat
Şi câte încă toate,
Şi legi să fie omul bun,
Curat şi-n preamărire
Să meargă pe-nsfinţitul drum
În scurta-i vieţuire.
Iar cu vecinii dumnealui
Trăiască-n bună pace,
Nicicând râvnească la ce nu-i
Al său, chiar dacă-i place.
Pe Tine, te slăvească-n veci
Smeriţi şi preacucernici,
Ca viaţa-n bune să le-o treci
De Tine fie vrednici.
Din câte toate Tu le-ai dat
Le fie ca avere,
Prea mulţi din jur s-au înfruptat
Din greu, şi-n lungă vreme.
Şi-n loc le fie viaţa rai
Slăvindu-te pe Tine,
Doar de necaz, de chin şi vai
Au parte în neştire.
De-aceea el, poporul meu
Trimisu-m-a pe mine,
Să vin la Tine, Domnul meu,
C-o rugă de iubire.
Să-ţi spun că tare-i oropsit
Şi toate îl apasă,
Iar viaţa lui de chinuit
I-amară , şi-i întoarsă.
Şi-i plină toată de păcat,
De ură şi sudalmă,
De câte toate l-au călcat,
De cât plătit-a vamă.
Mai iartă-l Doamne, că-i al Tău,
Şi-l ţine-n ocrotire,
Tu fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,
Cu-n strop de bucurie.
*
Măritul stă, şi întristat
Pe gânduri cade iară,
Apoi, de-acolo, din înalt
Poruncă dă spre seară:
-De mîine fie cum zici tu,
Poete fără seamă,
Ia tot ce vrei şi-apoi te du
Fă-ţi neamul urce-n slavă.
Speranţe dă-i şi bucurii,
Credinţă, bunătate,
Şi-a tale încă poezii
Înveţe-le pe toate.
CÂT ÎNCĂ….
Cât încă tei mai sunt în țară
Și lacuri scânteind prundiș,
Cât luna din înalt coboară
Făcându-și cuib în rămuriș,
Cât un luceafăr priveghează
Vecia din înaltul cer,
Și cât o astră săgetează
A bolții-nnegurat mister,
Cât fi-vor mări cu țărmuri large
Și-un val îzbindu-se de-o stâncă,
Și-n porturi odihnind catarge
Cărăușind pe valuri încă,
Și-un codru veșnic legănat
De-un vântișor alintător,
Și stâni la margine de sat
Înveșnicind un delușor,
Și plopi răriți și fără soț
Păzind o margine de drum
Și încă descuiate porți
La cei români cu suflet bun,
Și-un șipot susurând clipite
Și o codană cu-n ulcior
Visând dorinți neîmplinite
În arsul clipelor de dor,
Tu fi-vei mierea din cuvinte
Și leacul sufletului nost’,
În mersul nostru înainte
Să nu uităm, cine am fost.
*
Ne-om înșira pe a ta urmă,
Și-n umbra sufletului tău,
Înveșnicește-ne în humă,
În lacrimi de păreri de rău.
Și în rotirile-ți prin ceruri
Dintr-un apus în răsărit,
Vecia picu-o cu doruri,
Din pământescul tău iubit.
CE-AR FI FOST….
Oare ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrîneţe
Înălţat în fala lumii, înţeleptul Eminesc?
Câte taine neştiute ar fi vrut să ne înveţe
Ca să ştim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.
Cum îmi cresc lactee spaţii, cum se strâng într-o nimica
Şi-apoi mor în strălucire luminând un univers,
Cum prin goluri fără margini, unde cuib îşi are frica
Îmi sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nţeles.
Cum să trecem universuri în săgeată de lumină,
Cum să facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,
Cum acel, neştiutorul, ce-a ieşit mai ieri din tină
Cunoscut să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.
Cum în boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată
S-adunăm durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,
Cum să punem taina vieţii într-o slovă încifrată
Pentru timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.
Cum smeritul şi iubirea îmbuna-vor soarta lumii,
Cum o dragoste curată schimbă totu-n univers,
Cum sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii
Care fac, cum vor acuma, trecătorul lumii mers.
