70 DE ANI DE LA MOARTEA POETULUI EROU ION ŞIUGARIU

ÎN MEMORIAM ION ŞIUGARIU
 (*6 iunie 1914, Băiţa, jud. Maramureş – † 1 februarie 1945, Brezno, Cehoslovacia)

Îmi revine îndatorirea de onoare, de a vă reaminti, celor interesaţi, că la 1 februarie a.c. se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Ion Şiugariu, poetul erou al cărui centenar a fost consemnat anul trecut!

În urmă cu 30 de ani, din iniţiativa soţiei sale, Lucia Soreanu, domiciliată la Aachen, Germania, care şi-a consacrat cu o neobişnuită dăruire viaţa şi eforturile pentru a-i păstra curată şi vie amintirea, în colecţia Paşii lui Orfeu, Jon Dumitru Verlag, München, a apărut volumul antologic de poezii: Ion Şiugariu, Sete de ceruri, despre care, în prefaţa sa, Vintilă Horia, consemna: „Cetindu-l, am reavut dinainte drama întreagă a generaţiei mele. Idealul universal, proiectarea României către ceea ce îi semăna şi către ceea ce o aştepta, adunarea într’o revistă şi într’o grupare a voinţei noastre de putere spirituală, războiul, separările, morţile, exilurile. Decenii de deşerturi şi sânge între acea imagine pură, voitoare de mai bine pentru toţi oamenii pământului, împrospătaţi în românism, adică în cunoaştere, şi teribilul destin care a făptuit contrariul. Ură, lupte de clase, materialism absurd, plin de molii şi de răutate, patru decenii de proză întunecată şi neomenească, de durere românească, definitoare şi ea, într’un fel, deoarece a fost poporul român punctul în spaţiu şi în timp în care s’a concentrat suferinţa şi nedreptatea. Poate că şi asta înseamnă ceva, deşi noi am fi vrut concentrarea pe alte valori şi pe alte recorduri. Oricum, poesia lui Ion Şiugariu, atât de legată de acea intenţie, stă mărturie în aceste pagini de ceea ce ar fi putut fi şi n’a fost decât în sacrificiu şi în moarte. În această nedorită dar acceptată grandoare de a fi, generaţia dela 1939 se reîntâlneşte cu Ion Şiugariu într’un moment în care întunericul care l-a ucis pare a face loc luminii care din Soare începuse să curgă peste noi.” (Vintilă Horia, „Ion Şiugariu dela Meşterul Manole“ Madrid, 21 I. 1985).

„Născut la 6 iunie 1914, Ion Şugar(iu) este primul dintre cei şase copii ai familiei minerului aurar Ion Şugar şi Floarea Şugar (n. Griga), de confesiune greco-catolică, din satul Băiţa, comitatul Maramureş (Máramoros), administrat de maghiari, sub dubla monarhie austro-ungară. Ca urmare a politicii de maghiarizare, în certificatul de botez, eliberat de autorităţi, este înregistrat sub numele de Sugár János, pe care-l va schimba, la 24 iunie 1936, printr-o decizie a Ministerului de Justiţie din România, în Ion Soreanu. „dar scriitorul va semna: Ion Şiugariu, Ionel Şiugar, folosind şi pseudonime ca Sonia Mugur, Sergiu Băiţan, Ion Sorescu“. Conform notei biografice alcătuită de Lucia Soreanu-Şiugariu, „şcoala primară o urmează târziu, la Băiţa şi Valea Borcutului (1924-1928), cu mari întreruperi“ „Nevoit să lucreze de timpuriu, în mina de aur, alături de tatăl său“. „Copilăria şi-o împarte între hoinăreli prin pădurile misterioase, şteampuri umede şi şcoală, unde mintea lui ageră, iscoditoare şi sârguinţa la învăţătură impresionează pe cei ce-i sunt dascăli şi mai ales pe preotul-dascăl Victor Băcilă din Valea Borcutului“. „După absolvirea clasei a IV-a primară (1928), la sfatul şi cu sprijinul preotului Băcilă, reuşeşte, în urma unui concurs, să intre la Şcoala Normală din Oradea. Trei ani mai târziu, tot în urma unui concurs, trece la liceul „Emanoil Gojdu“ din Oradea, fiind bursier până la sfârşitul studiilor (1936). Înclinaţiile lui vădite sunt pentru literatură, pentru poezia românească, dar are aplicaţii şi pentru matematică. Aceasta este perioada de formare intelectuală temeinică a poetului sub îndrumarea unor profesori ca Teodor Neş şi mai ales Octav Şuluţiu. Citeşte mult, visează, scrie. În anul 1934, încă elev fiind, debutează la revista Observatorul din Beiuş cu versuri pe care le semnează Ionel Şiugariu. Mai târziu devine colaborator al revistei Familia, din Oradea, apoi va publica şi la revisteie Veac Nou, din Baia Mare, Afirmarea, din Satu Mare, Lanuri, din Mediaş, Cronica, din Baia Mare, ş.a. În 1936 îşi ia examenul de bacalaureat reuşind în fruntea promoţiei“. „Îndrumat de criticul literar al revistei Familia, Octav Şuluţiu, poetul înclină să plece spre Capitală. Mai întâi îşi efectuiază stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de Rezervă din Ploieşti (1936-1937) de unde iese cu gradul de sublocotenent“. „Atras de centrul vieţii literare tinere româneşti, intră în Bucureşti în toamna anului 1937 şi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, specialitatea Filologia modernă. Din primii ani se face remarcat şi apreciat pentru pregătirea lui de către profesorii de înaltă cultură: Mihail Ralea, Tudor Vianu şi Ion Petrovici. Viaţa lui este însă poezia, scrisul… Desfăşoară o activitate prodigioasă colaborând la diferite publicaţii din Capitală şi din Ardeal, semnând poezii, critică literară sau eseuri, cronici de orientare artistică, însufleţit de dorinţa de a ridica cultura tânără românească.“ (Lucia Soreanu-Şiugariu)

