O istorie începută cu mulți ani în urmă pe malurile Siretului, continuată apoi pe dealurile împădurite ale Brașovului, a ajuns nu cu mult timp în urmă, să stârnească admirația americanilor de pe străzile Bostonului, dar și a noastră a românilor din America. Despre ce istorie este vorba? Cea a maratonistului Ilie Roșu, românul care aleargă cu tricolorul pe umeri! „De când mă știu mi-a plăcut să alerg!” mărturisește atletul căruia nu îi este frică de anii adunați în spatele unei vieți clădite pe principiile carierei militare. „În copilărie alergam după mingea de fotbal pe malul Siretului, în satul Adjudu Vechi, de-mi săreau ochii din cap”, spunea Ilie Roșu. „Simțeam o placere nebună să fac mișcare… Și poate și pentru asta am ales să urmez o carieră militară.” Ajuns în liceul militar, tânărul sportiv s-a făcut remarcat de către toți colegii săi pentru entuziasmul și energia pe care le degaja la toate activitățile sportive. „Am participat la multe crosuri”, continuă să mărturisească Ilie Roșu, „alergam de plăcere, enervându-mi de multe ori colegii pentru că nu eram în același ritm, lent, cu ei. În școala militară de ofițeri am găsit un mediu propice. Pentru a fi selectionați în lotul sportiv, eu și cu încă un coleg de clasă, a trebuit să muncim în plus. Ne trezeam dimineața la 4.30 săream gardul, făceam turul Brașovului, apoi reveneam la ora 6.00 pentru a pleca din nou la alergat împreună cu contracandidații noştri la lot”.
În viața lui Ilie Roșu, sportul părea că s-a îmbinat armonios doar cu studiile de pe băncile școlii militare, pentru că mai târziu, întemeindu-și o familie, acesta a lăsat ritmul alegro al pașilor de atlet, ajungând la un moment dat să realizeze că este la un pas de pierde șansele atingerii provocării rebele de la vârsta de 20 de ani: un maraton de 42 km! Se reabilitează însă repede schimbând cursul vieții, iar astăzi după ce a alergat maratoanele prin marile orașe ale Europei, a ajuns să-și lase urma pașilor pe coasta de est a Americii, la legendarul maraton de la Boston. Inaugurat în anul 1897 și inspirat de succesul primei competiții a maratonului modern din cadrul Jocurilor Olimpice de Vară din anul 1896, maratonul de la Boston este cel mai vechi din întreaga lume, ajungând să fie considerat printre primele cinci maratonuri faimoase care au loc pe mapamond. Desfășurat în data de 19 aprilie 2010, acest eveniment sportiv de anvergură internațională, adună sportivi din toate țările lumii, care aleargă o distanță de aproximativ 26 mile (42 km), de la pitorescul sat Hopkinton până în centrul orașului Boston.
La acest maraton a participat și Ilie Roșu, strângând în inimă emoțiile adunate până atunci, bineștiind că alergând aici, o lume întreagă îl va putea vedea, iar el va avea ocazia de a demonstra încă odată, că este mândru de tricolorul țării sale, pe care l-a dus ca pe o jertfă celestă, pe umerii săi, de-a lungul a celor 42 de km.
Ilie Roșu un român care duce pe umerii săi prin marile orașe ale lumii, drapelul țării sale România, a terminat de curând cursa maratonului de la Boston. L-am interviviat prin telefon, câteva zile mai târziu, iar acesta a avut amabilitatea să răspundă, în exclusivitate pentru ziarul „Gândacul de Colorado”.
Rep: Care au fost cele mai importante maratoane la care ați participat până acum?
