POEŢII ARDELENI ŞI LITERATURA UNIVERSALĂ

De-a lungul timpului au fost nenumărate vocile care, justificat sau nu, au încercat să sublinieze superioritatea scrisului ardelean în comparaţie cu al autorilor din alte zone geografice ale ţării. Au existat, totodată, voci care au susţinut inclusiv originea ardeleană a unora dintre marii creatori ai României: Eminescu, Creangă, dar şi alţii. Astfel, cercetătorul şi istoricul literar clujean Teodor TANCO aduce dovezi, greu de nebăgat în seamă, care demonstrează originea transilvană a lui Ion CREANGĂ[1].

Noi înşine, într-un studiu mai vechi, publicat într-o primă variantă în 1990, am adus argumente suplimentare privind posibila origine transilvană a înaintaşilor Poetului nostru Naţional Mihai Eminescu[2].

Desigur, există multe alte articole, eseuri sau studii consacrate acestui subiect, care nu urmăresc întreţinerea unei dispute stupide sau susţinerea vreunei priorităţi artificiale.

În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că atât în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, cât şi în prima jumătate a sec. XX, poeţi remarcabili din Ardeal şi-au adus o contribuţie notabilă şi meritorie la îmbogăţirea culturii române prin traducerile pe care le-au făcut din numeroase literaturi ale lumii, inclusiv din cea clasică greacă şi latină.

Având în vedere situaţia social-politică, de neinvidiat, a Ardealului, aflat secole de-a rândul sub ocupaţie străină, respectiv germană, maghiară şi apoi dualistă, intelectualitatea acestei provincii române a fost obligată, inclusiv din raţiuni strict administrative, să înveţe şi limba oficială a oprimatorilor din diverse momente istorice.

Fără a avea pretenţia unei dezvăluiri definitive în acest domeniu, suntem nevoiţi să subliniem faptul că în procesul instructiv-educativ din şcolile ardelene, studiul limbilor străine, altele decât maghiara sau germana, a ocupat, până în anul 1918, o poziţie importantă în curriccula acestora. Latina şi greaca erau studiate după modelul strălucit al reprezentanţilor Şcolii Ardelene şi pentru că deschidea un orizont larg în bătălia pentru redescoperirea originii, etnogenezei şi evoluţiei românilor în acest spaţiu geografic, dar şi pentru a contribui la lărgirea orizontului cultural al celor ce frecventau aceste şcoli. Există, se pare, în mentalitatea dascălilor din acea perioadă, preocuparea de a asigura elevilor toate condiţiile pentru a pregăti cadre cu un larg orizont cultural, care să facă posibilă ocuparea ulterior a unor posturi cheie în structura administraţiei şi educaţiei vremii, inclusiv de către intelectualii de origine română, în general defavorizaţi şi marginalizaţi pe criterii şi considerente de natură etnică şi lingvistică.

Trebuie, de asemenea, arătat că elevii ardeleni din rândurile cărora au ieşit importanţi oameni de cultură ai acestui popor, au dovedit o uşurinţă remarcabilă în însuşirea limbilor străine. Am în vedere aici, pe lângă cele clasice (greaca şi latina), franceza, germana şi maghiara şi foarte, foarte  rar engleza. În cazul acesteia din urmă, există şi o oarecare justificare întrucât, până la începutul secolului XX, limba engleză nu era considerată o limbă importantă în spaţiul european, având în vedere că Imperiul Britanic era într-o continuă decadenţă, pierzând teren, dar şi posesiuni faţă de celelalte puteri continentale. De asemenea, nici SUA nu reprezentau, în perioada respectivă, un partener politico-diplomatic, economic, comercial sau militar important pentru marile puteri europene ale momentului. De aceea nu existau motive social-politice sau economice imediate, care să impună atenţiei şi să atragă interesul ardelenilor pentru această limbă[3]. Abia la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urmare a începerii exodului de ardeleni, respectiv de bucovineni, spre SUA, pe considerente preponderent politice şi economice, dar şi legate de libertăţile sociale, religioase[4] economice şi naţionale, tot mai grav încălcate de autorităţile dualiste, cu precădere de cele maghiare angajate într-un agresiv proces de deznaţionalizare a tuturor minorităţilor existente în acel moment pe teritoriul monarhiei bicefale. Va începe şi în rândul ardelenilor să se extindă interesul pentru studiul şi cunoaşterea limbii engleze, iar, ulterior, şi pentru efectuarea de traduceri din această limbă în limba română.

