Interesul politic internațional al Statelor Unite în Orientul Mijociu nu mai este, de multă vreme, un secret pentru nimeni. La o cercetare mai atentă a situațiilor de conflict care au ca teatru de desfășurare state ca Palestina, Pakistan, Afganistan, Irak și nu în ultimul rând India, se poate oberva cum interesul major al Statelor Unite s-a manifestat pentru o stabilitate la cel mai înalt nivel politico-militar, în vederea atingerii unui fel de echilibru regional, la care să fie ancorați mai târziu, cei mai importanți pioni ai jocului politic din zonă. Cu alte cuvinte să le ofere o coaliție special concepută pentru aceștia, prin care nici unul dintre membrii să nu poată fi mai puternic decât celălalt și să iasă în evidență la nivel internațional. Chestiunea pare a fi relativ simplă din moment ce Statele Unite au încă o influență covârșitoare în politica regională a Orientului Mijlociu. Cum au ajuns Statele Unite să dicteze politica unor țări islamice?
Dacă ne întoarcem cu câțiva ani înainte, analizând pertinent cauzele și efectele fenomenului numit terorism, vom vedea că unul dintre obiectivele majore ale grupării al Qaeda, atunci când a planificat și executat atatcul terorist asupra Statelor Unite în anul 2001, a fost să aducă în atenția tocmai ceea ce acestea doreau să evite cel mai mult. Sau cel puțin așa era comentată poziția administrației de atunci, de la Casa Albă. Grupul terorist a sperat să provoace Washingtonul în a comite o gafă internațională invadând regiunea controlată militanții islamici, câștigând antipatia maselor care trăiau sub un regim văzut de către al Qaeda drept marionetă occidentală, mase care nu vor tolera invazia străină și în spiritul unității lor de credință, se vor ridica unindu-se într-o singură putere islamică de-a lungul întregului continent asiatic. Ceea ce s-a și întâmplat, în parte doar: Statele Unite au invadat zonele începând exterminarea grupărilor teroriste, dar contrat așteptărilor estimate de către al Qaeda, populațiile islamice nu s-au ridicat la luptă. Astfel speranța apariției unui califat transcontinental a murit înainte de a se naște… Campaniile militare care au urmat au redus simțitor posibilitățile grupului al Qaeda de a organiza atacuri teroriste extraregionale, dar indiferent de aceasta, așa cum se exprima un analist politic american, „al Qaeda’s franchises” vor rămâne foarte periculoase. Din fericire, redus la un grup foarte restrâns de militanți islamci fanatici, al Qaeda nu mai are resursele care le-a avut inițial și nici logistica necesară pentru a amenința dincolo de grotele afumate ale munților de la granița afgano-pakistană. Cât despre regiune, 9 ani de război au lăsat-o mutilată, fără nici o infrastructură, fără nici un panel social viabil și fără nici un viitor cu speranțe.
Când Statele Unite și-au lansat trupele militare în zonă, analiștii politici americani au identificat existența a trei echilibruri de forță, care au menținut stabilitatea acesteia. Toate aceste trei echilibruri de forțe sunt acum într-o avansată stare de decadență. Se știa foarte bine despre echibru de forță Iran-Irak, care a fost complet distrus după invazia americană din anul 2003. Ar mai fi echilbru de forță isreliano-arab, care necesită o explicație aparte. Cel de al treilea echilbru de forță despre care vorbesc acum, care mărginește îndeaproape ceea ce în curând va deveni unul dintre cel mai mare contingent al forțelor militare americane desfășurate în afara țării, este echibrul de forță indiano-pakistanez!
Strategia americană în teritoriile afgane s-a schimbat drastic începând cu toamna anului 2001, când la o oră matinală dintr-o dimineață însorită de septembrie două aeronave deturnate de către membrii unei grupări teroriste, au lovit World Trade Center din Manhattan, New York. Războiul propriu zis, îndreptat împotriva teroriștilor, a început în zorii unei dimineți afgane, la o zi după atacul din 11 septembrie. Atunci președintele pakistanez Gen. Pervez Musharraf a fost chemat la telefon de către Secretarul de Stat Colin Powell, care l-a informat că se așteaptă asistența acestuia în eventualele retalieri împotriva grupului al Qaeda și, dacă este necesar, împotriva talibanilor. Cuvântul cheie este „a informa”… De ce? Pentru că Pakistanul era ultima verigă a unei coaliții, nu fără vicii, din mult tulburatele teritorii islamice. Anterior, Statele Unite comunicase cu partenerii săi: Rusia, China, Franța, Marea Britanie, Israel și foarte important, India. Ultimul de pe lista jocului politic și militar, Pakistanul, nu a mai avut de ales decât să spună da, cerințelor impuse de americani. A fost clar că dacă Gen. Musharraf ar fi refuzat să asigure asistență, americanii ar fi considerat Pakistanul drept parte a problemei mai degrabă decât parte a soluției, atitudine care ar fi fost oricum făcută cunoscută în fața opiniei publice internaționale. Americanii au bătut cu pumnul în masă și la Islamabad s-au iscat nori de praf, mirosind a frică: accept sau refuz, drama iminentă a Pakistanului se ridicase deja ca o sabie a lui Damocles! Confruntat cu probleme interne, adesea create de situația socială precară a majorității populației, Pakistanul are și o geografie extrem de ostilă, fiind o țară deșertică. Astfel atât geografic cât și geopolitic, Pakistanul este oarecum destinat unei perpetuee lupte cu sărăcie, instabilitate, analfabetism și autoritarism. Una dintre cele mai agile mutări în conglomeratul politic local făcută de guvernul de la Islamabad, a fost cooptarea populației Pashtun din munții de la periferia nord-vestică a Pakistanului. În procesul acesta, început mult înaintea guvernului Musharraf, s-a folosit ideologia Coranului, în a crea o identitate religioasă islamică comună pentru acele triburi. Guvernul central nu numai că i-a inclus pe aceștia ca și parte integrantă a statului pakistanez, dar i-a și angajat în serviciile guvernamentale centrale. Într-adevăr având sub control aceste populații dispersate de la periferia țării, Pakistanul a reușit să-și stabilizeze teritoriile de frontieră și astfel să devină puterea dominantă din afară, în Afganistan, atunci când talibanii – instruiți și echipați de Pakistan- au preluat puterea după retragerea sovieticilor (din 15 februarie, 1989). Deci atunci când americanii au ordonat pakistanezilor în data de 12 septembrie 2001, să anihileze singura lor strategie care a permis Pakistanului să funcționeze ca și stat, aceștia au executat ordinele unchiului Sam, nu doar din frica față acesta ci și din aceea a unui potențial pericol devastator al aliniamentului internațional americano-indian, îndreptat împotriva țării lor. Problematici extrem de sensibile erau atunci noul val de terorism, care a alimentat atacurile militanților din regiunea Kashmir asupra parlamentului indian din New Delhi, incidente care aproape că a adus India și Pakistanul , în vara anului 2002, la prag de război. Guvernul Musharraf nu a avut deci de ales… găsindu-se în mijlocul unei situații foarte delicate.
