De la decernarea “Palme d’or”, în 2007, filmului “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile” al lui Cristian Mungiu, cinematografia românească a apărut drept una dintre cele mai dinamice şi mai originale. Site-ul allocine.com face un tur de orizont al acesteia, subliniind că România nu înseamnă numai “contele Dracula“. Publicaţia San Francisco Chronicle analizează filmul regizorului Corneliu Porumboiu, “Poliţist, adjectiv”, relevând că semnătura noii cinematografii din România este marcată de paleta în culori cenuşii şi focalizarea pe luptele şi umorul negru ale vieţii de zi cu zi.
Povestea cinematografiei româneşti nu începe în 1989, relevă site-ul menţionat. Înaintea acestui an, ţara vecină cu Ungaria a cunoscut o bogată perioadă cinematografică. Primele filme au fost proiectate în 1896, iar un prim film a fost produs în 1912, deşi astăzi nu mai există mărturii ale lung-metrajelor de dinainte de război. Cinematografia s-a dezvoltat după instalarea comunismului în 1947, permiţând afirmarea unei noi generaţii de cineaşti, printre care Victor Iliu şi Liviu Ciulei.
Cu toate acestea, absenţa libertăţii, lipsa crucială de mijloace şi propaganda au împiedicat aceşti artişti să se exprime cu adevărat. Prăbuşirea regimului dictatorial urma să schimbe regulile jocului, chiar dacă a fost nevoie să se aştepte circa 15 ani pentru a asista la apariţia unor noi talente astăzi.
Toţi aceşti regizori au mai multe puncte în comun: sunt născuţi în aceeaşi perioadă, au urmat aceleaşi studii şi au lucrat la mari producţii europene. Aceasta pentru că România este şi locaţia unor mari turnări de filme, atrăgând studiouri din lumea întreagă, inclusiv Hollywood-ul, datorită costului scăzut al forţei de muncă.
Aceşti noi realizatori au învăţat la faţa locului, aşa cum a făcut Cristian Mungiu, asistent de regie al lui Radu Mihăileanu în filmul “Trenul vieţii”, şi Radu Jude, asistent de regie la “Amen” al lui Costa Gavras. Deşi ar fi putut să-şi continue cariera în Europa sau SUA, aceşti regizori au preferat să rămână în ţara natală pentru a-şi evoca tinereţea, acea perioadă în care era interzis să exprimi cea mai neînsemnată opinie. Rezultatul: apariţia unui cinema “underground”, cu buget redus şi având o singură grijă: autenticitatea.
Ultimii 15 ani ai regimului lui Nicolae Ceauşescu au fost cei mai răi din istoria României. Cu toate acestea, propaganda oficială a acelei perioade i-a numit “Epoca de aur”. “Amintiri din epoca de aur”, ultimul film produs de cineastul român Cristian Mungiu este adaptarea pentru ecran a celor mai cunoscute legende urbane care circulau în anii ‘80 şi care sunt inspirate după cât se pare din fapte reale. Se doresc a fi în acelaşi timp comice, stranii, emoţionante şi îşi au sursa de inspiraţie într-o viaţă de zi cu zi alcătuită din situaţii groteşti, delirante.
Inventiv şi neconvenţional, acest film a fost programat să ruleze la data de 23 ianuarie, în prezenţa unuia dintre realizatori, Ioana Uricaru, şi duminică, 24 ianuarie, la cinematograful din Rieupeyroux (sud-vestul Franţei). Este o ocazie de a prezenta încă o dată o cinematografie bună, relevă site-ul. Patru realizatori au ales poveştile, au scris scenariile, au participat la diferite castinguri şi montaje pentru ca în final să iasă un film coerent şi nu o acumulare de puncte de vedere. Dar fiecare dintre ei – Ioana Uricaru, Răzvan Mărculescu, Constantin Popescu şi Hanno Höfer – şi-a păstrat liberul arbitru şi propriul stil.
Titrând “Cinematografia românească în tranziţie”, publicaţia San Francisco Chronicle analizează filmul “Poliţist, adjectiv” al regizorului Corneliu Porumboiu, în care un poliţist sub acoperire se luptă cu conştiinţa sa în timp ce urmăreşte un adolescent şi i s-a ordonat să-l aresteze pentru un delict minor cu droguri.
Crescendo-ul dramei survine atunci când şeful dictatorial al poliţistului scoate un dicţionar şi ţine un discurs despre limbajul şi datoria poliţistului omenos, fapt care l-ar face să se înfioare pe George Orwell însuşi, subliniază publicaţia.
Filmat pe străzi desfundate şi în interioare sinistre, “Poliţist, adjectiv” a raliat criticii festivalurilor de film din lumea întreagă. Paleta în culori cenuşii a celui de-al doilea lung-metraj al lui Porumboiu şi focalizarea pe luptele şi umorul negru ale vieţii de zi cu zi sunt semnătura noii cinematografii din România, relevă publicaţia.
