În ciuda vârstei sale respectabile, Johan Galtung – născut la Oslo în 1930, fondatorul cercetării pentru pace şi mediatorul unui impresionant număr de negocieri – este o prezenţă tonică, plină de vitalitate, binecuvântată cu umor subtil şi cu o minte scăpărătoare, de brici. Arborează un zâmbet cald, deloc sfidător, care surprinde, venind din partea unui cercetător faimos pentru spiritul său analitic, pătrunzător. Norvegianul cu minte ascuţită, care nu se sfieşte să spună lucrurilor pe nume, are darul de a linişti spiritele deîndată ce păşeşte în orice încăpere, dezamorsând din start eventualele intenţii de atac. Nu-ncape îndoială că avem de-a face cu un om deosebit, aş zice chiar genial.
După ce a scris peste 1.600 articole şi 150 de cărţi a rămas surprinzător de deschis vieţii din afara bibliotecilor, abordabil şi pasibil de entuziam pentru teme din cele mai diverse. Are şi de ce, căci a străbătut lumea-n lung şi-n lat, dar a rămas mereu atent, receptiv. La un moment dat se credea că a răspunde la întrebarea „unde se află Galtung acum” ar fi pentru fizicieni o sarcină mai grea decât aceea de a stabili poziţia unui electron. Până nu demult circula în cercurile academice anecdota potrivit căreia, dacă te urci într-un avion şi auzi pe cineva tastând febril la o maşină de scris, poţi paria că Johan Galtung e la bord.
Astăzi, în era computerelor, nemaifiind obligat să se deplaseze direct la faţa locului, în focarele conflictelor; acest veritabil înţelept al vremurilor noastre poate exercita rolul de consultant, profesor sau scriitor direct de acasă, din faţa calculatorului. Cu toate acestea, pasiunea pentru călătorii nu i-a dispărut, deşi i se dedă într-o măsură mai moderată decât în anii tinereţii. Aşa se face că deunăzi am avut nesperata ocazie de a-l asculta în Spania, conferind în faţa unui public de limbă germană. Pentru că da, e şi poliglot, germana fiind doar una din cele 9 limbi pe care le stăpâneşte perfect! Când scrie pe teme ştiinţifice, o face în engleză, dar pentru subiectele literare, cum e piesa de teatru cu protagoniştii Dumnezeu şi Istoria (atenţie, la Galtung amândoi sunt personaje feminine!) îşi rezervă limba maternă.
Sprijinindu-se pe neobişnuit de vasta sa experienţă şi pe volumul imens de ştiinţă acumulată pe parcursul atâtor ani, sociologul, matematicianul, istoricul şi economistul, dar şi viitorologul Johan Galtung ne-a deschis pentru o seară pur şi simplu poarta viitorului. Pentru mulţi dintre noi, istoria e o succesiune de întâmplări sau, cel mult, de coincidenţe stranii, dar pentru Johan Galtung e prilej de descoperi şi interpreta corelaţii şi cauzalităţi inedite. Cel târziu de la momentul în care a prezis cu o aproximaţie infimă data căderii zidului Berlinului, purtătorul Premiului Nobel Alternativ pentru Pace Johan Galtung s-a transformat într-unul dintre ei mai apreciaţi futurologi ai lumii.
Nimeni nu poate rezuma doar în câteva fraze ceea ce face, gândeşte sau ce spune Galtung. În consecinţă, ca interlocutor, te simţi provocat pe mai multe planuri deodată, de parcă fiecare frază pe care o spune ar avea concomitent mai multe înţelesuri. Încerci senzaţia unei revelaţii, pe care n-ai timp s-o guşti până la capăt, pentru că deja te vezi provocat cu o nouă idee venită cu fraza imediat următoare. Fascinat de construcţia mentală pe verticală, te temi în acelaşi timp să nu pierzi cumva firul, ratând poate un subînţeles capital din urzeala mai fină a ideaticului ramificat.
