Volumul de proză scurtă “MĂCAR SĂ” de CARMEN CĂTUNESCU, apărut la Editura Arial 2007, reprezintă o remarcabilă realizare literară prin constanţele stilistice, competenta stăpânire a registrelor limbajului, punctele de vedere diversificate şi originalitatea ca diferenţă faţă de model.
1. SITUARE CONTEXTUALĂ.
Schiţele au fost scrise şi publicate, majoritatea, în anii nouazeci, în plină mişcare postmodernă. Felurite structuri, elemente şi modalităţi narative: secvenţialitatea, fragmentarea şi discontinuitatea enunţului sintactic, renunţarea la semnele de punctuaţie şi regulile ortografice, expresiile indexicale, polifonia vocilor narative, marcată de grafia diferită a literelor, desenele şi cântecele de lume, introduse de naratorul de persoana întâi în text s.a. – apropie volumul de caracteristicile curentului.
Carmen Cătunescu se îndepărtează totuşi de excesele postmoderniste, menţinând constant o atitudine mediană. Ironia, de pildă, este introdusă ca procedeu de reflecţie textuală. Dar ceea ce individualizează schiţele este dramatismul inclus al fiecărei situaţii narative. Un băieţel de la “grupa mijlocie” se confruntă cu misterul morţii (“Ba da”), un tânăr arhitect îşi descoperă dragostea (“Fiind zise”), personalitatea contrastantă a unui profesor de matematici este evocată în “Precum” etc.
Unitatea volumului este dată de strategiile narative şi de specificitatea organizării textuale. Carmen Cătunescu foloseşte un tipar personalizat de intitulare. Denominaţia volumului şi a fiecărei schiţe este alcătuită din adverbe, locuţiuni adverbiale şi interjecţii predicative.
Clasă invariabilă de cuvinte, adverbele se referă, în propoziţie şi frază, fie la o parte, fie la întregul conţinut semantic. Carmen Cătunescu le avizează semantismul latent: caracteristici modale, circumstanţe cauzale, indicii temporale, le transformă în motive narative şi le extinde referinţa la întreaga naraţiune. În structura de adâncime, procedeul permite aproximarea sensurilor esenţiale.
În “D-asta”, amprenta indicială a locuţiunii adverbiale acţionează ca un semnal narativ: deschide textul in media res şi introduce virtualul cititor în lumea ficţională: “Şi numai d-asta vreau, draga mea, să-ţi “vorbesc”, deşi a trecut atâta vreme…”. Ghilimelele introduse de vocea narativă focalizează, ironic, atenţia asupra folosirii inadecvate a verbului. Alăturarea antonimică a adverbelor “Ba da” rectifică ideea exprimată anterior. “Chiar numai” exprimă exclusivitatea s.a.
În cele mai multe schiţe: “Nicio”, “D-asta”, “Precum”, “Chiar numai”, “Fiind zise”, perspectiva aparţine unui narator homodiegetic; el relatează evenimentele şi se implică în desfăşurarea naraţiunii cu statut de personaj principal. Deseori, de undeva “par derrière”, perspectiva unui narator heterodiegetic organizează compoziţii textului şi supraveghează mişcarea personajelor.
Frecvent, în structura naraţiunii sunt introduse mai multe instanţe discursive. “D-asta” este construită pe trei voci distincte, două la persoana întâi şi o alta la a treia; în “Ş-aşa”, vocile sunt dublate de monologul interior al personajului principal. Indiferent de persoană, naratorul se situează atât în prezent, cât şi într-un trecut apropiat, pe care îl desface în secvenţe analitice, căutând semnificaţia evenimentelor în care a fost implicat.
Personajele feminine şi masculine, de sex şi vârste diferite, surprinse într-un moment de criză – de obicei, trăirea emoţională a unui sentiment încercată pentru întâia oară – folosesc varianta citadină a limbajului popular, forme şi procedee specifice oralităţii, sub aspect fonetic, lexical şi morfo-sintactic.