România, odată avută în vedere pentru intriga tipică Războiului rece, povestea lui Dracula şi ostentativul dictator Nicolae Ceauşescu, este acum luată în considerare de cinefili pentru tinerii ei realizatori de film, printre care şi Porumboiu.
Persoane din afară ar fi tentate să vadă o ciocnire între un poliţist omenos şi un superior dogmatic în calitate de oficial al regimului comunist strict al unui singur partid din România. Porumboiu spune că aceştia ar avea dreptate.
“Filmele pe care le fac sunt despre oameni care trăiesc în această lume intermediară”, a declarat Porumboiu într-un interviu telefonic. “Caracterle mele au acest trecut şi trăiesc în această lume tranzitorie, ca şi mine, desigur. Se pot vedea semnele distinctive ale acestui lucru în filmele mele. Dar “Poliţist, adjectiv” pare să fie mai universal, având în vedere că se sfârşeşte cu oameni care discută definirea cuvintelor pe care le folosesc”, a afirmat regizorul român, precizând: “Fiecare sistem ideologic este construit cu cuvinte”.
Primul lung-metraj al lui Porumboiu, “A fost sau n-a fost” (2006) se bazează pe un show de televiziune la Vaslui, în care oaspeţii rivalizează încercând retrospectiv să-şi atribuie roluri importante în “revoluţia” din micul oraş, la prăbuşirea comunismului.
Regizorul, care a scris scenariul pentru “Poliţist, adjectiv”, a afirmat că a căutat să prezinte rutina poliţiei locale, dar a inventat povestea: “Este mai absurdă şi mai abstractă decât prima”, a relevat el.
În perioada comunismului, poliţia era un adevărat erou în filmele româneşti şi la televiziune, Porumboiu afirmând că a transformat cuvântul poliţist într-un termen peiorativ. El a văzut însă un poliţist diferit în prezentările televizate americane, pe vremea când era copil. “Columbo” era preferatul său. “Îl iubesc pentru umorul şi caracterul lui”, a mai spus el.
Porumboiu a menţionat regizori care l-au inspirat, de la William Friedkin (“Filiera franceză”) până la fraţii Dardenne, ai căror eroi luptă la periferia societăţii belgiene. “Este vorba de realism şi arată oameni de mijloc trăind o tragedie”, consideră el.
“Noi nu am avut niciodată suprarealism, din motive evidente”, a afirmat criticul de film Alex Şerban, care a asistat la afirmarea unei noi generaţii de regizori. “Elementul etic în neorealism este important pentru Noul Val românesc”, a mai spus el.
Întrebat dacă realismul românesc cunoaşte similitudini în Europa, Porumboiu a ezitat: “Poate în Turcia, dar nu este Europa”.
Alte influenţe-cheie sunt literare. Ca în piesele lui Anton Cehov, dialogul din “Poliţist, adjectiv” relevă plictiseala provincială. Gogol, Salinger şi Kafka se numără de asemenea printre favoriţi.
Filmele lui Porumboiu au în comun textura omologilor săi din noua cinematografie românească – situaţii de zi cu zi într-un decor redus la zero, un ritm ce imită timpul real, finaluri care sunt lipsite de orice triumf. Un alt element comun: Porumboiu l-a distribuit în rolul căpitanului de poliţie din “Poliţist, adjectiv” pe actorul-cheie Vlad Ivanov, care a interpretat şi personajul echivoc ce se ocupa cu întreruperi de sarcină în filmul “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, al compatriotului său, Cristian Mungiu, laureat al Palme d’Or la Cannes, în 2007. “Aveam nevoie de un smintit cu o faţă agreabilă şi banală”, a spus el. Şi nu sunt singurele lucruri împărtăşite de Porumboiu, care seamănă remarcabil cu Mungiu şi adesea este confundat cu acesta.
Totuşi filmele lor se deosebesc, din cauza aspectului descurajant de auster al filmului “Poliţist, adjectiv” (chiar şi după standardele româneşti) şi bugetului sărac, sub 1 milion de dolari. “Este cel mai radical film din România – împinge abordarea la extremele sale”, spune Şerban. Până acum, Porumboiu pare prea “extrem” pentru auditoriul românesc.
“După comunism oamenii au încetat să mai meargă la teatru. Astfel că acum există numai 90 de teatre în România, o ţară cu 22 de milioane de locuitori”, spune regizorul. “Ei vor să trateze cinematograful ca pe un divertisment, astfel că nu vor să vadă ce se întâmplă în genul meu de filme”. “Poliţist, adjectiv” a vândut numai 13.000 de bilete în ţara sa.
Cinematografia din România, la fel ca reconstrucţia ţării după comunism, este încă în curs de edificare, a afirmat Porumboiu cu dezamăgire. “Va fi nevoie de timp”, a mai precizat el.