Ilie Roșu: Cel mai important maraton este primul… A fost cel de la Budapesta, un fel de maraton de pregătire pentru cel de la Atena, unde fiecare visează să se ducă. Acolo se aleargă din locul de unde a și plecat maratonul, adică din localitatea Marathon. Am alergat apoi la maratonul României de la București… dar visul a început să lărgească, deci m-am gândit să alerg un maraton și în SUA, cel de la New York sau cel de la Boston. Anul trecut am început pregătirile, alergând la Paris, apoi la Madrid, după care a urmat o cursă foarte importantă de 46 km, în România, în zona montană de la Miercurea Ciuc. Astfel mi-am demonstrat că am resurse să alerg mai mult de 42 km… După acest prag psihologic pe care l-am depășit foarte bine, am alergat la Bruxelles unde am scos un timp de 3 h 28 minute, un timp foarte bun pentru mine.
Rep: Ce se ascunde în spatele fiecărei curse de maraton? Care sunt emoțiile sportivului înainte de a se da startul, emoții pe care spectatorii de pe margine poate că nici nu și le imaginează că au loc în sufletul acestuia?
Ilie Roșu: Emoțiile cele mai mari sunt într-adevăr înainte de start. Starea vremii joacă un rol foarte important… nu știi exact dacă plouă sau ninge, temperatura… și alți factori externi au o influență pro sau contra asupra cursei. De asemenea este foarte important modul în care te alimentezi înainte cu o zi… dacă ai greșit poți rata întreaga cursă, ori vei avea foarte mult de suferit de-a lungul cursei. Odată început nu mai ai altă cale decât să alergi… Oamenii se opresc, privesc cu admirație unii dorindu-și să poată alerga și ei într-o astfel de competiție sportivă. Simt că totuși sunt alături de noi cei care alergăm, că ne intuiesc uneori emoțiile și eforturile, de aceea ne încurajează foarte des și astfel ajungem să trecem linia de sosire. Dacă nu ar fi specatorii ai alerga așa fără nici un sens… Și ei și noi au emoții!
Rep: De ce aleargă Ilie Roșu? De ce aleargă cu drapelul pe umeri? Este oare și aceasta o formă de patriotism, sau un semnal de alarmă adus în atenția celor care trăiesc în afara granițelor țării și au uitat, probabil, sentimentul identificării naționale?
Ilie Roșu: Alergatul este o pasiune a mea mai veche, din copilărie. Am descoperit pasiunea pentru sport, mai ales pentru a alerga, în școala militară. Eram în școala militară și atunci pentru prima dată în viața mea, mi-am dorit să fac un maraton. Am alergat după acest maraton, antrenându-mă… timp de 28 de ani! La finalul acestor ani am reușit să îmi îndeplinesc cel mai frumos vis al meu acela de a alerga o distanță de 42 km. Am făcut-o singur într-un parc și acest lucru mi-a schimbat practic viața. După aceea am dorit să fac maratonul de la Atena, am fost acolo și am alergat pe legendarul traseu al bătăliei de la Marathon. Am dorit să fac și un maraton în SUA, iată că astăzi sunt în SUA și am terminat maratonul de la Boston… cel mai puternic maraton, pentru că aici nu poate participa oricine. Trebuie să te califici mai întâi… o calificare pe care am obținut-o anul trecut la Berlin. Am alergat 3 ore și 27 minute, timp care mi-a permis – conform vârstei mele – de a mă califica pentru Boston. Vorbind despre drapelul de pe umerii mei… am descoperit bucuria și pasiunea de a alerga cu tricolorul pe umeri, la maratonul de la Bruxelles. Acolo, pe ultimul km de parcurs, un prieten de-al meu mi-a înmânat drapelul României, și am intrat în piața centrală din capitala Belgiei, cu drapelul românesc deasupra capului… Belgienii adunați acolo au crezut că sunt unul de-al lor și au început să aplaude. A fost un moment de confuzie, care a durat câteva minute, apoi când și-au dat seama că este drapelul României cu albastru nu cu negru, și văzând că pe tricoul meu scria mare, România, au început să scaneze numele