După cum se poate observa, majoritatea intelectualilor de marcă şi a scriitorilor sau poeţilor ardeleni de secol al XIX-lea şi începutul secolului XX vor cunoaşte şi vor folosi, inclusiv pentru traducerile literare efectuate, cu precădere limba maghiară şi germană. Acest lucru a condus, la un moment dat, şi la o voită confuzie din partea unor autori maghiari care şi-au permis, spre exemplu, să susţină că multe din temele şi motivele literare folosite de Eminescu ar fi fost prelate de acesta direct de la o serie de autori maghiari.

Într-un mai vechi studiu al nostru[5], am demonstrat, sper definitiv, şi convingător, că acesta era cu totul inexact şi  fals pentru că poetul nostru naţional nu a cunoscut limba maghiară, iar niciunul dintre prietenii săi ardeleni, nici măcar Ioan Slavici nu efectua, la cererea sa, traduceri[6] din operele celor care se considerau a fi fost posibile modele pentru poetul nostru român. Am arătat în studiul respectiv că existenţa unor teme şi motive literare apropiate între autorii respectivi se datorează accesului, atât al autorilor maghiari în discuţie, cât şi al lui Eminescu, dar şi al unor autori contemporani din alte limbi central şi sud este europene, la operele originale, în principal germane, pe care fiecare dintre ei le-au folosit în raport de talentul pe care l-au avut. La momentul respectiv, cu toate condiţiile materiale mult superioare asigurate scriitorilor literaturii maghiare producţia lor literară nu era prin nimic superioară literaturii române pentru că, la fel ca şi cea română, era literatura unui spaţiu aproape anonim, a unei provincii marginale fără contribuţii demne de reţinut în privinţa dialogului cultural de pe continent. Din considerente de onestitate trebuie să arătăm, însă, că unii scriitori maghiari de secol al XIX-lea au influenţat, într-o oarecare măsură, pe confraţii lor români, dar nu în aşa măsură încât să existe motive pentru a-i considera pe aceştia simpli epigoni ai modelelor maghiare, aşa cum şi-a permis să o facă Schöpfflin Aladar[7], un ziarist şi istoric al literaturii maghiare, preocupat să atragă atenţia asupra pretinsei superiorităţi a scrisului beletristic  maghiar în raport cu cel românesc. Nu este nici scopul nici intenţia noastră să ne angajăm într-o astfel de dispută, care nu serveşte altor scopuri decât eventual unor preocupări extremiste, naţionaliste şi şovine.

Trebuie să spunem că, în general, deci nu doar în cazul traducătorilor români, dacă aceştia sunt ei înşişi poeţi sau scriitori, la o cercetare atentă a operei lor originale va ieşi în evidenţă faptul că autorii străini traduşi de ei exercită o evidentă influenţă[8], traducătorul scriitor preluând fie motive şi teme, fie alte mijloace estetico-literare de la scriitorii sau poeţii traduşi. Prin urmare, apreciem că şi în cazul traducerilor făcute de poeţii ardeleni atât din literatura germană, maghiară, cât şi din cea franceză sau italiană, ei nu au rămas fără influenţe benefice, spunem noi, asupra operei originale. Nu este în interesul nostru, în materialul de faţă, să evidenţiem cantitativ sau punctual gradul de influenţă exercitat de literaturile din care au tradus asupra operei lor individuale. Dar, cu onestitate, acolo unde am sesizat astfel de situaţii le vom specifica şi în textul de faţă.

