Am scris despre câteva dintre volumele de poezii ale lui Eugen Dorcescu, fără să mă încumet la vreo constatare cu valoare de generalitate. Nu am vocația sintezei. Am scris și despre cele două volume ale Jurnalului său, încercând să abordez textul dintr-o perspectivă mai degrabă îngustă (cea a unei posibile [po]etici biblice). Re-lectura majorității volumelor sale de lirică mi-a deschis însă perspectiva enunțată prin titlul acestor rânduri. Pentru că, dincolo de varietatea „universurilor poeziei” (pastișându-l pe G. Călinescu), în poezia lui Eugen Dorcescu, un cititor (cu atât mai mult, un critic) descoperă o temeinică și benefică unitate de inspirație, o coerență tematică și una compozițională remarcabilă(e). Și totul – alături de schimbarea – de la o vreme – a unora dintre registrele tematice și expresive, care dovedesc că poetul n-a rămas prizonierul unor formule lirice din anii debutului. Deși, a vorbi de „evoluție” în poezie pare nefiresc și neadecvat liricii… De aceea am și optat pentru punerea între ghilimele a cuvântului din titlu. Eugen Dorcescu a debutat în poezie cu un volum (Pax magna) din care cititorul îi putea stabili un profil de „clasic” aproape prin excelență, de poet al expresiei „reci”, cristalizate, înalte și cu precădere neutre (fără nicio conotație negativă, în exprimarea mea). Următoarele volume lirice (Desen în galben, Arhitectura visului, Culegătorul de alge) sunt tot ale unui poet care (e doar o opinie) rămâne, concomitent, și critic literar și/sau stilistician, care se mișcă lejer printre conceptele teoriei artei și le ilustrează prin propria creație. Nu știu de ce, primele sale volume de poezie mi-au lăsat impresia că poetul „construiește”, în primul rând, după aceea „exprimă”. Nici temeinicile sale izbânzi (noutăți) din poezia scrisă după revoluție nu prea sunt anunțate prin volumele sale de început. Constatarea care se impune acum este că, după 1989, se produce o radicalizare etică fundamentală a scrisului lui Eugen Dorcescu. Jurnalele sale (apărute după mai bine de două decenii de la scrierea lor – Îngerul Adâncului și Adam, 2020) sunt textele care confirmă aserțiunea noastră. Despre aceste Jurnale s-a scris mult și divers încă de la apariția lor, remarcându-se de către exegeți și această noutate fundamentală – așezarea scrisului pe alte coordonate, până la „identificarea” autor – operă. Și volumul Scrisori la un prieten propune o schimbare de perspectivă asupra existenței, cartea fiind mult diferită de proza de până atunci, (care aducea în prim-plan cu precădere lumea feerică a basmului). Dintr-odată ne găsim în proximitatea unui Eugen Dorcescu preocupat de conștiință, de existența lăuntrică a individului, de raporturile cu semenii, de responsabilitatea artistului în societate și, mai cu seamă, de relația cu Divinitatea. Distanțe semnificative înregistrăm chiar în textele care au același „suport” de inspirație. Iată, pentru o comparație minimală, câteva fragmente lirice prin care se proiectează în amintire peisajul copilăriei, din mundanul natal: „Desigur, e un râu. De ce n-ar fi ? / Îl găzduiesc arcanele pustii, / îl găzduiește visul tot mai des. / Păduri înlăcrimate. Sumbrul șes / al timpului întors la început. / Un râu familiar (re-cunoscut?),/ un râu ce mă zdrobește ca un scut” (din Culegătorul de alge, 13) și, același „peisaj” impregnat