În eseul „Ţara crinilor din Decalog”, (dec. 1937) enunţa, între altele: „Purtăm în noi setea de lumină ca pe un stigmat al veacului“… „Niciodată foamea de cer n‘a bântuit mai puternic inimile, niciodată ţipătul pentru realizarea deplină n‘a pătruns mai neînfricat întunericul, decât foamea şi ţipătul nostru.“ (Ion Şiugariu, Ţara crinilor, în Decalog, dec. 1937, anul II, nr. 56).

În Martie 1938 îi apare volumul „Trecerea prin alba poartă”, Editura Librăriei Pavel Suru, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, considerat un debut promiţător şi, despre care, Octav Şuluţiu, în Familia, scrie: „E o ţâşnire vulcanică, un clocot de pasiune, o tinereţe neastâmpărată care irumpe, dornică de viaţă şi de avânt, e o izbucnire sinceră şi nestăpânită, aşa cum îi şade mai bine adolescenţei să fie. Sufletul poetului se revarsă direct, ca o apă umflată peste malurile constrângătoare ale oricăror reguli“.

În Viaţa Românească, Lazăr Iliescu: „Domnul Ion Şiugariu este un însetat de viaţă. Poesia Domniei Sale e un strigăt de bucurie, de dragoste, de amintiri avântate. Un panteism covârşitor stăpâneşte culegerea Domniei Sale de versuri, dela prima poesie Cântec de pornire la drum şi până la ultimul vers din Incantaţii. Versificator abil, Domnul Ion Şiugariu nu cade în păcatul atâtor poeţi tineri, de a-şi clădi poezia numai pe vers. Ideea rămâne predominantă. Şi domnia Sa o îmbracă într‘o haină strălucitoare, vie, gâlgâitoare de viaţă“.

În Sfarmă Piatră, Ovidiu Caledoniu: „Ceea ce-mi place mai mult în poesia Dlui Şiugariu este acel cult şi respect deosebit al imaginei în care se simte vibrând tot temperamentul poetului“. În Pagini Literare, Romulus Demetrescu: „Frăgezimea sentimentului tumultos e trecută în muzica domoală a versurilor pline, prin mijlocul înflorit al imaginilor din natura care le împrumută uni iz pastoral oarecum, primăvăratic“. Horia Niţulescu, în Porunca Vremii: „Domnul Ion Şiugariu este un poet al vârstei lui: simplu şi curat. Poesia lui este poesia unei adolescenţe tumultoase care se revarsă firesc în slavă. Ea este pentru el o cale aleasă care se străbate cu sufletul întinerit de sărbătoare“…
    
În 1939 începe colaborarea la revista „Meşterul Manole” deţinând rubrica de critică, Poezia tânără, şi „creindu-şi un limbaj critic propriu, distinct“. În articolul Poezia/ Poezia tânără, scria: „Credem din tot sufletul nostru într‘o literatură românească mare, unică, universală. O literatură fără compromisuri, fără resemnări minore“ (Ion Şiugariu, Poezia tânără, în Meşterul Manole, nr. 7-10, sept.-dec. 1939, p. 58)
    
