Între 4 şi 11 februarie 1945 s-a desfăşurat la Yalta, în Crimeea, o Conferinţă a celor trei mari puteri: SUA, Anglia şi Rusia. Faptul că acolo a fost cedată România este o teorie falsă. Problema României nu a fost discutată, nici hotărâtă la Yalta, acolo s-a decis ca popoarele ţărilor ieşite de sub ocupaţie germană sau din sfera de influenţă a acesteia, să-şi aleagă, în mod democratic, prin alegeri libere, guvernele pe care le doresc. Este evident, deci, că Rusia a violat acordurile de la Yalta, iar faptul că guvernele occidentale nu au luat atitudine este adevărat, dar nici americanii nici englezii nu ar fi fost în stare să reînceapă, la acea dată, un alt război, împotriva Rusiei.
Acţiunile comuniştilor români devin tot mai dure. La 9 februarie 1945 sunt descoperite arme şi muniţii pregătite pentru a fi folosite la instaurarea cu forţa a unui guvern de stânga. Indignat, primul ministru pregăteşte o mare adunare la cinematograful Scala din capitală, pentru data de duminică, 11 februarie. Încă de sâmbătă seara, mai multe sute de comunişti au rămas în sală după terminarea reprezentaţiei şi au ţinut uşile deschise pentru că mai mulţi tovarăşi de-ai lor să intre şi să ocupe sala. Poliţia nu are curajul să-i evacueze, astfel că Rădescu şi-a rostit cuvântarea în cinematograful de peste drum, la Aro. Acesta chema la unitate în jurul guvernului şi a Regelui Mihai şi pentru păstrarea liniştii în ţară. La terminarea cuvântarii, între sprijinitorii legalităţii şi comuniştii aflaşi în stradă izbucnesc violenţe. În câteva intreprinderi din Bucureşti, comuniştii folosesc forţa pentru câştigarea puterii sindicale. Prefecturile din Craiova şi Caracal sunt ocupate de către detaşamente de şoc comuniste. Situaţia devenea tot mai explozivă, populaţia era terorizată, sovieticii sprijineau pe faţă acţiunile antidemocratice. Kremlin-ul îşi punea din plin în practică strategia de distrugere a sistemului administrativ românesc. Un război civil, susţinut şi provocat de Rusia era pe cale să izbucnească, potrivit principiului lui Lenin că “orice război trebuie transformat într-un război civil”.
La 27 februarie, Vasinski se reîntoarce la Bucureşti. În aceiaşi zi, generalul Vladislav Petrovici Vinogradov este înlocuit în fruntea Comisei Aliate de Control (Sovietice) din România cu generalul Ivan Zaharovici Susaikov, considerat mai dur. Armata Roşie ocupă Cartierul General al armatei române, dezarmând trupele din capitală. În seara aceleiaşi zi, Vasinski se prezintă într-o primă audienţă la rege, cere demiterea guvernului Rădescu şi prezintă o listă a persoanelor agreate de Kremlin în a forma un nou guvern. Regele i-a explicat mecanismele unei monarhii constituţionale şi faptul că, respectând Constituţia, este nevoit să se consulte cu şefii partidelor parlamentare. Vasinski s-a întors a doua zi la palat şi a cerut, de data asta pe un ton imperios, demiterea lui Rădescu încă din seara aceleiaşi zile (28 februarie). La un moment dat, acesta îşi pierde cumpătul şi loveşte cu pumnul în birou atât de tare încât suportul călimării se rupe. La ieşirea din cabinet trânteşte uşa cu forţă încât s-a crăpat zidul de lângă tocul uşii. Pentru Vasinski, România nu era decât o ţară învinsă şi se comportă ca într-o gubernie rusească, ceea ce era pe cale să devină.
Regele n-a avut de ales. Generalul Rădescu şi-a prezentat demisia din funcţia de prim-ministru în seara zilei de 28 februarie. Regele începe consultările cu membrii partidelor politice în vederea constituirii unui nou guvern. S-au vehiculat mai multe opţiuni pentru funcţia de premier: prinţul Barbu ªtirbey, ţărănistul Nicolae Lupu, generalul Gheorghe Avramescu, Constantin Vişoianu (fostul ministru de externe). Opţiunea sovietică era însă foarte clară. În timpul unei noi audienşe pe care o are la rege pe 1 martie, Vasinski arată clar pe cine doreşte Rusia prim-ministru României: doctor Petru Groza, un insignifiant om politic interbelic, şeful unei formaţiuni fantomă denumită Frontul Plugarilor, fără nici un fel de impact în viaţa politică românească dar un bun tovarăş de drum al comuniştilor şi o persoană perfectă să joace rolul de marionetă a sovieticilor în România. Regele îi aminteşte comisarului sovietic de Declaraţia de la Yalta prin care ţările mici au dreptul de a-şi alege singure forma de guvernământ. ªi de data asta Vasinski se comportă ca un cuceritor, replicând pe un ton sarcastic: Yalta sunt eu! Silit să accepte, regele condiţionează formarea noului guvern de participarea ţărăniştilor şi liberalilor. Nici Groza, nici comuniştii, nici sovieticii nu sunt de acord. Ceea ce oferă ei partidelor istorice sunt doar funcţii de observatori, nu de miniştrii de stat. Între rege şi Groza se desfăşoară o luptă surdă pe parcursul mai multor zile, Mihai încercând să salveze instituţiile democratice ale statului iar Groza pentru a instaura “dictatura proletară”. În Bucureşti ruşii ocupă Telefoanele iar tancuri sovietice şi trupe din divizia Tudor Vladimirescu (formate din comuniştii români fugiţi la Moscova la începutul războiului) încep să patruleze în jurul Palatului Regal. Mai mult, în Mexic, fostul rege Carol al II-lea este contactat de către ambasadorul sovietic Umanski, în vederea unei eventuale restauraţii, în felul acesta exercităndu-se un şantaj asupra regelui Mihai. Apare ideea refugierii acestuia şi a Reginei Mame la ambasada britanică, unde se refugiase deja generalul Sănătescu. Regele este hotărât să abdice pentru a demonstra guvernelor occidentale că în România este instaurată dictatura, dar renunţă la idee în urma rugăminţii lui Brătianu. Acesta recunoaşte noul guvern, care la 6 martie 1945, la ora 19.30 depune jurământul în faţa Sa. Trecuseră doar 6 luni de la actul de la 23 august şi Partidul Comunist ajunsese la conducerea ţării. Era primul pas în transformarea României într-o ţară comunistă, de fapt o gubernie sovietică.