de prezența Duhului divin: „Soare și nouri. Pe / alocurea plouă. / Iarba întinde, / până în zare, / marile ei / pavaje de rouă. / Poiana / e-atât de autarhică, / atât de pustie, / încât nimeni, absolut / nimeni, / nu mai poate-n / cuprinderea ei / să-ntârzie. / În afară de / Duhul…” (În piața centrală, p. 50) sau: „Nimic nou, desigur, sub / lună și soare. / Fiindcă totu-i oglinda Celui Statornic, / Celui Etern, Celui ce nu cunoaște schimbare./ Râul nu curge. Ziua nu trece. Frunza nu / moare. / Nici noi nu scădem. Nici noi nu / pierim. / Ni se pare” (Sub cerul Genezei, p. 47-48). Texte precum cele două din urmă abundă în volumele Moartea tatălui și În piața centrală. Predomină și filtrul cultural, care asigură, în plus, textelor o certificare de apartenență la marea literatură. O primă latură a acestei radicalizări este faptul că poezia își asumă o detașare de latura materială a existenței, de lucruri, pe care le ignoră, chiar și atunci când poetul viețuiește în mijlocul lor. Desprinderea de realul teluric, cotidian, îi dă poetului șansa de a-și redefini scrisul drept expresie tainică a relației individului cu Divinitatea. Iar lirica nouă a lui Eugen Dorcescu ilustrează perfect această aserțiune, ce revine mereu în Jurnalele sale. Cât de ancorat în real (veridic sau imaginar – pentru că există, poetic, doar un „real imaginar”) fusese poetul, se poate deduce ușor din strofe precum: „Cetate cu creneluri înnegrite, / Cu deșirate scări și aripi smulte – / Duios șirag, vâltoare de termite, / Lumina ruginind în catapulte” (Desen în galben, p. 40) sau: „Mă-ntorc în ziua clară spre cetate. / Păduri în zare. Albe drumuri. Calme / Pășuni ce țin amiaza-ntreagă-n palme./ Și ceața ce ne mână-ncet din spate” (Culegătorul de alge, p. 28). Trebuie să fac precizarea că motivul cetății este unul care se perpetuează în poezia lui Eugen Dorcescu până în prezent, întregind, parcă, „arhitectura visului” (titlul unui volum liric de început, din anii ’80 ai secolului XX), prin expresii poetice unice și semnificații multiple: „Am fost, desigur, foarte fericit / În sumbra, păduroasa mea cetate. / Căci, iată, amintirea ei străbate, / Ca un izvor prin straturi de granit, / Imensele depuneri de uitare / Ce-mi zac în suflet…” (Epistole, p. 56). Textele citate mai sus se remarcă prin preeminența elementelor din aria „concretului”, însă cu repercusiuni destule asupra ființei umane. Recent, ambientul pare a nu se mai diferenția în elemente individuale, totul situându-se pe coordonatele divine ale creației: „Dincolo de nuci și / de meri, / ca-ntr-n cosmic chenar, / se desenează grădina, cu / dovlecei, roșii, ardei și mărar. /Grădina din care culegem, din / care prânzim. / Grădina sădită cu minunile Tale, / Yah Elohim./ De-aceea, la masă fiind, / simțim împrejur / pașii luminii. Iar fiertura și pâinea / păstrează un gust de azur. / Gustul ce-n veci ne hrănește, / gustul ce-n veci ne-a hrănit. /Gustul trupului Tău / nesfârșit” (Sub cerul Genezei, p. 46). Universul impregnat de prezența Divinității presupune și întoarcerea spre o stare de inocență (= puritate) a ființei, dar și a naturii. În ciuda profundelor bulversări care se produc în comunitatea umană, în ciuda marilor agresiuni ale insului asupra mediuluii, poetul descoperă încă o stare a naturii și a individului uman ce perpetuează puritatea inițială, edenică, divină