țării mele. Atunci mi-am dat seama cât de important poate fi un drapel! Aflam mai târziu, că unii români la vederea drapelului nostru mișcându-se prin mulțimea care alerga, au fost foarte emoționați și au început să plângă… Acest lucru m-a determinat ca pe ultimele porțiuni ale maratoanelor la care particip, să port drapelul pe umeri. Așa a fost la București anul trecut, anul acesta la maratonul de la Roma, unde împreună cu un grup de români și unul de italieni, am hotărât să facem o acțiune împotriva curentului de discriminare la care sunt supuși cetățenii români din Italia. Astfel 25 de sportivi români și 25 de sportivi italieni s-au echipat la fel, purtând pe tricouri sloganele: România – Italia, Together, Împreună, Insieme. Transmiteam de fapt un mesaj poporului italian, pentru a chema la conciliere și conviețuire pașnică. Așa am început să alerg cu drapelul… pe o mână. După aceea cineva ar fi făcut un comentariu glumind, că ar fi trebuit să mai am ceva și în cealaltă mână, pentru că îmi voi păstra echilbrul în alergare! Așa a și fost și am alergat 42 km cu steagurile României și Italiei în mâini, pentru prima dată în istoria maratonului de la Roma. Ajuns în piața Vaticanului, am trăit cel mai frumos moment din Italia: am intrat cu drapele ridicate deasupra capului și atunci toată lumea a început să strige România – Italia, ca într-un stadion uriaș de fotbal. Am reușit să termin maratonul în 3 h 47 minute, un timp foarte bun. După ce am primit calificarea pentru maratonul de la Boston, m-am gândit că ar fi oportun să am de această dată, alături de drapelul României și pe cel al Statelor Unite. Dar drapelul american a fost mai lung cu 15cm, deci mai greu, și în timp s-a simțit… eu nu am vrut să tai din el… am fugit deci cu toate stelele. A fost cea mai frumoasă cursă din viața mea… Am auzit strigându-se România, din metru în metru, iar cei care stăteau pe marginea drumului nu erau români ci americani! La un moment dat am trecut pe lângă o școală, iar la vederea mea, copii au început să strige România așa de tare încât mi s-au înfundat urechile. A fost ceva uluitor. Alt moment emoționat a fost acela în care eu, trecând cu drapelul SUA prin dreptul soldaților americani din National Guard, dispersați pe traseu pentru a asigura bunul mers al evenimentului, aceștia luau poziție de drepți și salutau drapelul! Eu fiind ofițer de formație am știut ce înseamnă acest lucru. De fapt trecând prin școala militară visam să ajung și general, dar n-a fost să fie așa… n-am ajuns, am ieșit la pensie tânăr din cauza restrusturării Armatei Române.
Rep: Ați ajuns un altfel de general! Știți câte stele are steagul american? Fiecărui stat îi corespunde o stea, deci ați purtat pe umeri stele nu unui general de brigadă sau de armată, cu cinci stele ci… de zece ori mai mult!
Ilie Roșu: Da, aveți dreptate pentru că în această cursă m-am simțit ca un general! Poate că trebuia să extrapolez ideea… dar am fost un general de o zi! Am trecut linia de sosire cu cele două drapele, fluturându-le în aer, mândru că sunt român și că am reușit să duc cu onoare steagurile celor două țări pe umerii mei.
Rep: Are maratonul o vârstă a pensionării pentru Ilie Roșu?
Ilie Roșu: S-ar putea să fiu văzut ca un pensionar, de fapt mă prezint ca pensionar în acte, dar cineva mi-a spus la finalul unei curse că alerg ca un tânăr de 20 de ani! Sunt multe lucruri din viața mea pe care eu nu am reușit să le fac… acum este momentul ca eu să-mi ating acele vise pe care nu le-am atins când am fost tânăr. Am crezut că pot să reușesc și iată am ajuns să alerg maratonul de la Boston!
Rep: De fapt la Boston v-ați împlinit cel mai frumos vis și fără să vă fi gândit, ați fost și un general cu 50 de stele! Vă doresc mult succes și vă așteptăm să alergați maratonul