Avem în vedere, în mod deosebit, autori ca George COŞBUC, Ştefan Octavian IOSIF, Octavian GOGA şi Lucian BLAGA – patru nume emblematice pentru poezia românească a secolului XX. În cazul fiecăruia dintre ei, în parte, trebuie să subliniem că au fost buni cunoscători ai limbilor greacă şi latină, dar şi ai limbii germane, maghiare, franceze şi, după caz, italiană sau engleză. Toţi autorii menţionaţi mai sus au făcut traduceri atât din literatura popoarelor ale căror limbi le cunoşteau, cât şi din alte literaturi, în aparenţă exotice, pe care le-au cunoscut, la rândul lor, prin intermediul unor traduceri deja existente în special în limba germană, dar şi în cea maghiară.

Înainte de a trece la exemplificările ce se impun, am dori să atragem atenţia asupra unui aspect esenţial, în opinia noastră. O serie de istorici şi exegeţi continuă să manifeste nu numai reţineri, dar şi un anumit dispreţ faţă de unii dintre autorii menţionaţi mai sus (excepţie făcând doar opera lui Lucian BLAGA), pe care, dovedind o extrem de periculoasă comoditate intelectuală, aceştia îi consideră nu numai depăşiţi, dar şi desueţi, mediocri, lipsiţi de orice interes estetico-literar. O asemenea abordare este extrem de greşită[9], în opinia noastră şi dovedeşte o crasă şi impardonabilă necunoaştere a vieţii şi activităţii celor etichetaţi cu atâta uşurinţă.

În opinia noastră, preocuparea acestora de a cunoaşte şi a traduce în limba română operele unor autori importanţi din literatura universală ar trebui să ne facă să renunţăm la diverse etichete penibile, minimalizante şi să le reconsiderăm întreaga operă şi viaţă, pentru că ei dovedesc un larg orizont intelectual şi o continuă preocupare  de îmbogăţire, inclusiv prin traduceri, a literaturii noastre naţionale.

Multe dintre traducerile făcute de ei au atins nivele niciodată depăşite de atunci, ceea ce, în opinia nu doar a noastră, demonstrează nu numai o excelentă cunoaştere a limbii/limbilor din care s-a tradus, ci şi un deosebit har şi înzestrare poetică, pentru că, altfel, nu am mai vorbi decât despre eventuale modeste încercări fără har şi fără vreo valoare estetico-literară demnă a fi luată în seamă.

Pentru destul de mulţi exegeţi şi istorici literari, George COŞBUC rămâne încă doar „badea Gheorghe”, emblemă care vrea să sublinieze aşa-zisul caracter perimat al creaţiei sale. Din păcate, dată fiind nescuzabila comoditate intelectuală a exegeţilor respectivi rămâne puţin cunoscută şi, deci, neapreciată critic deosebit de complexa activitate de traducător a poetului năsăudean din literatura universală. George COŞBUC a  considerat pragmatic că asimilarea unor opere literare fundamentale ale umanităţii conferă alte dimensiuni propriei noastre literaturi. Din această perspectivă, tălmăcirile făcute de George COŞBUC din Odiseea, din Eneida şi Georgicele lui Virgiliu, restituirea în limba română a Poemelor indiene, a Sakuntalei lui Kalidasa şi, în cele din urmă a Divinei Comedii a lui Dante, dobândeşte valoarea unui tezaur creator subliniat  de-a lungul timpului de istorici de arcă, dar uitat aproape complet după 1990[10].

