În urmă cu un an scriam în Gândacul de Colorado, articolul “Muzica uitată”, în care făceam o “punte de artă” între sculpturile monumentale ale lui Constantin Brâncuşi de la Târgu Jiu şi cântecele cu acelaşi titlu ale compozitorului Alexandru Mandy, interpretate minunat de actorul-interpret Sergiu Cioiu.
Domnul Cioiu este un distins artist român, de mare talent, care a ales in anii ’80 libertatea şi acum locuieşte în Canada. Cântecele lui Mandy au fost premiate la vremea lor la Festivalurile de la Mamaia, şi nu au fost detronate de alte compoziţii cu aceiaşi temă, ci mai curând… uitate. Articolul a stârnit senzaţie în oraşul de pe Jiu, mai ales că autorităţile nu prea erau în temă. Propunerile ca o stradă a oraşului să poarte denumirea “Compozitor Alexandru Mandy” şi interpretului Sergiu Cioiu să-i fie acordat titlul de “Cetăţean de Onoare” al municipiului Târgu Jiu, au fost aduse la cunoştiinţa domnului primar Dr. Ing. Florin Cârciumaru care le-a acceptat cu multă înţelegere. Cântecul “Poarta Sărutului” poate fi ascultat şi pe net www.poartasarutului.cabanova.ro
În acest an maestrul interpret Sergiu Cioiu implineste 70 de ani şi îşi doreşte mult un turneu de concerte în ţara în care s-a născut. Să sperăm că dorinţa sa va fi una realizabilă. Să-i dăm cuvântul domnului Sergiu Cioiu.
“România a fost şi este un teren al folclorului, iar românul rezonează la acest filon mioritic sau teluric care îl caracterizează, ce este original şi legat de aerul pe care-l respiră, de pământul pe care calcă şi joacă. Aproape toate cântecele de singurătate, doinele, baladele, chiuitura, cântecele de voie bună sau de petrecere, cele de jale, de dor, de ocnă, de cătănie, sunt ceea ce are mai pur şi mai aproape de suflet poporul nostru.
În ceea ce priveşte muzica uşoară, muzica pop, jazul, cântecul dansant, sansonul sau cântecul poetic, e ştiut că anumite culturi au, nu numai nostalgie dar şi respect pentru ceea ce a marcat o anumită epocă în acest domeniu, atât de efemer, supus modelor şi, totodată, demodării.
Nu este mai puţin adevărat că România nu a avut o industrie dezvoltată a discului şi că nici limba nu a permis o circulaţie mai largă a cântecelor din zona muzicii uşoare. Noi am importat, mai degrabă, mode şi şlagăre din circuitul mondial. Am fost influenţaţi de muzica americană, între cele două razboaie mondiale, de cea frantuzească, italienească, de tangourile în stil argentinian şi chiar de romanţa rusească. Acum avem influenţe turco-arabe şi importăm cu succes stilul “dance/disco”, hip-hop, rap, şi tot ce se vehiculează, mai ales, pe continentul american.
De altfel, majoritatea tinerilor au ales să cânte în engleză, tocmai, pentru că au impresia că astfel vor putea să se afirme şi pe plan internaţional. Fenomenul este răspândit în mai toate ţările a căror limbă nu este internaţională.
Toate acestea nu scuză, însă, lipsa de atenţie pentru ceea ce rămâne original şi nedemodabil în acest domeniu, mai puţin privilegiat, tocmai din lipsa unei industrii şi a unor profesionişti în materie de, ceea ce, acum numim, showbusiness. Într-adevăr această ocupaţie a început să capete importanţă şi la noi, dar ea se referă la tot ce pare a fi pe gustul unui public minor, superficializat şi format de cei care difuzează cu prioritate, aproape în permanenţă, unul şi acelaşi sunet, mai bine zis, un sound, ca să priceapă toata lumea… acesta este motivul pentru care este greu de readus în prezent cântece cărora le-aţi spus atât de frumos, muzica uitată.
Muzică uitată sunt şi romanţele cântate cu atâta har de Ioana Radu, Mia Braia şi Dorel Livianu. Uitate au fost o vreme şi tangourile interbelice cântate de un Zavaidoc, Cristian Vasile, Petre Alexandru, Titi Botez, Jean Moscopol. Uitate sunt şi cântecele, interpretate altădată cu mare succes, de Dorina Draghici şi Nicu Stoenescu. Şi uitate vor fi toate cântecele care nu se difuzează din cauza unor manipulatori de gust şi de opinie, care joacă azi rolul de difuzori ai unor posturi private de radio şi televiziune şi, care nu includ în grila lor decât ce consideră ei că este pe gustul publicului. E o mare greşeală, întrucât gustul publicului poate fi mai variat şi mai elastic, dar dacă îl îndopi pe ascultător numai cu ce ţi se pare ţie, difuzor, că este la modă, nu faci decât să otrăveşti urechile şi sufletul ascultătorilor care, în mod reflex, ascultă ceea ce li se oferă, nu ceea ce vor. Desigur, Electrecord, mai scoate în ediţii mici, dar salutare, cântece de pahar cu Gică Petrescu, Ion Luican, romanţe şi tangouri cu Constantin Florescu, piese tradiţionale cu Gheorghe Dinică, Ştefan Iordache, sau parfum de romanţă cu Alexandru Arşinel, etc., etc.
Important este însă ce se ascultă, ce se difuzeză şi ce rămâne din toate aceste încercări…
Este foarte important şi adesea e răsplătită acţiunea de menţinere în atenţia publicului a unui cântăreţ sau a unui fenomen artistic de tipul legendelor, cum e cazul unui Elvis Presley.
În ceea ce mă priveste, am fost cucerit de cântecul poetic, de ideea ce poate fi desprinsă dintr-un text, de aşa zisul cântec poetic. Am avut şi am consideraţie pentru poezie. Am muzicalizat poeme de Romulus Vulpescu, Marin Sorescu, Miron Radu Paraschivescu, Ioana Diaconescu, Adrian Păunescu. Spun versuri din poezia românească şi universală şi am în proiect un album intitulat “Arca Necuvintelor” pe versurile lui Nichita Stănescu şi unul cu “Cânticele ţigăneşti” de MRP. Din păcate, absenţa mea de pe firmamentul românesc nu mi-a dat posibilitatea să scot discuri noi sau să stau în atenţia publicului printr-o prezenţă a turneelor cu recitaluri sau cu spectacole. Artistul trebuie să aibe grijă să fie mereu în actualitate, iar ceea ce face Gândacul de Colorado pentru artă şi artişti în general este demn de toată lauda.
Felicitări pentru numărul jubiliar 100! La mai multe …mii!
Sergiu Cioiu