După Dictatul de la Viena (august 1940), Ion Şiugariu, aflat în refugiu, cu fratele său George, despărţiţi de părinţi şi de ceilalţi fraţi —Vasile, Mărioara, Augustin şi Zaharia, rămaşi sub ocupaţia maghiară, scrie scurta mărturisire Am venirt din Ardeal. Citez: „Da, am plecat în pribegie. Ne-am lăsat casa, părinţii, amintirile, totul. N‘am avut răgaz nici cel puţin să ne uităm în urmă. A venit aşa de pe neaşteptate, atât de surprinzător, cu atâta brutalitate. Ne-am zguduit din temelii, ni s‘au tulburat toate credinţele. Am visat, am scris, am aşteptat o Românie mai mare, mai deplină, mai veşnică. Atâta vreme şi cu atâta suflet! Am ascultat şoaptele strămoşilor, am descifrat sensul vieţii lui Horia, nebunia lui Iancu… În naivitatea noastră am crezută că toţi sunt ca noi, că nu se poate să fie altfel. Cu câtă pasiune am poposit lângă cărţile sfinte şi cât de mult am crezut că generaţia noastră este la fel de eroică. Ne-am căutat prieteni, am crezut în Meşterul Manole şi ne-am închipuit că avem dreptul să începem lupta cea mare, munca de zi cu zi pentru a ne depăşi propriile graniţe, pentru a bate la poarta unei universalităţi româneşti. Cât de mulţi au crezut la fel ca noi! Astăzi privim o Românie nouă, ciuntită, strâmbă. Asta nu poate fi România noastră. Cine ne-a trădat, ne-a întins o cursă, a vrut să ne arunce în prăpastie. Generaţia asta n‘a fost înţeleasă. Am vrut să fim ofensivi, mândri, demni, am vrut să fim eroici, dar nu ni s‘a dat voie. Acum avem în faţa noastră o ruină, o monstruozitate“… „Am vrut să fim catedrală dar nu ni s‘a dat voie să fim nici măcar bisericuţă. Da. Am venit din Ardeal. Şi am adus Ardealul aici cu toate credinţele, hotărîrile şi dârzeniile lui.“ (Ion Şiugariu, Am venit din Ardeal, în Meşterul Manole,  aug.-nov. 1940, p. 63).

În noiembrie 1941, Ion Soreanu, este ales preşedinte al Asociaţiei Studenţilor Refugiaţi din România (adică din toate teritoriile răpite Regatului României Mari: Ardealul de Nord, Basarabia, Bucovina, Cadrilater, ţinutul Herţa) şi desfăşoară o bogată activitate publicistică, încercând să suplinească publicaţiile din Ardeal, suprimate. Colaborează cu poezii sau critică literară la revistele: Universul literar, Meşterul Manole, Revista Fundaţiilor Regale, Decalog, Curentul Literar, Vremea. În iarna aceluiaşi an pregăteşte teza de licenţă cu titlul „Aspectul jurnalistic în literatura modernă“, pe care o susţine în februarie 1942 şi este calificat cu foarte bine – Magna Cum Laudae.

La patru ani după debutul cu Trecerea prin alba poartă, apare şi volumul Ion Şiugariu, Paradisul peregrinar, Colecţia „Meşterul Manole“, Bucureşti, Martie 1942, despre care s-a scris:

Nicolae Roşu, în „Gândirea”: „În aceste versuri se defineşte toată poesia d-lui Ion Şiugariu. Avânturile, mirajele, ispitele, năzuinţele, nepotolita sete de evadare în spaţii metafizice, fulgurata întruchipare într’o identitate umanistă, duc poesia d-lui Ion Şiugariu către o dumnezeească desprindere a omului de humă. Desigur, un temperament poetic de un remarcabil dinamism, şi nu mai puţin, o trudnică năzuinţă spre purificare“; Petru P. Ionescu în Revista Fundaţiilor Regale: „remarcăm dela început această constatare îmbucurătoare că d. Ion Şiugariu aduce în poesia noastră tânără un suflu sănătos de viaţă, o atitudine în faţa marilor probleme şi o încercare de tehnică, oarecum nouă, personală“;

