Povestea unei fetiţe orfane din România adoptată de o familie americană în 1990

0
8
Ionela

IonelaIonela a ajuns în Statele Unite în toamna anului 1990. A fost adoptată de o familie americană din St. Louis, Missouri. Amintirile ei din România sunt despre o casă de copii orfani din Braşov, în care a fost abandonată de o mamă pe care nu a cunoscut-o niciodată. Se consideră o norocoasă pentru că sora ei şi mulţi alţi copii au rămas în casa de copii.
Familia care a adoptat-o pe Ionela venise în România cu ajutoare, imediat după Revoluţia din Decembrie 1989. Americanii din convoi au fost impresionaţi de drama copiilor abandonaţi din România. Au luat cu ei în America multe casete video şi fotografii cu copiii din orfelinatul braşovean şi au povestit despre ei la biserica din St. Louis. Două familii americane au hotărât să adopte câte un copil din acel orfelinat, iar unul dintre copiii aleşi a fost Ionela, pe atunci o fetiţă blondă cu ochi albaştri, în vârstă de doar 9 ani.
A crescut în casa părinţilor ei adoptivi din St. Louis, alături de copiii naturali ai familiei americane. Ani de zile a trăit ruptă complet de ţara natală, a mers la bise­rici americane şi a trăit o copilărie complet diferită de cea a copiilor din Braşovul natal. Ani în şir ea nu a vorbit deloc româneşte, nu mai avea cu cine, nu mai avea nici o legatură cu România. A uitat multe cuvinte din limba maternă. Apoi l-a întâlnit pe Aurel, un român stabilit în SUA. S-au căsătorit şi s-au mutat în Virginia. Acum visul ei este să înceapă o afacere proprie. I-ar plăcea un coafor. A făcut deja cursurile de hair stylist şi urmează să-şi ia o diplomă de professional hair stilist. Are deja multe cliente, majoritatea românce pe care le-a cunoscut la biserică sau la petrecerile românilor din zonă. Clientele sunt (majoritatea)  prietenele ei, pe care le aranjează pentru nunţi, botezuri şi alte evenimente ale comunităţii româneşti.
Ionela vorbeşte destul de puţin româneşte şi are un puternic accent englezesc. Uneori intercalează cuvinte englezeşti printre cele româneşti, sau spune fraze întregi în engleză, apoi revine la limba română.  Lucrează  la o bancă, iar coaforul este deocamdată un proiect de viitor. Duminica merge la o biserică românească împreună cu soţul ei, iar de sărbători găteşte sarmale şi cozonaci. Este mândră pentru că a învăţat să gătească în stil românesc. Am întrebat-o dacă are cărţi româneşti acasă. Faţa ei s-a luminat şi mi-a povestit entuzias­mată că anul trecut a fost în vizită în România, la părinţii soţului ei şi că mama lui Relu are multe cărţi, inclusiv poveşti româneşti. Mi-a mărturisit că a simţit atunci că îşi recuperează copilaria, în cele două săptămâni pe care le-a petrecut în România şi s-a îndrăgostit de poveştile româneşti, despre care nu ştia că există,  poveşti pe care ei nu i le-a citit nimeni niciodată în copilărie.
“Există  ceva, nedefinit, care te atrage ca un magnet spre locurile în care te-ai născut, chiar dacă ai avut o copilărie nefericită” spune Ionela. “M-am simţit cu adevărat româncă în cele două săptămâni pe care le-am petrecut în casa socrilor mei din România. Am simţit cât de diferită este familia românească faţă de cea  americană în care am crescut, singura familie pe care o cunoscusem înainte. Dacă nu l-aş fi întâlnit pe soţul meu, probabil că n-aş fi avut ocazia să mă mai întorc niciodată în ţara în care m-am născut. Nimic în viaţă nu este întâmplător. Dumnezeu a vrut să fie aşa, să rămăn şi puţin româncă!”
Ionela spune că îşi doreşte să meargă cât mai des în România; dacă s-ar putea, ar merge acolo în fiecare an. A fost impresionată de oraşele pe care le-a văzut în Transilvania, de oameni şi de obiceiuri. Din păcate, România este foarte departe, iar o vacanţă acolo este costisitoare. Ionela şi Aurel şi-au cumpărat o casă în Virginia, două maşini şi o barcă. Le lipsesc doar copiii, deocamdată. Am întrebat-o ce a adus cu ea din România şi mi-a spus: “trei cărţi cu poveşti pentru copii: Povestiri Istorice, Greuceanu, Prâslea cel Voinic şi Merele de Aur”. A mai adus un album cu fotografii din România. În album explicaţiile sunt scrise în engleză, franceză, germană şi română. Ochii ei albaştri s-au umbrit când mi-a mărturisit că ea nu prea ştie să citească româneşte, aşa că a citit mai întâi în engleză din albumul despre România. Din cărţile cu poveşti româneşti ea spune că “face practică” pentru că nu poate încă să citească fluent româneşte, dar se străduieşte să înveţe.
Uneori o ajută şi Aurel la citit şi-i spune întâmplări din istoria României, în weekend, dacă este acasă. S-a scuzat,  vizibil jenată de situaţie. Mi-a spus că ea lucrează la bancă în fiecare zi până la ora 6.00 PM, uneori şi sâmbăta sau duminica, iar apoi vine acasă şi se ocupă de toate treburile casnice, deci nu prea  are timp să înveţe româneşte, deşi îşi doreşte foarte mult; caută compania românilor şi vorbeşte mai mult româneşte cu soţul ei. Aurel are o firmă de amenajări interioare şi ajunge acasă seara târziu. Are multe lucrări, montează parchet, gresie şi faianţă, zu­grăveşte, confecţionează trimming-uri pentru clienţi şi adesea este prea obosit ca să mai mănânce când ajunge acasă. Ca urmare, rar are dispoziţia necesară pentru “ora de limba română” cu Ionela. I-am spus despre proiectul “Cărţi pentru Românii din Diaspora” al trustului de presa Mondo News. I-am spus că românii din ţară se gândesc la noi şi că s-ar putea să primim multe cărţi din România ca să deschidem o bibliotecă aici, în SUA şi să dăm ocazia copiilor să citească despre ţara lor în limba maternă.
Ochii Ionelei s-au luminat. Mi-a spus că ar fi fericită dacă s-ar deschide o bibliotecă românească aici şi că i-a plăcut şi ideea şcolii duminicale despre care a auzit la biserică. Ar fi încântată să înveţe să vorbească, să scrie şi să citească mai bine româneşte. Mi-a mărtu­risit că ea simte acum că ştie prea puţin despre ţara ei de origine şi că nu este o româncă adevărată, ci doar la nivel declarativ, pentru că are un certificat de naştere românesc, dar crescând într-o lume diferită, şi-a pierdut rădăcinile.