După cum se vede, poetul de la Hordou a abordat cu un curaj excepţional nu lucrări facile, puţin semnificative pentru spiritul european, ci opere fundamentale, deloc uşor de tălmăcit. La fel ca majoritatea poeţilor ardeleni, George COŞBUC n-a fost niciodată mulţumit de  versiunile realizate, adăstând îndelung asupra fiecărei sintagme şi „luptându-se până în zori” să redea echivalentul cel mai inspirat al fiecărui poem sau vers.

Aş mai dori să subliniez că niciunul dintre poeţii menţionaţi de noi nu şi-a ales la întâmplare şi accidental operele pe care să le traducă, atraşi fiind eventual de aspecte sau criterii extraliterare sau de cine ştie ce interese obscure, aşa cum se poate constata la mulţi traducători de astăzi.

George COŞBUC a fost un profund cunoscător al literaturii[11] greceşti[12], italiene[13], germane, dar şi al celei maghiare. El a acordat un timp considerabil activităţii de traducător, multe dintre versiunile sale în limba română apărând postum, aşa cum este cazul operei danteşti. Reamintim şi traducerile sale din Goethe, Schiller, Petőfi sau Martin Opitz, sau cele făcute din Odiseea[14] sau din Vergiliu. La fel ca Mihai EMINESCU şi George COŞBUC s-a simţit atras de literatura Indiei, literatură din care a dat conaţionalilor săi meritorii traduceri după o serie de poeme, ca şi după Sakuntala a lui Kalidasa.

Desigur că cei care îşi vor propune să aprofundeze subiectul vor avea posibilitatea să se refere, cu exemplele aferente, şi la traducerile sale făcute de el din Goethe sau Heine, sau să înţeleagă reacţia de respingere de către poet a literaturii franceze şi refuzul de a traduce din literatura acestei limbi[15].

Un alt poet, şi el azi aproape uitat, dar oricum, marginalizat şi desconsiderat este poetul Şt. O. IOSIF. O parte dintre traducerile sale au fost publicate în diverse volume apărute în timpul vieţii sale[16]. Şt. O IOSIF a tradus din literatura clasică greacă[17], din literatura germană, respectiv „Romanţe şi cântece” de Heine[18], „Lenore” de Bürger, poeme de Verlaine, H. de Regnier, din H. Ibsen[19], dar şi din Schiller[20], Uhland[21], Lessing[22], Petöfi[23], Lenau[24], Gottfried Keller[25], Goethe[26], Giosué Carducci[27], Lucien Bazin[28], dar şi din poeţi englezi: Burns[29], Longfellow[30], Shelley[31], Southey[32]. Poetul braşovean s-a dovedit a fi o minte extrem de iscoditoare şi de curioasă, aplecându-se şi spre autori şi literaturi din afara spaţiului european. Astfel, în revista „Sămănătorul” din 18 aprilie 1904, el a publicat traduceri după Multa Tuli[33], iar în revista „Albina” din acelaşi an, mai multe traduceri după poetul persan Saadi[34]. Totodată remarcăm şi interesul său pentru literatura chineză, precum şi faţă de cea din Litvania sau zona Caucazului, respectiv cea rusă – opera lui Lermontov[35], ca şi faţă de creaţia poporului maghiar. Desigur că şi Şt. O. IOSIF a fost atras de literatura latină, respectiv de creaţia poetică a lui Virgiliu, aşa cum o dovedeşte versiunea intitulată Visul lui Aeneas, semnată şi publicată de el în ediţia din data de 24 mai 1998 a revistei „Epoca”. Aşa cum am subliniat, poetul braşovean se simte atras de literatura germană, italiană, maghiară, dar şi de cea engleză sau din spaţii exotice pentru acea perioadă, respectiv de literatura persană. Şi Şt. O IOSIF a manifestat o remarcabilă grijă pentru a reda cât mai apropiat de versiunea originală creaţia poeţilor traduşi de el în limba română. După cum atenţionam, credem că traducerile sale din literaturi mai puţin accesibile europenilor, inclusiv din cea engleză, erau făcute după versiuni apărute, în general, în publicaţii sau volume germane din epocă.