a tuturor elementelor care alcătuiesc ambientul nostru terestru. Versuri cu o indicibilă amprentă a apartenenței artistului la lumea neprihănită de viciile contemporaneității găsim în aproape toate volumele lirice noi, așa că textul care urmează e doar un palid exemplu între multe altele: „Stând pe banca de / lemn, în aroma de mere și fân, / m-am simțit dintr-odată bătrân. / Fără spaime, nostalgii sau regret. / Dimpotrivă, zdrobit și tăcut, ca un / anahoret. / Nimic nou, nimic vechi între / cer și pământ. / Numai sufletul meu, palpitând / nevăzut în duhovnicul gând. / Ca și trupul, firesc, pământesc, / învelit în lumina către care / tânjesc. / Și mi-am zis că se poate… / Dumnezeu are grijă de / toate” (Sub cerul Genezei, p. 50). O bună parte dintre poemele care se pot subsuma acestei tendințe (starea de puritate spre care se întoarce poetul) sunt cele care au drept referent natura copilăriei, întipărită într-o memorie nealterată de timp, cu aceleași repere umanizate perpetuu: poiana, râul, muntele, fânul, cerul, stelele, sălciile: „Noapte. / Râul alunecă / peste albe pietrișuri. / Râul de-argint, râul/ de lapte, / sub ale lunii priviri, sub / ale stelelor / neclintite tăișuri. / Un tablou, palpitând / undeva-n amintire. // Ceru-ntreg, prins în râu. / Râu-ntreg – în privire” (În piața centrală, p. 54) sau, un peisaj „actualizat”, similar celui de care se simte impregnată memoria afectiv-lirică a poetului, în Elegiile de la Carani (p. 17): „Drumul / descrie / albastre spirale / în câmpul cu / flori, / sălcii și plopi / sculptează pe zări, cât vezi / cu ochii, / verzi și / palizi fiori…” Acest spațiu rural (de obicei, al copilăriei) este locul unde supraviețuiesc tiparele, unde „se consumă” existența familială (bucurii, liniște, dar și tragedii): „Ne pregătim să / plecăm / înspre fosta-ne / casă. / Se ridică nori / cenușii, la / apus, / asemenea țărânii / care acoperă / urmele tatălui. / Vechiul dor, vechea / nostalgie, vechiul tremur / lăuntric/ s-au stins. / A rămas un recul / de cenușă. /Și totuși, de vreme ce / plecăm într-acolo, / înseamnă / că absența înspăimântătoare / a tatălui / încă așteaptă” (Moartea tatălui, p. 22). Trecând prin stări diverse (uneori, concomitente), poetul percepe universul drept un echilibru incert, precar de forțe divergente, care nu se exclud neapărat, care chiar se presupun. Aici, exemplul cel mai elocvent este cunoscuta „ecuație” formulată de poet cu privire la „lupta dintre carne și duh”, care poate îmbrăca multiple expresii, recunoscându-se și în versuri precum: „de fapt acesta e / drumul / de la trup către / suflet / de la suflet spre / duh / și de la duh / către Duhul” (Drumul spre Tenerife, p. 22) ori, pe coordonate spirituale mai înalte: „De-atâta timp, în lumea de himere, / În lumea iluzorie, și eu / Am rătăcit. Asemeni lui Orfeu, / Crezând în a cuvântului putere. // Crezând și, totuși, nu. Căci, mai presus / De vorba noastră vană și firavă,/ Resimt Cuvântul răstignit în slavă / Și-mpurpurat pe crucea lui Iisus…” (Sub cerul Genezei, p. 110) sau: „Oamenii – eternități / confuze, singurătăți / disperate./Ei simt, în/ adâncul ființei, că/duh au/fost/și că iarăși vor fi/volute de duh,/în unica/duhului identitate…” (În piața centrală, p. 69). În ciuda acestor echilibre, unele poeme sunt veritabile anunțuri-viziuni despre o stingere