Pericle Martinescu în „Dacia Rediviva”: „Paradisul peregrinar este, în concepţia poetului, acea stare de căutare continuă, de nostalgie a realizării interioare, singura care garantează o satisfacţie deplină a existenţei. Dar cum această realizare este greu de atins, poetul este mereu în căutarea ei, paradisul său este întotdeauna peregrinar. Acesta este miezul concepţiilor pe axa cărora d. Ion Şiugariu îşi alcătuieşte, cu un deplin simţ al construcţiei, volumul său de versuri“;  

Mihai Niculescu în „Universul literar”: „Reţinem din această poezie, ca din lectura întregei cărţi, vibraţia unui elan sufletesc de o puritate cum rareori am întâlnit, dornic de idealitate şi de tot ce depăşeşte mărginirea impusă condiţiei noastre pământeşti“;

Aurel Marin în Gazeta Transilvaniei: „Poesie de atmosferă, de suavităţi ca şi de fericite ecouri folclorice, Paradisul peregrinar este lumea cu minunile ei nedesluşite, văzute cu un ochi avid de toate purităţile şi uimit de puterile elementare ale naturii“;

Gherghinescu Vania în „Tribuna”: „D. Ion Şiugariu este tânăr şi la primul volum. Nu s’ar părea. Căci el a trecut dincolo de preocupările poetice ale primei tinereţi şi dincolo de exprimările în carii plutesc impurităţi inerente începutului. Versul său e cristalizat ca expresie şi scuturat de orice banalitate“;

Vasile Damaschin în „Seara”: „Paradisul peregrinar, culegerea de poesii a tânărului scriitor Ion Şiugariu, este o excepţie. Ea ne aminteşte de victoriile de odinioară ale versului tânăr“;

Apollonius în „Preocupări literare”: „Poetul este de reţinut. O anumită tehnică muzicală răspândeşte o plăcută atmosferă lirică, în care cuvintele devin adesea vibraţii şi adieri“;

George Drumu în „Revista Bucovinei”: „Poesia d-lui Ion Şiugariu e o litanie liniştită cu mici umbre de tristeţe pentru un orizont care se îndepărtează  într’una. Prezenţa omului nu tulbură nimic. E o risipire de imagini bine închegate, printre cari se împleteşte ca un vis nesfârşit, ca o făclie în nopţile luminate de toamnă“.

În Iulie 1942, Ion Soreanu, obţine paşaport şi pleacă la Băiţa, aflată sub ocupaţia maghiară, unde îşi vede părinţii şi fraţii pentru ultima oară. Reîntors în România ciuntită, pregăteşte poemul „Ţara de foc”, care apare în aprilie, în Colecţia „Meşterul Manole“, Bucureşti, 1943, cu dedicaţia: „Acest poem a fost scris pe marginea unui episod din viaţa marelui meu prieten Laurenţiu Fulga. Deaceea, acolo unde se află, în lumină sau în întuneric, cu dragoste de frate i-l închin“, apariţie urmată de pertinente aprecieri critice semnate de: Ovidiu Papadima în Revista Fundaţiilor Regale, nr.8, 1943; Pompiliu Constantinescu în Vremea, nr. 717, 26 sept. 1943; Traian Stoica în Bacăul, 6 iulie 1943, nr. 2166.

Încă din Ianuarie (1943), Ion Şiugariu este concentrat ca ofiţer de rezervă la o şcoală de instrucţie, din Ploieşti şi, mai târziu, repartizat la un regiment de infanterie din Bacău, împreună cu un bun prieten şi coleg de breslă. Puţinele clipe libere ce le rămân după instrucţie sunt dăruite scrisului. Colaborează la publicaţia locală „Bacăul”, continuând să se ocupe frecvent polemic şi critic faţă de deficienţele fenomenului literar contemporan, în articole precum: „Literatura războiului actual”, în „Bacăul”, nr. 2152, 22 iunie 1943; „Ceva despre noi”, în „Bacăul”, nr. 2166, 6 iulie 1943; „Muncă şi literatură”, în „Bacăul”, nr. 2222, 31 august 1943, etc.
 
La 29 iulie 1943, în timpul unei permisii, Ion Soreanu, se căsătoreşte la Râmnicu Vâlcea cu Lucia Stroescu, studentă la farmacie. În septembrie 1943, este, pentru o scurtă perioadă, deconcentrat, dar, la 2 iunie 1944, este din nou concentrat la Bacău, iar în iunie-august 1944 este mobilizat şi se află cu regimentul la Mogoşeşti-Jitaru, lângă Slatina.
 
