Până pe la începutul anilor ‘70, pe locul actualului hotel Dorobanţi din Bucureşti au existat două localuri: “Mon Jardin” şi “Poarta Albă“. Primul era un restaurant construit în perioada interbelică, amenajat cu loje de pluş şi ring de dans, iar vara cu o grădină faimoasă.
La “Mon Jardin” s-a cântat jazz chiar şi în anii ‘50, când acesta era considerat “muzică decadentă“. Din formaţia de la “Mon Jardin” au făcut pe atunci parte Sergiu Malagamba, Iancşi Koroşi şi Johnny Răducanu.
A cântat în particular cu aceasta formaţie Yves Montand, care în 1956 a intreprins un turneu la Bucureşti; unul răsunător, întrucât de aproape un deceniu nu mai veniseră în România interpreţi din Occident. Yves Montand era pe atunci comunist. A susţinut câteva concerte, iar după unul dintre acestea a fost dus la “Mon Jardin”, unde a rămas încântat de jazz-ul interpretat acolo şi a cântat împreună cu formaţia. Nu-i exclus ca vreunul dintre muzicanţi să fi încercat să-i tempereze entuziasmul pentru ideologia roşie. Frecventau în anii ‘50 “Mon Jardin”-ul criticii de artă Petru Comarnescu şi Eugen Schileru, calamburgiul Oscar Lemnaru şi mulţi alţi intelectuali.
“Poarta Albă” era o cârciumă cu ciorbă de burtă şi grătar unde se consumau bere şi alcooluri distilate, inclusiv celebra secărica, populara bautură din anii ‘50.
De multe ori acolo era şi Maria Tănase. La “Poarta Albă“ venea şi autorul versurilor cântecului “Din bucata mea de pâine”: “Din bucata mea de pâine/ Am hrănit un om şi-un câine/ Omul nu mă mai cunoaşte/ Câinele mă recunoaşte”), care putea fi auzit în mai toate bodegile de periferie, şi mai veneau vreo doi poeţi de cârciumă; specie de mult dispărută. Aceştia îşi multiplicau poeziile pe coli de hârtie, şi, după ce intrau în local, le împărţeau clienţilor aşezaţi la mese. După un timp, poetul făcea din nou turul meselor şi işi strângea versurile. Unii muşterii drept răsplată, îi trimiteau autorului ceva de baut,: o halba de bere, o tescovina, o sută de rachiu sau de secărică “Adio, mamă!”… Versurile unui poet de cârciumă puteau suna cam aşa:
“Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an/ Îmi fumez pipa mea sub un castan.”
Pe vremea “dezgheţului”, când galantarele şi rafturile restaurantelor nu mai erau goale, Păstorel Teodoreanu susţinea în revista “Magazin” o “Cronică gastronomică“, iar Maria Tănase cânta la redeschisul restaurant “Continental” de pe Calea Victoriei acompaniată de formaţia lui Fărâmiţă Lambru. Cântăreaţa, o fumătoare dependentă, mergea în bucătaria localului şi fuma cu sete două-trei ţigări, una după alta, pe timpul pauzei. Fumatul i-a fost fatal.
Raj Kapoor, celebrul actor şi cântăreţ indian, a înregistrat la Electrecord, lăsând urme adânci în viaţa muzicală bucureşteană, mai ales în cartierele mărginaşe. Turneul întreprins în 1958 de Raj Kapoor, protagonistul filmelor “Vagabondul” şi “Articolul 420” a fost unul triumfal. Raj Kapoor a apărut şi la noua televiziune – care emitea din 1957. Discul înregistrat la Electrecord cu piesa “Avaramu” din coloana sonoră a filmului a avut un succes extraordinar fiind exportat şi ţărilor vecine. Pe canavaua acestuia, lăutarii au dat la iveală o manea care s-a cântat apoi ani de zile prin bodegile de la periferie: “Pe Şoseaua Colentina trece Rita cu maşina/ Şi Raj cu motocicleta, îi fură Ritei poşeta“.
În anii 1959-‘60-‘61 nu era “politic” să ai automobil. Omul bine cotat avea motocicletă şi magnetofon Tesla cehoslovac. Motocicleta cea mai şic era importată din RDG, MZ, de 250 cm3, şi Jawa (cehoslovacă). Mai exista Zundapp şi BMW, unele cu ataş, dar acelea erau din timpul sau dinaintea războiului. La sfârşit de săptămână, bucureştenii cu motociclete plecau împreună cu soţiile sau cu prietenele spre Snagov, Mogoşoaia, Pădurea Pustnicul sau pe Valea Prahovei.
La petrecerile date în apartamente particulare, sămbăta seara, magnetofonul era un simbol de modernitate şi înlesnire. În anturaje mai modeste, cu acelaşi prilej, se puneau la patefon discuri cu Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Ioana Radu, Luigi Ionescu, Gigi Marga sau Mia Braia…
După discuri de patefon dansau şi elevii din ultimele clase de liceu atunci când mergeau în excursie la munte, “şcolile medii” având patefon în dotare.
