Sunt foarte multe lucruri de spus despre America, despre alte culturi şi civilizaţii şi modul în care le percep străinii ajunşi în SUA. Este o temă vastă şi sper să lămurim câteva aspecte acum. Ar fi interesant să spunem studenţilor ce înseamnă un program au pair, de exemplu, sau ce înseamnă un contract de muncă in SUA cu viza J1, spre deosebire de o viză H1B, ce înseamnă un green card prin Loteria Vizelor când ai ajuns deja în SUA, cum se vede lumea de pe acest ţărm al Atlanticului şi multe alte lucruri care se văd altfel aici decât în România. S-au publicat în multe rânduri date tehnice privind obţinerea unor tipuri de vize, taxele şi documentele necesare la ambasada SUA. Eu mă gândesc să le spunem acestor oameni ceea ce nu le spune nimeni acasă. De exemplu, studenţii care vin în SUA cu programe au pair, recrutaţi de diverse firme de plasare a forţei de muncă în străinătate, primesc 8 sau 10 dolari pe oră şi au impresia că această sumă este o mică avere. Firma primeşte comisioane importante pentru aceste plasamente şi nu are nici un interes să prezinte clienţilor şi faţa şi reversul medaliei.
Tinerii vin aici cu multe vise şi speranţe, ceea ce mi se pare absolut firesc la 20 de ani. Acasă li se pare că “l-au prins pe Dumnezeu de un picior” dacă primesc 1.200 sau 1.500 de dolari/lună şi mai pot lucra şi ore suplimentare. Trebuie să le spună cineva că un salariu mare în SUA înseamnă peste 30 de dolari/oră, plus overtime şi alte beneficii; că lucrând aici ca supraveghetor piscină, într-un parc de distracţii sau un restaurant pe sezon, nu vor câştiga suficienţi bani cât să-şi acopere cheltuielile şi să pună bani de-o parte; că nu se vor întoarce acasă bogaţi, ci că vor munci mult şi se vor descurca greu. Ei vin aici cu ideea că din 10 de dolari/oră vor reuşi să vadă New York-ul, Florida, California, Marele Canion, Niagara şi multe altele, că vor aduna suficienţi bani, astfel încât întorşi în România, să-şi poată cumpăra o maşină nouă sau să dea avans la o locuinţă. Unii vin cu gândul că vor putea să-şi ajute familia lucrând pe perioada verii în SUA, să trimită bani acasă, pachete consistente, să cumpere cadouri scumpe pentru cei dragi sau să-şi platească studiile la întoarcere. Lucrurile stau cu totul altfel. Am întâlnit mulţi tineri români dezamăgiţi de America din aceste motive. Odată ajunşi aici, ei constată că banii abia le ajung ca să-şi cumpere o bicicletă, cu care să facă naveta zilnică la serviciu. Îşi dau seama că trebuie să stea câte 3-4 într-un mic apartament închiriat, ca să poată suporta costurile chiriei, întreţinerea şi să-şi poată cumpăra alimente. Practic, cu ce se aleg? Văd un colţisor din America, zona în care lucrează, iau contact cu alţi oameni, învaţă mai multă engleză decât ştiau când au venit şi poate reuşesc să-şi cumpere câteva haine sport de la o firmă renumită. Şi cam atât! Se consolează cu gândul că dă bine la CV să scrie ca au lucrat au pair în SUA, dar foarte rar reuşesc să-şi împlinească visele şi obiectivele cu care au venit de acasă. În plus, ei primesc vize J1 work and travel, care adesea sunt subiect de restricţie şi waiver INA 212 (E), care le restricţionează întoarcerea în SUA timp de 2 ani după expirarea programului. Uneori sunt nevoiţi să apeleze la avocaţi şi să suporte un proces lung şi costisitor pentru schimbarea statutului.