Imediat, după 23 august 1944, sublocotenentul Ion Soreanu, mobilizat, „ia parte la luptele pentru apărarea Bucureştiului“. El îi scrie soţiei: „Nu ţi-am scris pt. că am fost la Buc. cu Reg. Am luptat cu Reg. la Băneasa şi Otopeni. Avem morţi şi răniţi. Mie nu mi s-a întâmplat nimic. Acum plecăm la Mediaş pentru Ardeal. La Buc. e jale. Ruşii îşi fac de cap. Te rog să fii cu băgare de seamă dacă vor veni în Râmnic, să stai rezervată şi ascunsă. Să eviţi să fi văzută de ei şi să nu stai unde sunt ei. S-au întâmplat lucruri groaznice. Cred că ai auzit.“ Continuă să-i scrie tot timpul.

La 12 septembrie 1944: „Mi-a fost frică tot timpul să nu alergi prea mult .. Ştiam apoi că vor veni Ruşii la Rm. Vâlcea şi sufeream numai la gândul că ţi s‘ar putea întâmpla ceva. Acum ştiu că au venit f. mulţi peste tot locul, deci şi acolo. Îmi place să cred, şi tu m‘ai asigurat în scrisoare, că te vei şti păzi, chiar trebuind uneori să te ascunzi. Nu risca absolut nimic“… „Tu eşti femeie, să te păzeşti cât poţi mai bine. Mâine Regimentul nostru începe atacul cel mare. Cu ajutorul lui Dumnezeu vom intra în Ardealul ocupat“… „Din toată durerea asta va izvorî în curând şi o mare bucurie: aceea că voi putea merge acasă la Băiţa. Te voi duce imediat şi pe tine acolo şi te voi lăsa până trec toate valurile. Mama va fi aşa de fericită şi tu veii fi în siguranţă absolută. Casa noastră este între munţi, ferită de toate vânturile trecătoare“…

La 25 septembrie 1944, din Tirimia, jud. Mureş, scrie: „Eu stau aici în mijlocul iadului, înconjurat din toate părţile de foc şi gloanţe şi totuşi găsesc în mine destul curaj pentru a-ţi da şi ţie“…

La 3 octombrie 1944: „Eu mă aflu undeva în Ardeal, cu gândul şi inima împărţită între tine şi plaiurile natale. Peste greutăţile de fiecare zi trec cu destul curaj şi nu am nici un motiv să mă plâng“… “Dintre prietenii noştri de la Jitaru mai sunt aici Dobrescu şi doctorul. Santău a plecat la spital cu icter. Alţii au murit, alţii sunt răniţi, ca la război. Populaţia românească de pe aici ne primeşte ca pe nişte salvatori. Pe mine asta mă mişcă f. mult. Ştiu că mama ne aşteaptă pe amândoi cu nerăbdare şi că va fi fericită să te cunoască“…

La 5 octombrie 1944, din Cristeşti, jud. Mureş: „Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziţii mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte şi ţărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul! Am văzut cum plâng soldaţii când pleacă la atac, am auzite strigătele disperate ale răniţilor rămaşi între linii. Nu s‘a dus nimeni să-i ridice. O! Cărţile frumoase, care vorbesc de eroism, de vitejie! Câte minciuni împodobite. Am văzut la Otopeni un camion de eroi. Erau aruncaţi unul peste altul, cu capetele sfârmate, murdari, plini de sânge. Li se luaseră bocancii. Unii miroseau a hoit putred. Erau morţi de mai multe zile. Un elev adjutant era complet gol. Nimei n-a ştiut vreodată cine şi de unde este. Poate îl mai aşteaptă acasă cineva să se întoarcă. Alături de el erau doi nemţi: unul avea falca de jos zdrobită; celălalt —un copil frumos, blond —era lovit în inimă. Îi înfrăţise moartea. Mergem, mai departe. Câţi vor ajunge până la capăt? Suntem atât de singuri, de uitaţi în tragedia noastră“… „În stânga a început azi dimineaţă să bată tunul. Ai noştri încearcă să ajungă la creastă (am sângerat şi vom sângera pentru toate crestele Ardealului). Câţi vor ajunge sus? Şi cei care vor ajunge cât vor sta acolo? Câteodată mi se par atât de inutile jertfele noastre. Tunul bate mereu, sinistru, monoton, în ritmul morţii. Oare mai există oameni fericiţi în lume? Fericire înseamnă: un somn bun şi o mâncare caldă“.

