Vocaţia discuţiilor sterile nu ne va părăsi niciodată. Pentru a da senzaţia de viaţă, uneori se aruncă “teme” pe marginea cărora sunt invitaţi să se pronunţe cei ce aparţin obştii scriitoriceşti. Fac şi eu jocul acestei maniere “cenacliere”, ca orice supravieţuitor al propriului destin şi participant la ipocrizia colectivă. Ne îmbătăm cu apă clară şi nu vom recunoaşte niciodată esenţialul, care a dat o lovitură de graţie unei culturi caleidoscopice, dar insuficient de matură, fără solide criterii valorice. Acest dat esenţial a demolat deocamdată încropeala şi convenienţele artificiale.
Golemul este profunda criză economică, mai lungă la români decât la alţii. Dacă în SUA anilor treizeci criza ar fi durat atâta, nu s-ar mai fi ridicat zgârie-norii. Au dreptate cei ce spun că nu de receptarea poeziei au nevoie românii, ci de o administraţie “ca lumea”. Mai tristă este, deja în planul “mentalului”, absenţa asumării destinului, lipsa aproape totală a simţului tragic. Sentimentele superficiale ale învingătorului din 1918 , călare pe orice situaţie, predomină. Viena, marea învinsă, devenea, după primul război scena genialilor artişti expresionişti. Departe de a fi uniformizator, curentul s-a manifestat prin personalităţi; vagile influenţe expresioniste în literatura noastră sunt mimetisme şi maimuţăreli.
Marile teritorii dobândite în virtutea principiilor wilsoniene au constituit un regat triumfalist, vesel şi cu multe specii de români şi minoritari, provenind din civilizaţii paralele, sub incidenţa unor destine felurite iniţial. De aici sentimentul că nimic nu se leagă; însăşi doctrina culturii naţionale e un artificiu. Statul, protector şi suveran (armata de ingineri şi jurişti ce ne conduc, apucându-se de politică după ce şi-au pierdut obiectul muncii iniţial) îşi datorează existenţa liantului care este limba română care, în forma ei modernă este rezultatul unei elaborări “de sus”, adică în laboratoarele creaţiei literare. Poeţii “au scris o limbă”. Multele triburi lingvistice, influenţate şi corcite de diversele vecinătăţi au urmat o linie convergentă, spre unificare, datorită cărturarilor. Formaţiunile statale au profitat, pentru a induce un spirit naţional unic, dar n-au făcut niciodată mecenat. Pe teritoriul oferit prin coagularea unui instrument lingvistic pe care l-au folosit şi minoritarii, obligaţi sau benevol, în scrierile lor, populaţia a devenit naţiune, în jurul scriitorilor ei. Însăşi şcoala se bazează pe materialul oferit de lecturile-materie primă într-un proces de instruire.
De când creaţia literară nu mai poate valora nimic, dată fiind imobilizarea într-un cărucior de invalid, numai presa neputând suplini policromia lingvistică a cărţilor, efectele se arată: limbajul de lemn circulă la toate palierele, kitschul, pornografia, barbarismele, împrumuturile nejustificate au pornit acţiunea demolatoare asupra echilibrului limbii, folosită şi de minoritari. Destrămarea surselor de regenerare a ţesutului lingvistic poate afecta existenţa românilor ca popor. Academia şi Uniunea Scriitorilor sunt forurile care trebuie să atragă atenţia asupra necesarei introduceri a stării de necesitate. Scriitorii fac parte din patrimoniul naţional, trebuie ocrotiţi şi stimulaţi până sunt în viaţă. Limba fiind un fenomen viu, se formează şi îmbogăţeşte prin cei…vii!
Noi am simţit, în Banat și Ardeal, deprimarea celor învinşi; minorităţile ce erau atrase de Puterile Centrale şi-au făcut bagajele. I-au lăsat pe autohtoni să se bucure de trecătoarele succese militar-naţionaliste. Cei mai mulţi eram părtaşi la înfrângere, trăiam, mai ales în marile oraşe post-expresionismul; familiile cu arbore genealogic multietnic din această zonă au sentimentul dramatic al contradicţiilor interioare. Existau frustrări în tabăra celor ce nu aparţineau “învingătorilor” antantici. Dar statele foste inamice, Germania, Austria, Ungaria au renăscut; în acest timp sârbii, românii, ruşii au decăzut în mod înspăimântător, trasând, în vreme de pace, o dâră ruşinoasă în istorie, confirmând, parcă, după aproape o sută de ani că Imperiul a avut dreptate ripostând terorismului balcanic. Noi, cei ce, având altă limbă maternă decât româna, dar acceptând să devenim scriitori de limbă română, am fi putut folosi din start germana, o limbă internaţională. (N-am mai fi avut nevoie de…traducători ). Dar, la sfatul rudelor , ce îndemnau la prudenţă şi al autorităţilor comuniste am scris româneşte, am reuşit să ne auto-convingem că ne iubim ţara şi breasla, aşa cum sunt ele, bune sau rele. Am devenit infirmii monolingvi, folosiţi de zelul politic miticist. Am scris şi o groază de “texte”, la comanda Bucureştilor. Acum toţi miticii se dau dizidenţi şi-şi prezidează biografiile falsificate.
Da, spaţiul tipografic acordat “textelor” patriotismului forțat depăşeşte cel dedicat OPEREI, aşa că noi, “provincialii”, aparţinând, de drept, centrului Europei, am fost sacrificaţi, cu unele scurte perioade de respiro, de propaganda naţional-comunismului valah. A venit momentul să ni se ia şi singurele satisfacţii rămase din trecut: tirajul, o oarecare circulaţie a cărţii, obligaţia profesională a criticii foiletoniste de a ne monitoriza. A venit momentul să publice doar cei cu bani, deobicei niște neica-nimeni.
Degradarea limbii, disoluţia literaturii, înlocuită de mass-mediocrita sunt primii paşi spre destrămarea conştiinţei naţionale, poate chiar a teritoriului. Ingerinţe străine, protectorate şi colonialism fac din România o plăcintă fără miros şi gust. Este şi o revanşă a istoriei pentru trădările şi vânzările de ţară, de care nu noi, cei de azi nu suntem vinovaţi, dar care trebuie, în lumina wilsonialismului, să împărtăşim acelaşi destin. Unii vor spune: “asta e, aceasta e calea istoriei, vine mileniul informatic, a venit globalizarea”. E clar că nici o sirenă duioasă nu va mai putea declara vreo “Cântare a României”; nici un reviriment spiritual nu va putea fi posibil fără unul material, de care, însă, nu este în stare perpetua administraţie coruptă, cea mai rea din lume, cum zicea Eminescu. Dacă lovitura actuală mi se administra încă din tinereţe, aş fi ripostat. Să vedem, poate nu e prea târziu, poate vor riposta tinerii de azi. Îndoi-m-aș, căci le lipsește cultura și au alte valori/nonvalori. ROMÂNIA actuală e tot ce a putut da acest teritoriu. Adică mult mai puțin decât ar trebui.