Din punctul de vedere al Pakistanului, lucrurile au început să se năruie din momentul în care Gen. Musharraf a făcut jocul americanilor. El devine însă din ce în ce mai nepopular datorită prieteniei vădite cu Statele Unite, nu numai în rândurile populației ci și al armatei și bineînțeles în rândurile militanților. Prietenia de o jumătate de inimă oferită americanilor de către Pakistan, a fost mărul discordiei ce a adunat, în partea interioară a graniței pakistaneze, militanți islamici fanatici din Afganistan, sau din țările arabe, care au lansat atacuri asupra forțelor militare americane, din interiorul graniței afgane. Rezultatul a fost ilustrat într-o presiune politică și mai intensă ca Pakistanul să se ocupe de propriile sale probleme de la frontiera cu Afganistanul și să distrugă cuiburile de rezistență ale militanților din munți. Ce a urmat a fost apariția unei noi lot de militanți domestici – talibanii pakistanezi – care au căutat să distrugă realațiile Pakistanului cu Statele Unite și astfel să răstoarne guvernul de la Islamabad. Dar angajamentul americanilor în Afganistan nu este fără limite și de aceea presiunea politico-militară a acestora nu a fost durabilă. De aceea orice scenariu politic imaginat, nu ar fi putut fi materializat, decât numai în prezența permanentă a forțelor americane, lucru ce însă a rămas de domeniul imaginației. Alternativa cea mai apropiată nu a rămas decât găsirea unui aliat, care să acopere golul lăsat în eventualitatea unei retrageri complete a contingentelor coaliției internaționale din Afganistan. Pentru a evita anarhia în urma unei retrageri, care ar putea da naștere din nou grupului al Qaeda, Statele Unite au avut nevoie de o putere locală pentru preluarea conducerii. Singura alternativă viabilă a fost Pakistanul. Se năștea astfel un nou centru al unui echilbru de forțe, care aducea la pupitrul de comandă un stat cu putere nucleară, măcinat însă de instabilități politice, un fel de rău necesar, Pakistanul! Așezat în balanța puterii regionale care atârnă peste controversatul Kashmir, Pakistanul pășește oarecum infatuos, alături de o altă putere nucleară, India, în a avea un cuvânt de spus asupra sorții Afganistanului. Sensibilitatea discuției se rezumă acum la raportul pe care India îl v-a impune relației acesteia cu Pakistanul. În ultimii 10 ani, India a pornit de la un nivel istoric foarte jos în echilibrul de forțe cu Pakistanul, ajungând ca astăzi să fie la un nivel istoric foarte înalt, privind cum suportul american destinat Pakistanului pune presiune peste guvernul de la Islamabad să execute acele lucruri, pentru care guvernul de la New Delhi a făcut deja foarte multă gălăgie. Dar India este în același timp și preocupată de evoluția viitoare a Pakistanului. Având susținerea Statelor Unite, care a delimitat din nou segmentul unei alianțe internaționale pakistano-americană, temerea Indiei este că Pakistanul va reapărea pe harta politică a Orientului Mijlociu, suprapunându-se ambițiilor indiene. De aceea parteneriatul cu Pakistanul, dublat acum de Statele Unite, deși foarte mult dorit, este un cui în talpa Indiei, pe care aceasta îl acceptă zâmbind. Dincolo însă de acest zâmbet sunt ascunse alte temeri, că promisiunile Pakistanului făcute unchiului Sam în privința modului în care militanților din Kashmir le va fi permis sau nu, să se manifeste – nu va limita suficient acțiunile acestora – și dacă în orice situație dată, Pakistanul va face ceva sau nu, cu privire la problema acestora. Se pare că India are motive serioase să nu închidă ochii… Americanii doresc însă să plece și dacă prețul unei astfel de plecări este să lase în spate un Pakistan încurajat să suporte o structură militară care poate să i-a ca țintă India, americanilor nu le mai pasă că India plătește acest preț.