La 10 octombrie 1944, din Căpuşul de Câmpie, jud. Cluj, îi scrie: „Am început să mă obijnuiesc cu războiul. Sunt totdeauna f. obosit, dar gândul că mă voi întoarce la tine şi la ocupaţiunile mele obişnuite îmi dă puteri să rezist la toate“… Continuă să-i scrie soţiei, ori să-şi noteze în jurnalul pe care-l ţine, toate etapele frontului, până la eliberarea Ardealului şi în continuare.

La 10 noiembrie la Tisza-Eszlár, în Ungaria, notează: „Nu cred în rostul meu aici. Noi am terminat când am depăşit graniţa. Mai departe am intrat în aventură. Tot aşa am făcut când am trecut Nistru“… „Toţi care vin din ţară aduc numai veşti proaste. Guvernul nu poate stăpâni situaţia…Ţara este prădată, jefuită ostil, sistematic. Pe de altă parte însuşi jefuitorii instigă poporul să pretindă mai mult decât se poate da, să mărească starea de nemulţumire generală. E o manevră diabolică, inumană. O cunoaşte toată lumea. Biata Românie! Ieri am fost slugi Nemţilor, astăzi ni se cere să fim slugii Ruşilor. Nici aici pe front nu suntem cruţaţi. Nu ne putem opune. Nu putem face nimic“./…/.” Urmează Prügy (22.XI.), Taktaharkány (23.  XI.), Ujvilag (26-29 XI.), Csobad (15.XII.), Novajidrány (18.XII.), Péreny (21-28 XII.), Buzita (30.XII, 1944- 2,I. 1945), Debréte (3.I.6.I. 1945), Jablonca (18.I. 1945) ş.m.d.

La 1 februarie 1945, la ora 11 dimineaţa, sublocotenentul de rezervă Soreanu Şiugariu Ion cade grav rănit în bătălia pentru oraşul Brezno, din Cehoslovacia, şi se stinge după câteva minute. Este îngropat în cimitirul de la Polhora pri Brezno, Cehoslovacia. La 28 februarie 1945, prin Decretul nr. 641, sublocotenentul de rezervă Soreanu Şiugariu Ion este decorat postmortem cu „Coroana României cu spade în gradul de Cavaler şi cu panglica de Virtutea Militară“. În 1956, osemintele îi sunt reînhumate în cimitirul militar român de la Zvolen, lângă Banská Bystrica, Cehoslovacia.

În 1968, într’o ediţie îngrijită de Laurenţiu Fulga, apar „Carnetele unui poet căzut în război” — care conţin şi ciclul Elegii pentru Ardeal. Urmează apoi o totală tăcere de peste 29 de ani, până când, după răsturnările din ţară, sub îngrijirea şi prin eforturile Luciei Soreanu şi cu sprijinul profesorului universitar Alexandru Husar, de la Universitatea din Iaşi, încep să apără şi operelor sale postume, care au putut fi recuperate.

Alexandru Husar, unul dintre bunii amici, din tinereţe, în prefaţa „Locul lui Ion Şiugariu“ din volumul „Ţara Crinilor“ -o culegere de eseuri şi articole-, Editura Agora, Iaşi, 1997, considerată „cartea unui om şi a unei generaţii“, îi face, cu pietate, una dintre cele mai succinte şi pertinente prezentări, cu nenumărate citate din propriile-i mărturii.