O intensă şi substanţială activitate de traducător a desfăşurat şi Octavian GOGA. Acestui aspect i-am consacrat un studiu[36] şi un volum separat[37], având în vedere că poetul nu a adunat niciodată într-un volum distinct şi separat traducerile făcute de el din poezia universală. Fără a mai intra acum în detalii trebuie să subliniem că Octavian GOGA a fost atras atât de literatura italiană, germană, maghiară, cât şi de cea elveţiană şi japoneză, ultima, desigur, cu ajutorul şi prin intermediul unor traduceri făcute, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în limba germană.

Asemenea înaintaşilor săi şi Lucian BLAGA a simţit nevoia de a face traduceri începând cam din 1943. Aşa cum a precizat el însuşi „transpunerile se datoresc exclusiv entuziasmului cu care sufletul meu a răspuns izvoarelor ce le aveam în faţă.”[38]

Spre deosebire de ceilalţi poeţi la care am făcut referire, de la Lucian BLAGA avem şi o serie de mărturii extrem de utile în a înţelege cum se cuvine aspecte majore din laboratorul său de traducător.

Lucian BLAGA mărturiseşte că: „Citind şi recitind stihuri cântate în vechiul Egipt, în antichitatea greacă sau chineză, în pădurile negre din străfundurile Africei, subt cerul italic sau galic, s-a ivit în mine dorinţa arzătoare de a anexa şi de a asimila graiului nostru o seamă de poezii, dintre cele mai frumoase, ale literaturii universale. Nu m-a interesat numărul. M-au interesat caratele.”[39]

Totodată marele poet şi filozof recunoaşte cu onestitate că: „Am utilizat în vederea transpunerii atât texte în limba de obârşie, cât şi traduceri în alte limbi, când limba originalelor îmi era cu totul necunoscută.”[40]

În acelaşi timp însă, el a fost conştient că travaliul său n-a fost un gest inutil şi fără urmări: „Traducând – mi-am domolit o aprigă sete. Traducând – m-am îmbogăţit cu o experienţă. Doream să văd în ce măsură poezia poate fi trecută dintr-un grai într-altul. Traducând – m-am simţit crescând. Căci m-am ostenitnumai cu poezii, ce mi-au stârnit încântarea, şi care, prin tălmăcire, puteau să devină într-un fel ale mele, ale noastre, ale Românilor”[41].

Am încercat să subliniez pe de o parte munca extrem de nobilă a unor nume importante ale culturii şi literaturii române în domeniul traducerilor de literatură universală în limba română, considerând că, prin astfel de traduceri, autorii discutaţi îşi înscriu numele în istoria literaturii noastre şi (şi acest aspect) ar trebui să-i oblige pe exegeţii de azi la o reconsiderare valorică a receptării operei, a artei lor poetice şi întregii lor activităţi. În majoritatea cazurilor prezentate de noi nu avem de-a face cu simpli stivuitori, ci cu truditori înzestraţi şi responsabili care au adăstat îndelung asupra traducerilor făcute, înţelegând că acestea, pe lângă o redare fidelă a originalului trebuie să câştige în valoare, iar perfecţiunile sunt confirmate inclusiv de afirmaţii ca şi cea a omului de cultură maghiar BÁNFFY Miklós, care în cazul traducerilor făcute de O. GOGA după ADY, Petőfi şi mai ales MADÁCS Imre[42] a susţinut că în unele cazuri versiunea română era superioară originalului în limba maghiară.

După cum se cunoaşte, şi azi se acordă o atenţie mare traducerii în română a literaturii universale. Lucrul acesta e binevenit şi necesar. Singura observaţie pe care ne-o permitem se referă la nevoia ca un astfel de travaliu să fie făcut cu responsabilitate, eliminând şansele veleitarilor de a compromite proiecte valoroase de îmbogăţire prin traducere a literaturii noastre.