“Nicio” şi “Chiar numai” sunt monologuri interioare, fără destinatar determinat. În cel dintâi, personalitatea scriitorului Savel Andrin este recreată de vocea fratelui său, o fiinţa mediocră: “toată viaţa m-am protejat n-am citit nu m-am uitat la televizor prea-prea ca să nu mă tâmpesc…” În relatare, se decantează atât invidia: “ultimu’ geniu da’ credeţi-mă că scrântit aşea ca el mai rar ca unde e multă carte e şi multă prostie” – cât şi atitudinea dispreţuitoare: Savel nu a ştiut “să trăiască”..
Dincolo de amintirile unui individ frustrat, Carmen Cătunescu realizeaza un experiment textualist. Construit pe o frază enormă, fără niciun semn de punctuaţie, monologul este apropiat, sub aspect conceptual, de trăirile interioare, iar accentul este mutat pe spontaneitatea analeptică.
În “Chiar numai”, acelaşi procedeu este reluat pe dimensiuni mult mai ample. Subiectul enunţării, o voce feminină, îşi evocă existenţa cenuşie lângă un bărbat “manglitor” şi pasiunea pentru un medic, traită cu o intensitate necunoscută anterior. Expunerea este acronologică, rememorarea lipsită de organizare logic – formală, iar trăirile psihice sunt situate la interferenţa dintre conştient şi inconştient. Într-un text cu o asemenea structură, Oswald Ducot distingea – în “Le Dire et le dit” – trei instanţe inconfundabile: “Subiectul vorbitor, producătorul empiric al enunţului, locutorul, responsabilul actelor ilocuţionare şi enunţiatorul, autorul unui punct de vedere, care nu este exprimat obligatoriu prin cuvinte.” În schiţă, subiectul vorbitor este o fiinţă simplă, marginală, locutorul exprimă insatisfacţia provocată de o căsnicie nefericită, iar enunţiatorul aspiră la o existenţa pasională imposibilă.
Genica vorbeşte asemenea lui Molly Bloom şi este evidentă nazuinţă prozatoarei de a crea o variantă autohtonă a fluxului de conştiinţă. Trezită de întoarcerea soţului, Molly se străduieşte să readoarmă şi gândurile verbalizate într-un asemenea context sunt firesc confuze. Monologul Genicăi este doar tulburat de totala dezordine temporală. Procedeul, ce atestă suplimentar înzestrarea creativă, are un precedent în romanul “Proces” de Ion Biberi.
“Hai mă” este alcătuită din stratificarea mai multor voci, aflate în armonie sau discordanţă: expunerea unui narator “du dehors”, care înregistrează neutru reperele spaţiale şi diversificarile temporale, vocea medicului, a fetiţei, glasurile părinţilor, surprinse într-un trecut nedefinit, lamentaţiile unei paciente şi voci diverse, fără menţionarea emiţătorului.
Inserţia în enunţ este marcată şi prin alternarea diferită a literelor şi a grafiei. Cronologia este alterată, modalitatea orală de exprimare, axată pe situaţia de comunicare, provoacă selectarea anumitor tipare de construcţie şi preferinţa pentru câmpuri lexicale distincte, iar registrele discursive alternează între dialog, stil direct şi monolog.
Sintagma “hai mă”, auzită într-un timp trecut de fetiţa de vârsta preşcolară, este rostită într-un context incompatibil cu normele politeţii, ignorate din neştiinţă. Interjectie cu valoare imperativă, “hai” îndeamnă la acţiune, la ieşirea din inerţie; “mă”, forma familiară a interjecţiei alocutive “măi”, reflectă un raport de egalitate între participanţii la procesul de comunicare. Adresată medicului, propoziţia aparent bizară: “Hai mă la nisip”, invitaţia, rostită cu inocentă seriozitate, impune o relaţie interacţională nefirească între locutor şi interlocutor. Reiterarea propoziţiei sfidează componenţa esenţială a comportamentului comunicativ, explică descumpănirea medicului şi refuzul lui de a continua dialogul în faţa celorlalţi pacienţi.
