Am stat în cumpănă, să abordez sau nu acest subiect, fiindcă nu e uşor să găseşti un algoritm inedit al înţelesului evoluţiei acestei lumi, dar ca orice “trestie gânditoare” (Pascal) ce mă aflu şi eu pe acest pământ, nu pot pune stavilă gândurilor care îşi cer dreptul la întrupare prin cuvânt, după puterea mea de înţelegere. Ceea ce se petrece în lumea de azi, chiar daca este „cea mai buna din toate lumile posibile” (Leibniz), ne creează immense nelinişti şi ne pune pe gânduri.
Am încercat să surprind noi forme care îşi caută făgaş în peisajul scurgerii rapide a prefacerilor, de parcă oamenii nu-şi mai găsesc locul. Viteza cu care se schimbă faţa lumii sau cea a scurgerii timpului în care nu mai încape înfăptuirea celor ce ne-am planificat, ne creează percepţia că un deceniu în urmă este atât de îndepărtat cât aproape un sfert de veac. Mai multe decenii, precum vremurile copilăriei mele petrecute acum 70-80 de ani, au ecoul unei istorii foarte îndepărtate, parcă aparţinând altui veac apus.
Era firesc, galopul evoluţiei tehnologiei ne-a ajutat, dar în acelaşi timp a depăşit ritmul nostru biologic şi ne-a dat puţin peste cap. Acum se impune un schimb mai alert al schimbării mentalităţii oamenilor, a raporturilor între ei, a unor criterii de promovare a valorilor, pentru care nu suntem prea bine pregătiţi. Se schimbă rama tabloului, dar mai ales se schimbă tabloul faptelor de viaţă, în timp ce omul se schimbă mai încet. După o pauză de câţiva ani, revăzând recent locuri din America, impresia a fost că ceva din strălucirea acestei puternice ţări, nu mi-a mai vorbit pe acelaşi ton ca în urmă cu aproximativ un deceniu. Mi se învârteau în minte mişcările acestei lumi, acum mai uşor de surprins cu ajutorul internetului care ne pune la îndemână imagini şi informaţii cu care poţi călători nelimitat în timp şi spaţiu. Noile schimbări au adus şi noi probleme care cer alte căi de rezolvare, adesea cu implicare intercontinentală, aspecte complexe, greu de rezolvat.
Am fost şi în România pentru a-mi încărca sufletul cu cele sfinte inimii mele şi dătătoare de viaţă. Dar n-am întâlnit liniştea aşteptată. Prin fereastra numită România, venea din partea Europei un vânt neliniştitor. Europa de acum e cu totul diferită faţă de cea care îşi făcuse un alt tablou în mintea mea din anii tinereţii. Mi s-a părut o Europă slăbită în puteri, clătinându-se în luarea unor decizii. Am luat firul gândului înapoi să-mi limpezesc modul cum s-au petrecut aceste schimbări strecurate tiptil prin timp.
Şi tot răsucind problemele pe toate părţile mi-am zis cu regret: astăzi nu mai sunt europenii de altădată care proslăveau mitul culturii, al subtilităţilor şi rafinamentelor de tot felul, care puneau preţ pe ce era mai valoros din trecutul lor glorios. Moda, ţinuta vestimentară, pălăriile, pantofii, parfumurile, multe elemente de cochetărie din perioada interbelică atingeau culmea rafinamentului în marile oraşe europene precum Parisul, Viena, Londra… Chiar Bucureştiul nostru se bucura de o bună faimă, fiind recunoscut ca „Micul Paris”. În Europa, arta era în plină înflorire, cultura era la preţ mare, multe şcoli înalte erau celebre, spre care îşi îndreptau ochii toţi tinerii setoşi de învăţătură. Un aer de nobleţe, de aristocraţie spirituală era afişat în văzul tuturor, la teatru, la cafenele renumite, la întâlniri şi sindrofii de mare rafinament. Frumuseţile acelor vremuri dădeau naştere unei intense pofte de viaţă, ofereau oamenilor o existenţă relaxată şi nu de puţine ori cu tentă boemă. Oamenii aveau o mare siguranţă de sine, o verticalitate de invidiat, o putere economică, ceea ce le asigura o puternică influenţă asupra restului lumii. Europa, considerată leagănul culturii şi al civilizaţiei, era modelul de urmat, era visul omenirii.
Acesteă strălucită etapă de viaţă a început să apună după cel de al doilea război mondial şi de atunci nu şi-a mai putut reveni. Astăzi europenii se hrănesc cu amintirea acelor timpuri încercând să reînvie câte ceva din gloria şi strălucirea de altădată. Siguranţa de sine s-a diminuat. Treptat, centrul atenţiei a început să se închege în altă parte a rotundului pământ, pe continentul Lumii noi – America. Americanii au început să strălucească prin alte valori. Au impus un stilul de viaţă foarte simplu, dar eficient. Americanii nu au exploatat mitul culturii sau al rafinamentului, ci pe cel al bunăstării, al societăţii libere, al democraţiei şi al spectaculosului modernităţii remarcată prin linia simplităţii şi a utilului. Au reuşit să creeze acest stil nou pe care l-au împins până la apogeu. Acesta a devenit curând noul ideal spre care privea lumea întreagă. America devenise puterea invincibilă, la care şi ţara noastră a visat mai bine de un deceniu, nestrămutată în credinţa exprimată scurt: „Vin americanii!”. Consideraţi atotputernici, era firesc si logic că trebuie să ne scape de ruşi ca să reintrăm în firescul vieţii. Noutatea zgârie-norilor ne fascina, iar zborurile rachetelor în Univers a uimit lumea. Verzişorul, dolarul american, era atotstăpânitor în lumea banilor.
După prăbuşirea comunismului, centrul de greutate a început să se mute încet-încet, spre lumea Orientului. Japonia uluieşte lumea cu organizarea vieţii şi a muncii cu rezultate incredibile. China devine o forţă economică pe cale de a depăşi piscurile unor realizări la care America şi tot mai puţin Europa nu le mai pot ţine piept. Emiratele Arabe Unite ne taie răsuflarea prin extravaganţa arhitecurii. Petrolul şi numărul locuitorilor acum îşi impun forţa. Vocile din Orientul Mijlociu se fac tot mai sonore. Terorismul a zdruncinat cele două continente dându-ne fiori pe şira spinării prin atentatele săvârşite în întreaga lume, ameninţând tot mai apăsat că vor să distrugă aceste două civilizaţii pentru a o impune pe a lor. Recent, evoluţia evenimentelor din Siria a creat noi probleme Europei la care nu mai poate face faţă, nu-şi mai găseşte forţa necesară pentru a rezolva aceste dificile probleme. E nevoită să facă un pas înapoi. România este şi ea prinsă în această horă în care trebuie să joace în pasul impus de Comunitatea Europeană.
Mai lent pâna acum, în galop în zilele noastre, iureşul schimbărilor ne sună în urechi. Dar ce e veşnic în lume? Unde e vechea Grecie, vechiul imperiu Roman? Unde sunt atâtea alte împărăţii? Meandrele seismice ale destinului uman sunt valabile si pentru destinul marilor puteri ale omenirii. Chiar noile forţe ce se nasc acum sub ochii noştri, cele ce izvorăsc din adâncurile care găzduiesc petrolul, ar putea să se stingă atunci când alte energii şi inovaţii tehnice vor înlocui petrolul. Aşadar, ai putea să-ţi sustragi gândurile privind mersul acestei lumi când neliniştile ne dau fiori şi ne tulbură existenţa?