Volumul Ion Şiugariu „Ceva despre noi, Eseuri“, publicat în 2013 de Doamna Soreanu la Fundaţia Culturală Memoria, Bucureşti, reuneşte scurte „tablete“ cu mărturisirile, observaţiile şi opiniile critice publicate de autor în contextul evenimentelor sau preocupărilor curente care ni-l releveă în toată complexitatea caracterului, talentului, viziunilor şi opţiunilor sale. Alexandru Husar, în prefaţa pe care o semnează şi la acest volum, conchide: „Se gândea, hotărît, la o operă mare, la eternitate, la ceva durabil, – opera lui mare, pe care o purta în suflet“… „Misiunea mea în lumea aceasta e – poezia, afirma în scrisoarea din 10- februarie 1942 adresată soţiei. „Ardoarea cu care poetul se dăruia celui mai curat dintre vise, credinţei în Umanitate şi Poezie“, cum spun prietenii săi, o confirmă“… „Volumul grupează… o suită de pagini, oferind în ansamblu o nouă imagine a preocupărilor multiple ale poetului – eseist şi critic literar deopotrivă“… reprezentând „cartea unui om şi, implicit, cartea unei generaţii. Cartea unui om despre care s-a spus: Era în Ion Şiugariu un permanent izvor de optimism, visul unei plenare realizări într-un viitor cât mai apropiat. Cartea unui om care în 19 noiembrie 1944, pe front, scria despre sine: Şi oricât de mare gol voi găsi în preajma mea la întoarcere şi oricât viaţa mea va fi mers înainte fără mine, şi oricât voi avea de suferit dintr-o cauză ori alta – ştiu la fel de bine că mă voi bate să devin omul întreg pe care-l presimt încă de pe acum în mine…“,  „Cartea unei generaţii  – în ochii săi – „adevărata generaţie, torturată de setea de a se găsi pe ea însăşi, de a se realiza în cadrele virtualităţilor de care dispune, fără să admită nici-un compromis cu viaţa de toate zilele şi care ridică standardul întoarcerii spre lumină, luptă pentru reîntronarea sufletescului din om şi pentru reabilitarea menirii lui adevărate“, „generaţia cerului“ cum o numea el“… „În pagini de o rară sinceritate, încredinţând hărtiei un zbucium interior  pe care nu-l putea mărturisi „nici fiinţelor cele mai dragi şi mai apropiate“, Ion Şiugariu ascunde un om de o nobleţe morală impresionantă prin verticalitatea unei poziţii poate examplare în generaţia sa.“
    
Omul şi poetul Ion Şiugariu, nobleţea devotamentului cu care Lucia Soreanu s-a dedicat cu atâta pietate readucerii în atenţia publică a operei sale, a fost mobilul care m-a determinat – în prezenţa şi de acord cu dânsa, să anunţ la încheierea festivităţii jubiliare -care a marcat în octombrie 1996, 20 de ani de existenţă a editurii Jon Dumitru Verlag, München-, instituirea concursului şi Premiului de poezie „Ion Şiugariu, (în valoare de 2000 DM şi publicarea în volum a laureatului, pe care dna Soreanu le-a finanţat integral) şi ale căror trei ediţii s-au desfăşurat la Bucureşti, sub auspiciile Uniunii Scriitorilor din România, începând cu concursul preşedintelui acesteia, Laurenţiu Ulici. Câştigătoarea premiului primei ediţie, 1998, a fost poeta Aura Christi, cu ciclul „Sonete crepusculare“, juriul fiind format din: Alexandru Husar, Nicolae Prelipceanu, Nelu Oancea, Lucia Soreanu şi Ion Dumitru. Premiul ediţiei a II-a, 2000 a fost câştigat de poetul Radu Cristian Rădoi, pentru ciclul „La marginea satului“ şi s-au acordat menţiuni speciale poetelor Claudia Muther, pentru ciclul „Despre singurătate“ şi Irina Raluca Moraru, pentru ciclul “Descântece“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru –preşedintele U.S.R.-, Lucia Soreanu, Nicolae Boghian, Liviu Vişan, Gheorghe Bulgăr, Alexandru Husar, Ion Dumitru.  Premiul ediţiei a III-a, 2002, a revenit lui Gabriel Berceanu, elev în clasa a X-a, liceul „Mihai Eminescu“ Călăraşi. S-au acordat menţiuni speciale poetei Gabriela Cucu pentru ciclul „Silabisire de sine“, poetei Andrea Gabriela Şarcani, pentru ciclul „Pietre de altar“ şi poetului Marius Valeriu Cârmaci, pentru ciclul „Îngerul care cioplea“. Juriul a fost format din Eugen Uricaru, Lucia Soreanu, Ion Dumitru, Liviu Vişan, Vasile Preda, Ioan Flora şi Alexandru Husar. Din motive obiective, continuarea concursului şi acordarea premiilor nemafiind posibile, mi-a revenit onoarea să alcătuiesc „Antologia participanţilor la concursurile premiului pentru poezie Ion Şiugariu“, ediţia I, II şi III. apărut la Editura „Fundaţia Culturală Memoria“, Bucureşti, 2005, 254 p., cuprinzând o selecţie din poemele laureaţilor, câştigătorilor menţiunilor speciale şi a altor participanţi.

Iniţiativa – deşi nu a putut fi continuată – a fost de succes, atât întru cinstirea memoriei poetului cât şi în spiritul dragostei şi angajamentului său pentru poezia tânără, un imbold pentru tinerele talente care au concurat, din tot cuprinsul ţării, pentru care sufletul i-a vibrat şi i s-a dăruit, fără veleităţi provinciale.