Savuros e şi stilul în care se exprimă, uneori cu intonaţii şi accente retorice de Maestru, stil neobişnuit pentru un om de ştiinţă. Deloc ”scrobit”, Johan Galtung e capabil să facă un apropo savuros fără ca vocea să-i tremure sau obrazul să-i roşească; doar ochii mici, mijind scăpărător, trădează intenţia amuzantă şi gluma subtilă, niciodată ofensatoare. Într-un cuvânt, e un adevărat deliciu, un festin al spiritului! După despărţire ai senzaţia că-n scurt răstimp ţi-a dăruit un bagaj de idei aşa de consistent încât ai putea să îi dedici de aici înainte un sfert din viaţa ta, fără să-i epuizezi sensurile.
Specialitatea lui Johan Galtung e schimbul de idei în afara tiparelor gândirii convenţionale. În căutarea răspunsurilor veritabile, bine fundamentate, încurajează pe toată lumea să se lepede de părerile prefabricate, pe care mass media ni le serveşte ritmic, menţinându-ne mintea ocupată cu subiecte nedemne de reflecţie. În „cămara” sa de la etajul casei din Spania, unde am avut ocazia să-l vizitez, un televizor din seolul trecut, conectat în schimb la mai multe antene parabolice moderne la extrem merge în surdină, furnizând ştiri de pe programe de care mulţi dintre noi nici n-au auzit, din China, ţări arabe sau America de Sud. În timp ce lucrează la calculator, omul-simfonic Galtung absoarbe în mod reflex informaţiile care se leagă în mintea sa, formând o viziune coerentă de ansamblu.
Din când în când, budistul Galtung face o pauză pentru a cânta la fluier, a bea ceva apă plată cu lămâie sau a se mişca niţel. Chiar şi în acele momente, în mintea sa ideile se aliniază, intrând în făgaşurile lor fireşti, curăţate de straturile de suprafaţă, până când rămâne doar un sâmbure cu miez.
Dar să revenim la… viitor. Cum arată lumea privită prin ochii unui om aşa de înţelept? Surprinzător de normală, serenă, chiar dacă e în continuă mişcare, pozitivă în ciuda evenimentelor bulversante la care asistăm mai ales acum. După părerea sa, sunt factori perturbatori care nu afectează mersul planetei, indiferent de percepţia noastră, uneori apocaliptică. Din public au venit numeroase întrebări, unele chiar naive, căci e absurd să te aştepţi de la cineva să prevadă cu exactitate atât viitorul Doamnei Cancelare a Germaniei, cât şi termenul de expirare al SUA, sau şansele de supravieţuire ale Uniunii Europene. Cu toate acestea, o serie de informaţii legate de şansele modelului de guvernare al democraţiei sau de efectele valului de refugiaţi asupra Occidentului au trezit discuţii aprige.
Am fost surprinşi să aflăm că durata medie de viaţă a nordamericanilor s-a scurtat cu 5-6 ani începând din deceniul nouăzeci. Vitalitatea unui popor reflectă vitalitatea statului. E semn că scade calitatea vieţii şi creşte dependenţa maselor faţă de instituţiile de stat, o situaţie care ne semnalizează că SUA se apropie de declin. „Iubesc republica americană, dar urăsc imperiul american” este o expresie lansată de Galtung, reflectând poziţia sa critică, anume că politica de amestec invaziv a SUA în conflictele armate de prin alte ţări este o ameninţare la adresa păcii mondiale. În opinia sa, acest export forţat de capitalism e de fapt o continuare a politicii colonialiste din secolele trecute. Bune intenţii încolo şi-ncoace, indiferent că se face în numele catolicismului sau al democraţiei, intervenţia armată rămâne o greşeală.