Personajele vorbesc acelaşi limbaj popular citadin, cu frecvente greşeli de exprimare, aşa cum au auzit în familie sau in mediul socio-profesional. Adverbul “acilea”, folosit de “doamna Titi”, tautologiile: “un măgar e un măgar, iar un cal e un cal”, rostite de pacienta “care vorbea blând”, proteza vocalică, utilizată de aceeaşi: “m-am dus să vad ageamia de la Mamaia”, forma orală a pronumelui nehotarât, folosit de medic: “Lasă-mă să te văd un picuţ, olecuţă, cevaşilea” – aproximează aceeaşi vorbire periferică, urbană, în care se va dezvolta şi limbajul fetiţei.
Copila cu “faţa serioasă, trăsăturile delicate, nasul şi gura mici”, internată pentru amigdalită, este pusă în mişcare de o nelinişte interioară. Rătăceşte fără astâmpăr pe “sălile lungi”, mohorâte, întâmpinată de asistente cu un prietenos “bonjur Ancuţa”. Fiecare propoziţie rostită de personaj actualizează un referent psihic, alcătuit din reprezentări mentale.
Invitaţia adresată medicului constituie ecoul unui îndemn auzit pe malul mării. “Doamna Titi”, lungită pe plajă, “cu ochelari mari de soare la ochi, cu un prosop pe cap, fredonând o melodie”, agasată de prezenţa copilei, o trimite la nisip să se joace cu “găletuşa”. Aceeaşi propoziţie îi aduce în minte un ajun de Crăciun, într-un alt an, construit antitetic pe entuziamnul fetiţei şi indiferenţa enervată a tatălui.. Alt enunţ, adresat femeii “blânde” din salon : “Tanti mâine plecăm” este reflexul propoziţiei rostite de părinte într-un timp anterior celorlalte două “Mâine plecăm Ancuţa-tată”.
Dincolo de imaginile sordide ale unui spital de provincie, se conturează, cu fineţe, imaginea unui copil introvertit, căruia “faţa i se luminează rar de un zâmbet, rar scoate o vorbă”. Tristeţea din “ochii mari, albaştri” dezvăluie drama unei minore ce îşi trăieşte însingurarea în indiferenţa părinţilor, impasibilitate dezaprobată de autorul abstract.
3.JOCUL DEICTIC
Pronumele personale de persoana întâi şi a doua, formele atone ale aceloraşi, adjectivele şi pronumele posesive, apelativele, numele proprii, prezentul indicativ al timpurilor verbale, împreună cu deicticele ostensive alcătuiesc modalităţile expresive în “Ş-aşa”.
Punctul de vedere al unui narator omniscient controlează dinamica evenimentelor şi urmăreşte aspectul acţional al fiecărui enunţ. Glasurile, desfăşurate în aceleaşi structuri popular urbane, interfera cu vocea şi gândurile Tinei, personaj principal, aflat în pragul scolaritaţii: “Mai am un an şi mă duc la şcoală.”
Inserţia vocilor în discurs este suplimentar reliefată prin schimbarea caracterelor grafice. Evenimentele sunt banale. Insă prospeţimea observaţiei, naturaleţea percepţiei, spontaneitatea limbajului, gestica nuanţată, dinamica verbelor, interacţiunea permanentă dintre emiţător şi receptor imprimă textului intrinsecă originalitate.
Tina descoperă semnificaţiile lumii referenţiale şi o irepresibilă dorinţă de cunoaştere o pune in mişcare; “Curioasă mai eşti deşteapta lumii” – constată enervat-plictisită mama. Iar copila răspunde cu seriozitate: “Sunt.” Ea moşteneşte o energie ce nu aparţine părinţilor, ci coboară în timp spre strămoşi nestiuţi. Din cauza insuficienţei pregatiri culturale, părinţii nu o pot ajuta. Mama nu ştie să explice sensul cuvintelor “pretenţii deocheate/deplasate”, refuză decodarea neologismului “porno”.