*
El a fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală
Ştie alţii că pe-aicea şi românii vieţuiesc,
Ne-a unit cu moşi-strămoşii, ca prin dragostea de ţară
Să ne spună că oriunde, cei mărunţii biruiesc.
L-ai luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi
Să îl ţii pe lângă Tine şi cu el mi te mândreşti,
Nouă ne-ai lăsat durutul şi necazul şi nevoi,
Şi-o speranţă pusă-n rugă către bolţile cereşti.
Fă-ţi-l Doamne Veghetorul peste suflet românesc,
Dă-i putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,
Şi-i vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc
Raiul fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.
MERGĂTOR
Mergător prin ceruri ’nalte,
Colindând prin nesfârşituri,
Călcând lumi însingurate,
Semănând genuni cu mituri,
S-a oprit în întuneric
Sus pe bolta înstelată,
Zburătorul cel eteric
Având inima-ntristată.
Că umblând prin cea vecie
Pe cărări necunoscute,
A-ndrăgit fiinţă vie
Cu iubiri neîncepute.
Şi de-atunci în miez de noapte
Pe pământ la ea coboară
Şi-ndulcind a sale şoapte
Pe fecioară mi-o-nfioară.
Ochii minţii mii-i închide
Şi în vrajă de cuvinte,
Cald fior cel trup cuprinde
Să mi-ombete, să mi-o-alinte.
Ea aproape adormită
Parc-aude-a lui chemare
Şi în şoapta-i linguşită
Cade-n dulce desfătare.
-Fată dragă şi cuminte
Lumea ta înşelătoare,
Rău te strânge şi te minte
Şi te ţine-corsetare.
Las-o dară că-i păgână,
Hai în cerurile mele
Şi-am să-ţi pun cu a mea mână
La urechi cercei de stele,
Şi-am să-ţi cern le nimereală
De cu seară până-n zori,
Vii luceferi în beteală
Iar în păr, un roi de sori.
Şi-ntr-o pulbere de aur
Tot rotindune-n urcare
Înhăma-voi un Centaur
Să ne plimbe-n Carul Mare.
Şi-apoi cuib în infinituri
Colo-n astre ne vom face
Şi-om trăi în nesfârşituri
De iubire vremi în pace.
Ne-or părea că sunt clipite
Trecătoare şi-n uitare,
Ce s-or trece nesfârşite
Pe a timpului cărare.
Ce-o să laşi aici veciei
Nu te mustre, rău nu-ţi pară,
Că e doar dulcegărie,
Colorată apă chioară,
Nici mărire, nici lucire,
Nici vecie, nici mişcare,
Scurtă clipă de trăire
Mincinoasă, pieritoare.
-Lumea ta e o nălucă,
Zise fata, temătoare,
Care mintea mi-o încurcă
În clipita de visare.
Colo sus îs vremi nebune
Ce mă lasă buimăcită,
Jos, aici, e a mea lume
Ce m-o face fericită.
De-mi găsesc a mea iubire,
Chiar de-o fi înşelătoare,
Am să-mi fac din fericire
Raiul meu de muritoare.
Tu vei sta în veşnicire
Rece umbră călătoare,
Tot tânjind dup-o iubire
Şi o caldă-mbrăţişare.
***
Lumi veni-vor, lumi vor trece
În mişcare şi-n rotire,
El rămas-a umbră rece
Căutând mereu iubire.
L-AM VISAT PE EMINESCU
L-am visat pe Emisescu într-o mantie de aur,
Serafim, purtând pe frunte-ai, scânteind coroană-n laur,
Fulgerând prin căi lactee, în întorsul către casă,
Să vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.
S-a oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,
Și c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,
Că pe-aici copilăria pașii l-au purtat odată
Prin hățiș de dulce zmeur și de mură neagră, coaptă.
Iar apoi, a vrut să vadă, cum izvorul susurând
Stâmpăra cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,
Și-apoi lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,
În prundișul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.