a universului. Majoritatea poemelor din Cronică și Abaddon, formând un capitol unitar în lirica lui Eugen Dorcescu, se circumscriu acestei viziuni de un dramatism aparte, extrem de puternic și cu consecințe nebănuite. Exemplificăm cu doar câteva texte din multele posibile: „Părăginit, orașul își întinde,/ Sub ploaie și frunziș, în lung și-n lat,/ Ca un gigant ucis și disecat,/Arterele murdare, suferinde…” (Cronică, p. 35); „Dar iată, ca o molimă, pătrunde /Coșmarul și pe insula din vis./Ocupă retractilul paradis/Și n-avem loc în univers niciunde” (Cronică, p. 15); „Bate vântul a secetă,/canicula tulbură zarea./Ceru-și presară deasupra arsurii terestre/cenușa și sarea./Știam că sfârșitul o să fie prin foc,/ precum scrie la Carte./ Să ne pregătim așadar simultan/pentru viață și moarte…” (Abaddon, p. 33). Tragismul acestor viziuni vine concomitent cu degradarea civilizației și poate fi chiar consecința acestei deteriorări mundane. Poetul semnala această particularitate a societății românești post-revoluționare în paginile Jurnalelor sale, dar expresia versificată mi se pare mai relevantă. Iată-l pe redactorul-șef și directorul Editurii timișorene Facla, revenind pe ruinele fostei instituții de cultură: „Am reintrat în parcul solitar, / Ce găzduiește și-astăzi în zadar / Clădirea-n care-am petrecut cândva, / Clădirea ce vibra și viețuia. / Acuma zidu-i scrum și rumeguș,/E-al șerpilor și-al viespilor culcuș /…/Ruină? E mai mult decât atât./ E-mpărăția marelui urât, / Ce crește ca o plagă zi de zi…/ (Abaddon, p. 29). Detașându-și creația de cele vremelnice, Eugen Dorcescu urcă încă o treaptă spre câștigarea unei verticalități morale care vine în urma altor consonanțe specifice. Așa, de pildă, poemele sale dovedesc cititorului că, foarte adesea clocotul simțurilor se topește discret în tăcerea meditației, mai cu seamă datorită profundelor inserții etice și creștine în miezul creației poetului. Eugen Dorcescu nu se exteriorizează aproape niciodată „brutal”, chiar și când conjunctura poetică i-ar permite aceasta, ci se produce un fel de trecere firească de la o stare la alta. Un fragment din Avatar I (vol. Elegiile de la Carani, p. 11-12) mărturisește despre aceste metamorfoze ale poetului: „Așa ne-am regăsit: Cu ochii grei,/Plini de păduri, de ziduri și de lupte./Și-am reluat cuvintele-ntrerupte/ De neagra moarte, de tăcerea ei. // Întoarce-ți iarăși chipul către mine,/ Frumoaso! Fascinantul meu abis !/ Cu gândul, și cu trupul te-am deschis / Și-acum șoptesc, privindu-te: E bine !// Ce-adânc plutim în vreme ! Ca și cum / Totuna-s clipă, veac, eternitate./O, luminoasă sincronicitate! / Străvechi vom fi. Și vii. Ca și acum”, ca și, într-un alt registru: „Nu există durere mai mare/decât gândul/că văd lume și soare./Era mult, mult mai bine/să rămân un grăunte de vid, un/grăunte de duh ne-ntrupat, un necine./Numai atunci aș fi fost ce/nu sunt,/numai atunci aș fi fost doar cu Tine” (Sub cerul Genezei, p. 38) sau, cu o schimbare totală a eu-lui: „Doamne,/tălpile munților/sunt tălpile Tale./Iată-mă, vin,/pe o cărare/de spini și pelin, / desenată-n a Plângerii Vale./Încă sunt viu,/am trupul de lut și/privirea sărată./Vântul morții mă poartă,/ca pe-n bulgăre-fiu/către Muntele-tată./ Duh arzând, renăscut,/și uitucă țărână,/cum am fost/la-nceput,/sub a Domnului talpă,/în a Domnului/mână” (În