Strivindu-şi o lacrimă, fetiţa constată imposibilitatea accederii la informaţie: “de ce se feresc toţi de mine au secrete mă păcălesc…” În gând, cu maturitate superioară vârstei, comentează acţiunile adulţilor: “A râs de mine şi eu l-am crezut da’ el nu râdea când” – şi monologul se încheie în stil direct: mama nu râdea.”
Adesea, replica dezvăluie o intuiţie a distanţei lingvistice dintre ea şi ceilalţi. În fraza următoare, reiterarea verbului “a auzi” este rostită cu voce tare, restul în gând, cu amarăciune: “Aud aud da’ nu pricep de ce vor toţi să mă păcălească oare par prea proastă prea nepricepută…”
Comportamentul personajului este atipic. Lentoarea gesturilor, mişcarea impleticită, reacţiile întârziate – caracteristice unei atitudini introvertite – o întorc mereu spre lumea ei lăuntrică.
Instanţa discursivă utilizează dezinvolt mărcile deictice incluse în prezentul indicativ al verbelor şi deicticele ostensive, însoţite de mijloace extralingvistice: gest, privire, mişcare şi structuri anaforice, cu referinţa la substantivele cunoscute. In monologul inocent, fracturat de vocea naratorului, Tina – intrigată de comportamentul aparent ilogic al personajelor – încearcă să decodeze bancul “porno”: “nu pricep ce putea să-i facă fetei – negrul să-l omoare da’ el fetei…/ Alege nişte fotografii şi pune restul la loc./ păi sigur s-o omoare şi el/ Închide uşa în urma ei./ da’ de ce că doar nu-i făcuse nimic…”
Şocul emoţional trăit la cinematograf amplifică dorinţa de cunoaştere. Îmbrăţişarea dintre un bărbat şi o femeie o aruncă într-o lume a ipotezelor? “Doamne ce i-o fi făcând… Cred că vrea să glumească cu ea să se joace…” Propriile explicaţii i se par inconcludente şi, arsă de curiozitate, se adresează părintelui: “Ce fac tată şopteşte se joacă – îi mănâncă urechea…”
Râsul ei şi amintirea unui gest similar într-un timp trecut, când tatăl o sărută şi îi muşcă gingaş urechea se dizolvă într-o trăire necunoscută până atunci: “Ceva dureros se ridică din stomac şi rămâne în piept, aşa încât, când vrea să înghită, întâmpină o greutate. Şi atunci vrea să plângă că de câte ori o doare ceva, dar imaginea colorată îi fură ochii…”
În structura de profunzime, semantismul deicticului ostensiv, inclus în titlu se mulează pe trăsăturile caracteriale: “Ş-aşa” semnifică atât o atitudine comportamentală ce iese din tiparele comune, cât şi sensul difuz al contextului: năzuinţa fetei de a rămâne, în continuare, la fel cu sine însăşi.
După momentul 2000, marcat prin debutul lui Sorin Stoica, la “Paralela 45” cu primul său volum de schiţe, “Măcar să” conturează o altă etapă calitativă în dezvoltarea prozei scurte. Carmen Cătunescu se întoarce spre psihismul de profunzime, cu impulsul de a surprinde însingurarea unei generaţii căreia, în confruntarea cu rigorile realităţii contemporane, aculturalitatea părinţilor îi rezervă opţiuni limitate şi reductive.
Ambiguizarea, acuitatea percepţiei, spiritul analitic, descifrarea nucleelor psihice, modalitatea de a combina perspectivele diverse şi aptitudinea de a mânui cu dezinvoltură registrele limbajului atestă prezenţa unei prozatoare de excepţie.