În palatul de mărgeane, vălurit în unduire,
Vrea să vadă ce-a codană îmbătată de iubire
Și Luceafărul cum noaptea cobora din naltul cer ,
În odaia-n care juna, l-aștepta-ntr-un ungher.
Și în tremuratul frunzei, plopilor cei fără soț,
Să ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toți,
Să simțim dumnezeirea cum ne umple de divin
Și ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.
Și-n poiana numai floare, păsărele ciripind
Și-n cuibare de pe ramuri puișorii piuind,
Să-i trezească amintirea raiului din astă lume,
Ca-n simțirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.
Și în urmă la mai toate, la o margine de mare
Vrea să-și vadă nemuritul cum se trece-n neuitare
Și-ngânat de valul mării, din a sa vremelnicie,
Să ne lase-a lui simțire, într-un rând, de poezie.
*
Noi, să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet
Și-nspre-acol’ ne ducă pași într-o lacrimă de plânset,
Că s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin și foc,
Și-am rămas ca noi să-i plângem, urma lui, de nenoroc.
ÎNCHINARE
Tu, mărite Eminesc, hărăzit ai fost de soartă
Să îmi vii pe astă lume, într-o ziuă de Gerar,
Ca s-aduni, la tine-n sufle, nevoiala lumii toată
Și-n cuvânt s-o pui degrabă cu ce Domnul ți-a dat har.
Tu ai spus ca nimeni altul în a versului măsură
Tot ce are omu-n suflet, boaba lui de vis, speranță,
Dor nespus și-nfiorare, înțeles și-vățătură,
Tot ce dă și ce primește de la cer și de la viață.
Drag de cea copilărie, de cel neam, de sfânta țară,
De istoria bătrână și de moșii cei strămoși,
De țăranul ce de veacuri huma lui mereu și-o ară
Și și-o seamănă cu lacrimi, cu luceferi scânteioși.
De a sa copilărie sub a codrului frunzare,
De cel Dor, de ceea Doină ce în noi sălășluiesc,
De cum încă el plecat-a pentr-o clipă-n larga zare
Să colinde Universuri, ce din haos se-nnoiesc.
Să ne spună cum că viața și iubirea moarte n-are,
Cum frumosul e în toate, dacă știi cumva să-l vezi,
Cum gustat-a el divinul într-o lungă-mbrățișare
Și-un sărut cum mi te ’nalță la cerescuri, să mi-l crezi.
Cum în cele nesfârșituri sunt a lumii începuturi,
Cum trăirea noastră toată e-o clipită ne-nsemnată,
Cum aici e Raiul nostru, în aceste negre luturi,
Și de-aici și noi roi-vom într-o vreme, altădată.
Cum de-apururi tinerețea e trăire în văpaie,
Ce îmi arde ca o torță într-un dor și-o lăcrimare,
Cum cea moarte viață naște din a sale măruntaie
Să înoade-n nesfârșituri, începuta Lui lucrare.
*
Azi, de-l cauți e pe-acolo, prin tăriile cerești,
Ptriveghind din cele ’nalturi lumea noastră trecătoare,
A plecat să cărărească prin vecii dumnezeiești,
Ca de-acolo să se cearnă peste noi….străluminare
RUGĂ PENTRU LIMBA ROMÂNĂ
Doamne, ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste
Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,
Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte
Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.
Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană
Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,
Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă
Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.
Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus
Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,
Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns
Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.
Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul
Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?
Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul
Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc?
N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele
Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?
Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele
Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?
De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,
Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,
Şi e veche ca Adamii din grădina cea lumească
Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.
***
Fără tine-om fi nimica, urmă ștearsă și-nierbată,
Fără fală, fără glorii, vers umplut cu vorbă spartă,
Tu ne-ai dat înfiorar, vis, visare, strălucire,
Ca să știm că ai în tine, boabă de… dumnezeire.
*
În rotundul unui vers
Tu ne-ai pus un ….univers
*
În cuibarul din ceresc,
Tu ai pus vecie
Din cuvântul românesc,
Vers de poezie.
——————————
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
15 Ianuarie 2021