piața centrală, p. 18). Probabil, exemplele alese de mine nu sunt cele mai elocvente, dar, pentru o corectă informare, cititorul poate străbate tot traseul poetic al lui Eugen Dorcescu de după 1989, oricare volum confirmând că poetul privește cu seninătate și speranță metamorfoza ființei, în sensul recâștigării componentei edenice inițiale a omului. Ca atare, lipsa notelor de senzualitate este evidentă în majoritatea volumelor noi, dar am ales un text exemplificator din Agonia caniculei, volum care sugerează că poetul se situa, în intimitatea sa lirică, de mulți ani, pe alte coordonate, ale unei percepții a lumii mai presus de materialitatea ei de zi cu zi (editoarea volumului, Mirela-Ioana Dorcescu, ne asigură că poemele datează din anii 1973-1974): „Căutătorul de metafore/s-a oprit/pe o punte neguroasă,/pe un promontoriu de ceață/și privește atent/brațele cumpenei./Un astru și un măr,/o săgeată și-o privire fugară,/galaxia și roata mașinii/pâinea și aroma abisului./Cumpăna tremură,/oscilează-ndelung,/se-nduplecă-apoi/și se-oprește./Atunci el ia „substanțele”/ și le-aruncă-napoi./răsădindu-le invers/și iar invers/și iar… /Fiindcă totu-i orice,/fiindcă totu-i orice” (p. 35-36).
În lirica lui Eugen Dorcescu, iubirea deschide o cale spre înțelegerea umanului (așadar, risc o afirmație: prin iubire, avem acces inclusiv la cunoaștere, poate chiar la percepții diferite de cele ale simțurilor comune): „În fiecare seară,pe terasă./În fiecare seară-n infinit./Iubita mea, cu ochi de antracit,/Desprinsă din a visului mătasă,/Aici ne-am întâlnit și ne-am iubit./Terasa ne-a fost zbor, văzduh și casă./Terasa-i un pridvor nemărginit./ Plutim din cer în cer, din mit în mit./Eu – mire metafizic. Tu – mireasă” (Elegiile de la Carani, 15). Aici trebuie să situăm marile poeme de dragoste, altele, tot din volumul amintit mai sus (dar și din alte volume), precum Salcâmii sacri (de unde citez un vers de mare frumusețe și expresivitate: „Iubirea-i o pădure de salcâm”), Prolog, El Caballero, Unei statui de cenușă, Triada etc. De multe ori am avut impresia, după citirea unor texte, că poetul accentuează tenebrele existenței, îngroșându-le tușele întunecate, dar integrala liricii lui Eugen Dorcescu se ridică, luminos, deasupra oricăror micimi și neputințe ale trupului, ale mediului social, uman, deschizându-se chiar „comunicării” cu Divinitatea: „Pe-alee-n fața mea – un porumbel./Descins din albăstrimi, ca Sfântul Duh./Un mesager de raze și de puf,/Chemându-mă, din lume, către El.// O clipă a durat. Sau nici atât./S-a revelat o clipă Cel Ascuns./Dar cât a fost, a fost îndeajuns./Să-mi smulgă lațul morții de la gât.//Verdeață-n jur. Copaci. Și flori. Și-un cer/În care urbea-ntreagă se topea./Sorbeam adânc. Eram. Și El era./Și-aștept să vină iar de nicăieri” (Sub cerul Genezei, p. 23). Poetul tinde, mai ales prin lirica de sorginte metafizică, mistică, la o deschidere spre motivele marii poezii, spre perfecțiunea poemului (v. Absența, Adam, Ioanitul, Templierul, Montségur, Visul sacru, Ermitaj, Acela Care e…), nu numai formală, ci și de esență și expresivă. Scriind acest text despre poezia lui Eugen Dorcescu, mi-am propus să recurg și la poeme mai puțin vehiculate de către critica literară, să dau exemple mai puțin cunoscute și să le propun un loc firesc în integralitatea unei opere unice și memorabile.
