Momentul 30 decembrie 1947 a fost unul sumbru, ilegal şi tragic pentru ţară şi Rege, abdicarea Majestăţii Sale fiind un act sub ameninţare, o decizie brutală, lipsită de alternative, a comuniştilor români, în familiaritate cu bolşevicii consilieri de la Moscova, dar şi ca urmare a predării României ruşilor de către marile puteri. Un act de trădare, nefiind greşeală sau ezitare, ci acţiune deliberată, nu se asociază cedării în condiţii de presiune, de acţiune forţată, neasimilată voinţei personale. De aceea, abdicarea de la 30 decembrie 1947 nu poate fi considerată iniţiativa Regelui, ci o execuţie prin forţă, fiind din acest motiv, ilegală.
Totuşi, sunt astăzi voci care acuză pe Majestatea Sa Regele Mihai I al României, de trădare şi laşitate. Aceasta vine din partea unora care sunt bântuiţi frenetic de duhul urii, care nu îşi găsesc liniştea fără să perpetueze „opera” comunistă de a ţinti asupra Regelui, cinismul, bătaia de joc, descărcarea unei răutăţi fără limite!…
Dacă şi fostul preşedinte al României, Ion Iliescu îşi reprimă astăzi atitudinea sa ostilă din trecut faţă de Rege, despre care spune că nu a abdicat, ci a fost abdicat, este de neînţeles tirul atacurilor încărcate de ură asupra Majestăţii Sale, din partea unora, printre care şi fostul preşedinte Traian Băsescu, preşedinte demis de către popor dar rămas în forţă până la sfârşit de mandat ca preşedinte fără susţinere. Atribuirea, printre altele, a culpei umilirii ruso-bolşevice a ţării, fără a se ţine cont de faptul că România a fost silit atrasă la consolidarea sovietizării în Europa, cu o gravă consecinţă, chiar până azi, în primul rând pentru că ideologia comunistă a erodat istoria şi a despiritualizat-o este o gravă şi condamnabilă diversiune de natură a menţine în continuare falsitatea ca zid împotriva restaurării monarhiei constituţionale în România! În opinia detractorilor, evenimentul de la Palat, din 30 decembrie 1947, al cărui curs a avut loc sub somaţie şi şantaj, a fost o acţiune de trădare a Regelui, o consecinţă a slăbiciunii şi laşităţii. Prin această raţiune se explică agăţarea de putere, cu orice preţ, incapacitatea de a înţelege spiritul de sacrificiu care a fost la baza abdicării Majestăţii Sale, sub presiune. Astfel de atitudini alunecă în eroare şi vor fi reprimate de istorie. Dar, pentru fiecare există un peron de gară pe care va coborî cândva.
Avântarea în analiza trecutului trebuie să aibă în miezul zelului grija pentru adevăr, deoarece prin grote nu se poate ajunge decât la regatul întunericului. Or, cei care atribuie Majestăţii Sale, Regelui Mihai I al României, un rol nefast în istoria României dezvăluie întocmai neştiinţa hrănită cu răutate, faţă de singurul Şef de stat astăzi în viaţă, care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial era în funcţie.
Este de neînţeles şi de necrezut că un om ca Majestatea Sa, Regele Mihai I, care a petrecut o viaţă în exil, alături de Majestatea Sa, Regina Ana a României, şi Alteţele Lor Regale Principesele, fără să ponegrească vreodată România şi fără să piardă nici o clipă speranţa într-o Românie Restaurată poate să fie atacat şi întâmpinat cu încă o nedreptate, în propria ţară…! Cu atât mai nedrept, cu cât Familia Regală a României a trăit cu demnitate departe de ţară, fără a fi jefuit bogăţia ei, aşa cum se fac uneori acuzaţii, din neştiinţă şi deopotrivă din ură, din partea unora, şi fără să spună o singură dată, un singur cuvânt rău despre poporul român sau despre România!…
„Acum exact şaizeci şi cinci de ani, la 30 decembrie 1947”, spune Alteţa Sa Regală Principele Radu al României („Regele, garantul Naţiunii”, 30 decembrie 2012) „România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea naţiunii avea să fie înăbuşită pentru patruzeci şi doi de ani. Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.
Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui naţional, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiţii personale de putere”.
Se împlinesc anul acesta 67 de ani de la abdicarea nefericită a Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României, pe 30 decembrie 1947. Toţi aceşti ani au fost mult prea mulţi pentru ca istoria să îi mai poată răbda! Într-un mod logic de judecată, forma de guvernământ legitimă a României este şi în prezent Monarhia. Avem a face azi în România nu cu o monarhie nelegală, ci cu o monarhie nefuncţională în baza faptului că legitimitatea ei este uzurpată de republica impusă de tancurile sovietice!
Ceea ce se impune azi este, în primul rând reconectarea naţiunii la vibraţiile patriotismului pe care unele manifestări cu deosebire culturale şi artistice sunt cel mai în măsură să le evidenţieze. Cu acest ţel, Uniunea Naţională Culturală pentru Monarhie, constituită în temeiul iniţierii unor manifestări strict culturale, artistice şi sportive, în favoare promovării unui proiect de susţinere a restaurării României din nou sub Rege, într-o formă statală legal monarhică, cuprinde membri în majoritatea judeţelor din România, precum şi în Basarabia şi în comunităţile româneşti internaţionale. În jurul ei au aderat unele personalităţi din mediul cultural, artistic şi sportiv şi sunt invitaţi să adere, de asemenea, toţi acei ce doresc să răspundă chemării la unitate în Regatul istoric şi restaurat al României!
