Sunt foarte diferite criteriile conform cărora popoarele își serbează zilele naționale. Există însă și un numitor comun, care este deobicei un eveniment sângeros, de anvergură, o cotitură a destinului colectiv, nu întotdeauna desăvârșită moral și înălțătoare. În România autoritățile politice au tot schimbat Ziua națională în funcție de semnificații conjuncturale. Schimbări mai dese decât la alte popoare, dovedind o anumită nestatornicie. Imnurile ne-au fost și ele mereu schimbate, de patru ori pe secol. Avem acum o melodie în gamă minoră, spre deosebire de tonalitatea triumfătoare a majorității anthemurilor naționale. În timp ce noi ne tânguim, albanezii au melodia lui Victor Eftimiu, în gamă majoră, care se cânta și la noi, PE-AL NOSTRU STEAG…S-a mai discutat despre 1 Decembrie. Un grup de scriitori a propus ca sărbătoarea poporului să fie ziua nașterii lui Mihai Eminescu, ctitorul limbii române moderne. Chiar și Unirea Principatelor ar fi fost un prilej de sărbătoare mai aproape de românism, în orice caz mai puțin discutabilă decât actul datorat conjuncturii internaționale și parafat de marile puteri de după Primul Război Mondial. Noile teritorii, locuite de români, au adus României Mari și populații/minorități care se considerau înfrânte în acel război și care nu arborau cu veselie tricolorul noii patrii. Intrarea României în război la 1916 a fost mult contestată și în Principate, constituind o decizie luată de sus. Populația, în special cea rurală, nu avea acel mult-invocat ideal național, germanofilii și majoritatea românilor din Ardeal, Banat, Basarabia n-au trăit cu idealul unei capitale care să fie București. Banatul chiar s-a constituit, înaintea Ungariei, republică în 1918, desființată de ocupanții sârbi. Pentru Transilvania exista proiectul autonomiei. La Paris marile puteri aveau rezerve în privința tratamentului oferit minorităților de guvernul Brătianu, a existat un conflict ducând la schimbarea demnitarului liberal cu peneristul Vaida Voevod, care a dispus retragerea trupelor românești din Ungaria și a reușit anexarea Ardealului. La Alba Iulia nu a avut loc un referendum, ci o simplă adunare populară. O scrisoare a lui Traian Vuia atestă profunda dezamăgire pe care o încercau bănățenii vizavi de felul în care s-a realizat unificarea, fără un tratat bilateral, urmând și o împărțire a regiunii cu Serbia. În timp evreii și germanii s-au retras dintr-o țară pe care o simțeau ostilă. Centralizarea monopolistă de la București, o administrație nepricepută a făcut ca și unele regiuni mai dezvoltate, europeizate de fostul imperiu, să decadă. Propaganda vorbea despre o RE-ÎNTREGIRE a României, de parcă ardelenii au mai făcut odată parte din Romănia, fiind VREMELNIC intrați în custodia habsburgilor. Ajunsă în coada Europei, cu toate eforturile ipocrite ale clasei politice, țara e abandonată de o populație care-și caută destinul în zone în care secolul XXI este cu adevărat mai eficient. Naționalismul unor indivizi ostili civilizației occidentale nu sunt un prilej de laudă pentru românii zilelor noastre. Oricât de patrioți ne-am dori să fim, trecutul de mărire e garnisit din belșug cu falsuri și invenții ale istoricilor, prezentul nu strălucește iar speranțele sunt simple abstracțiuni. Iar CE-ȚI DORESC EU ȚIE este doar un poem, mai frumos decât existența noastră, opera unui ctitor al limbii române moderne care merită a fi comemorat, mai presus de faptele politicienilor.