Unii aleg să rămână în SUA fără acte, în speranţa că vor găsi ceva mai bine plătit şi ani de zile vor lucra “la negru” urmăriţi de frica deportării, a îmbolnăvirilor sau accidentelor, pentru că nu vor avea asigurări, nici drepturi, vor fi ca niste frunze în bătaia vântului, lipsiţi de orice fel de protecţie. De la instalarea crizei financiare mondiale, în toamna anului 2008, locurile de muncă sunt tot mai greu de găsit, iar protestele împotriva legii emigraţiei (singura şansă a ilegalilor) se ţin lant. Cei care rămân out of status riscă să nu găsească nimic de lucru, să lipsească de la nunta unui frate sau de la înmormântarea unui părinte şi aşa uscat de dorul copilului pribeag peste ocean pe care nu-l văzuse ani de zile. Ilegalii riscă să plece acasă cu interdicţie de intrare în SUA timp de 10 ani sau să nu mai primească niciodată în viaţă o viză de SUA. Ilegalii riscă zilnic să fie opriţi de poliţie pentru un control de rutină, şofează fără permis de conducere care este condiţionat de statutul legal în SUA ş.a.m.d.
La expirarea vizelor J1, unii aleg să se întoarcă în România şi să caute un sponsor pentru o viză de muncă mai bună şi peste ani, se mai întorc în SUA, iar alţii nu mai au aceasta şansă. Condiţiile de acordare a vizelor de muncă H1B s-au înăsprit mult, iar o parte dintre companiile americane nu mai îndeplinesc condiţiile legale pentru a aduce specialişti străini cu vize de muncă. Unii români se întorc acasă din SUA cu un gust amar şi spun că nu mai vor să revină niciodată aici pentru că SUA este cu totul altceva decât îşi imaginaseră. Nu există un loc perfect pe pământ, iar succesul în SUA depinde de caracterul acestor oameni, de noroc, de recomandări, de situaţia şi perspectivele lor din România, de susţinerea altor oameni şi de sacrificiile pe care sunt dispuşi să le facă pentru a deveni rezidenţi permanenţi sau cetăţeni americani. Cel mai tare, cred că depinde de planurile cu care au venit pe continentul american, de ideile preconcepute şi balcanismele pe care le-am adus cu ei sau le-au lăsat acolo, de părerea pe care şi-au format-o despre America în decursul şederii lor pe pământul făgăduinţei. Unii se revoltă când află ce taxe au de plătit aici; alţii au făcut împrumuturi acasă, la rude, prieteni sau bănci ca să poată plăti taxele pentru o viză J1, comisioanele agenţiei de plasare, biletele de avion şi cheltuielile aferente plecării în SUA. Cei cu statut incert sau temporar îşi dau seama că din 10 dolari/oră, obţinuţi muncind pe brânci, abia reuşesc să plătească datoriile pe care le-au acumulat acasă. Se adaugă jena, gândul că se vor întoarce în România şi toată lumea va aştepta de la ei “rezultatul” muncii în America, la “pomul lăudat”. Şi atunci preferă să tacă, să dea vina pe neşansă sau să inventeze poveşti care să le salveze imaginea în faţa celor din România.
Am cunoscut români care au făcut împrumuturi în bănci americane ca să meargă într-o vacanţă în România. Rudele lor văd faţa poleită a lucrurilor, banii aruncaţi prin cluburi, petrecerile cu rude şi prieteni, cadourile scumpe din SUA. Cei care fac aşa ceva nu vor spune niciodată acasă că se vor întoarce în America şi vor munci 3 sau 4 ani ca să acopere “luxul” pe care şi l-au permis facând o vacanţă în România. Cei mai mulţi vor afla aceste lucruri abia după ce vor ajunge în SUA şi consider că acesta este unul dintre motivele pentru care suferă decepţii, privind “ţara tuturor posibilităţilor” şi visele pe care le-au legat de ea înainte să calce prima dată pe acest continent. Şi ar mai fi inadaptarea, fireşte, dar acesta este un alt subiect.