La începutul anului 2013, Doamna Soreanu, m-a întrebat dacă, în întâmpinarea centenarului naşterii lui Ion Şiugariu (6 iunie 2014) aşi putea-o ajuta la redactarea şi îngrijirea unei noi ediţii, mai complete, a poeziilor antume şi postume ale poetului. Noul volum, Ion Şiugariu, „Poeme”, a apărut în vara anului trecut, la Editura Fundaţiei Culturale Memoria, Bucureşti, unde în anii din urmă au mai fost publicate şi alte cărţi cuprinzând opera sau scrieri consacrate poetului, precum; Ion Şiugariu, Bacovia, studiu critic, cuvânt înainte de Titu Popescu, ediţie îngrijită de Lucia Soreanu, Bucureşti, 2001; Al. Husar, „Meşterul Manole”, antologie literară, cu numeroase şi ample referiri şi la viaţa, opera şi activitatea lui Ion Şiugariu, Bucureşti, 2004; Ion Şiugariu, „Scrieri” (Poeme, Critică literară, Varia), cu o prefaţă de Alexandru Husar, ediţie îngijită şi postfaţată de Lucia Soreanu, Bucureşti, 2006; Ion Şiugariu, Iluzie şi destin (Scrisori, Album, Jurnal pentru Lucia (Jurnal de Front), ediţie deasemeni îngrijită cu o evocare şi postfaţă de Lucia Soreanu, Bucureşti, 2006. Deasemeni, au mai apărut: Ion Şiugariu, „Ţara crinilor”, ediţie îngrijită de Prof. Al. Husar, cuprinzând o culegere de eseuri şi artcole, Editura Agora, Iaşi, 1997 şi  Ion Şiugariu, „Viaţa poeziei”, critică literară, ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Marcel Crihană (la recomandarea lui Alexandru Husar),  Editura Marineasa, Timişoara, 1999.

Volumul Poeme, preia cuprinsul din „Sete de ceruri”, JDV, la care sunt adăugate ciclurile: „Culori de toamnă” cu 27 de poezii; cinci poeme în Traduceri şi  29 în ciclul „Selecţionate din primele creaţii”. La dorinţa Luciei Soreanu, volumul cuprinde şi „O prefaţă întârziată”, de subsemnatul.

Tot datorită Luciei Soreanu-Şiugariu, anul trecut a apărut şi volumul „Ion Şiugariu, Însemnări din război – 1944-1945”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2014, o carte excepţională, în care poetul erou  zugrăveşte, cum puţini alţii, trăirile sale şi ale camarazilor, momentele de cumpănă, speranţe, înfrângeri şi disperări, mizeria şi oribilul chip al războiului, în care am fost antrenaţi, ca urmare a ciopârţirii ţării în 1940, ş.a.m.d.
    
Cum am afirmat şi cu alte ocazii, cred că este datoria cercetătorilor, criticilor şi istoricilor literari, să zăbovească mai mult asupra scrierilor sale, pentru a-i redefini, cum se cuvine, locul în cadrul literaturii române şi pentru al dărui atenţiei publice în adevărata lumină. Acesta este dealtfel şi motivul evocării centenarului naşterii poetului la 6 iunie 1914, în Rotonda Muzeului Literaturii Române, Bd. Dacia Nr.12, unde cca 2 săptămâni s-a putut vizita o expoziţie foto-documentară din Arhiva Bibliotecii Academiei Române şi unde poetul a fost evocat de amfitrionul Lucian Chişu, critic şi istoric literar, de subsemnatul, de redactorul şef-adjunct al revistei „Viaţa Românească“ Marian Drăghici, de poetul Lt. Colonel Liviu Vişan din partea Bibliotecii şi Editurii Militare din Bucureşti, şi de tânărul critic şi istoric literar George Neagoe, şi de alţi participanţi. Tot acesta a fost şi motivul evocării pe care am făcut-o la finele lunii iunie 1914 în cenaclul Societăţii Culturale Româno-Germane „Apoziţia“, e.V., din München, ca şi evocarea susţinută în octombrie, anul trecut, cu prilejul reuniunii ştiinţifice anuale dela Biblioteca şi Institutul Român de Cercetări de la Freiburg, i.Br. şi, implicit, a celei din 17 ianuarie a.c. făcută la invitaţia Asociaţiei Românilor din Rin-Main pentru Cultură şi Artă (ARO), la Offenbach, Germania.