În fostul local “Modern” aflat în capătul dinspre Calea Victoriei al fostei străzi Sarindar s-a deschis în 1958 restaurantul “Berlin“, restaurant cu specific culinar german, decorat de către un arhitect din RDG. La etaj exista un bar cu taburete înalte, unde Berea blondă Radeberger, îmbuteliată în sticle de o jumătate de litru, era servită în sonde. Multe dintre restaurantele bucureştene fuseseră rebotezate: Capşa devenise “Bucureşti“, de exemplu, Athenee Palace îşi păstrase însă hramul şi-l păstrase şi pe Petrică Johnson, barmanul de culoare de pe vremuri. La Capşa (tot aşa îi zicea lumea) şi la Athenee Palace venea acum noua elită intelectuală fidelă regimului, aflată la loc de cinste între privilegiaţi. În cele două braserii mai puteau fi văzuţi şi scriitori interbelici, străini de graţiile noului regim, precum poetul Ion Barbu, sau Păstorel Teodoreanu. A rămas celebră întâmplarea când Pastorel, într-o seară ieşind puţin abţiguit de la Athenee Palace a scos o bancnotă de cinci lei, vrând să i-o dea portarului – credea el – galonat şi plin de fireturi, cu rugămintea: “Adu-mi te rog, un taxi.” Poetul îl confundase pe portar cu un amiral venit la o recepţie. Indignat, amiralul şi-a declinat identitatea, ameninţându-l cu arestarea pe poet. “Atunci, adu-mi un vapor”, i-a cerut Păstorel…
Katanga, local botezat aşa după studenţii de culoare care îl frecventau, era în apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti. O braserie cu scaune înalte împrejurul barului, deschisă la parterul unui bloc interbelic de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu – noua denumire – care se învecina cu Biserica Boteanu. Într-un imobil care s-a prăbuşit la cutremurul din 1977, în apropiere de Athenee Palace, pe locul actualului Hotel Bucureşti, îşi continua existenţa, la parter şi la primul etaj, fosta cofetărie “Nestor”, rebotezată “Victoria“. La etaj, cofetăria avea aspectul unei braserii elegante. O frecventau domni de pe vremuri, cu părul alb sau grizonat, îmbrăcaţi pedant, unii arborând batista la buzunarul de la piept al sacoului.
Aici se serveau café-frapé şi Mazagrin, cu paiul lipit de sticla brumată a sondei, bere germană, vermut italian, coniac indigen, citron pressé şi oranjadă. Specialităţile de cofetărie erau pregătite după reţete vechi, adesea de către aceiaşi oameni din epoca anterioară instaurării comunismului. Se serveau la “Nestor” profiterol, tort şi merengue-glacé, îngheţată simplă ori asortată cu frişcă şi “langue de chat”, Coube-Jacques, Krantz, Joffre, Parfait Marechal, prăjituri “Bibescu”, redenumite ulterior “Tosca”, pricomigdale, alune de pădure pudrate fin cu sare, cafea turcească şi cafea-filtru. La parter, pe lăngă bomboanele cu vişine trase în ciocolată şi fructele confiate, se vindeau, în cutii, bomboane fondante.
Primele două congrese ale Partidului Muncitoresc Român se desfăşuraseră în Sala Ateneului. Apoi, ocârmuirea s-a gândit să înalţe o clădire anume pentru ele şi aşa a fost construită, la sfârşitul anilor ‘50 “Sala Congreselor”, cu o capacitate de 3600 de locuri, în spatele fostului Palat Regal.
S-au demolat case vechi pentru ca noul edificiu să fie înconjurat de o duzina de imobile dominate de un bloc turn cu 14 etaje. La parterul unuia dintre acele blocuri mai există şi astăzi magazinul “Filatelia”, inaugurat în 1960, iar în capătul opus, colţ cu strada Ştirbey Vodă, la parterul altui bloc, s-a deschis tot atunci un restaurant-expres spaţios, modern pentru acele vremuri, în care se putea lua masa de prânz compusă din două feluri de mâncare şi desert, cu circa 10 lei.
După ce în Sala Congreselor s-a ţinut, în iunie 1960, al treilea conclav al partidului unic, au început să fie proiectate aici filme, pe ecran lat sau panoramic, îndeosebi premiere, şi i s-a zis… Sala Palatului. Din 1962 au început să cânte pe scena ei solişti străini. Între primii italianul, Domenico Modugno, în iarna lui 1962. Modugno a cântat aici “Alleluia” şi câteva din compoziţiile sale; “Volare”, “L’uomo in frak”,“Piove”, rămasă multă vreme în amintirea românilor prin refrenul “Ciao, ciao, bambina”.
A înregistrat şi el un disc la Electrecord. În acelaşi an a mai cântat o celebră soprană peruviană, Imma Sumah, apoi Claudio Villa, făcând furori cu “Un tango italiano”. Era vremea muzicii uşoare italiene – şi din 1964 Televiziunea Română a început să transmită în direct Festivalul de la San Remo.