Aşadar declin… Şi totuşi, pentru Europa, scenariul e mai optimist. Deşi vor mai veni nu mai puţin de cincizeci de milioane de refugiaţi, în majoritate musulmani, este probabil că Uniunea Europeană va dăinui. Din discuţiile avute de Johan Galtung cu oameni din zonele afectate de atrocităţile războiului din Lumea Arabă reiese că nu sunt dispuşi să se adapteze, ci vin spre Europa cu revendicări şi îşi doresc să fie recompensaţi pentru prejudiciile suferite. Mulţi dintre ei consideră că vestul e principalul responsabil pentru jaful sistematic care a condus la distrugerea mediului lor de viaţă. În consecinţă, termenul de ”val de refugiaţi” e neadecvat; de fapt ar fi mai bine să vorbim despre o nouă migraţie a popoarelor, aşa cum a existat în mai multe rânduri în trecutul îndepărtat al umanităţii. Ne aşteaptă vremuri tulburi!
Potrivit lui Galtung, cauza conflictelor din prezent trebuie căutată în practicile din trecut, de aplicare a unor graniţe aleatorii, artificiale, cum este cazul liniei matematic drepte trasate între Afganistan şi Pakistan. Acea linie taie pur şi simplu poporul paştun în două. Pe cine să mai mire că majoritatea teroriştilor IS provine din rândurile paştunilor! Involuntar m-a dus gândul la frontiera absurdă dintre România şi Basarabia…
Tot legat de religie, dar de data aceasta de cea creştină, Galtung a vorbit despre importanţa întâlnirii dintre Papa Francisc şi Patriarhul Ortodox Kiril. În opinia sa, critica acerbă adusă Greciei şi rolul de ţap ispăşitor pe care-l joacă actualmente această ţară în Uniunea Europeană se datorează nu doar situaţiei economice dezastruoase, ci şi diferenţelor de mentalitate dintre adepţii ortodoxiei şi ai catolicismului. Sub aspect economic, situaţia Italiei ar fi la fel de precară, dar italienii, catolici fiind, trezesc mai multă simpatie în Europa ”surioară”. Interesant şi inedit punct de vedere, nu-i aşa?
O apropiere e în curs de înfăptuire; un moment epocal în istoria lumii: după mai bine de 1000 de ani, Papa şi Patriarhul nu se mai consideră unul pe altul întruchiparea lui Anticrist! Dar mai nimeni nu acordă ştirii acesteia spaţiul de dezbatere cuvenit… ”Priviţi harta lumii!”, ne-a somat Galtung. ”Peste tot pe unde se învecinează religii sunt tensiuni, chiar dacă popoarele nu mai respectă riturile în mod manifest. Vezi Ucraina, Tibet etc….”
Dar cum rămâne cu eventualitatea unui Al Treilea Război Mondial? Apelând la o explicaţie mai largă, cunoscutul fondator al Teoriei Violenţei Structurale ne-a relativizat temerile. Acum conflictele se situează pe alte planuri, războiul se poartă în zona invizibilă, dar are efecte mai grave decât violenţa directă. Accepţiunea tradiţională a termenului de ”Război Global” nu mai este adecvată mileniului trei. Cauza dezechilibrului este selecţia pe baza competitivităţii economice, care dezechilibrează naţiuni întregi. Segmente masive ale umanităţii suferă de pe urma luptei luptei cu arme economice, a lipsei de asistenţă medicală şi socială, a accesului limitat la informaţie, educaţie, cultură, şi a sărăcirii lente, inexorabile. Paradoxal, fenomenul pauperizării materiale şi spirituale e mai profund şi se propagă mai rapid în statele avansate. În esenţă e vorba tot de o formă de sclavie, dar mai modernă, mai subtilă.
Pacea nu e neapărat o stare la nivel macro, ea poate fi privită şi drept componentă privată, individuală. Regulile ei se aplică peste tot, inclusiv în viaţa cotidiană. Am reţinut aşadar, avizi, şi câteva sfaturi pentru fericirea fiecăruia dintre noi, îndemnuri care, în linii generale pot fi utile oricui: În primul rând, indiferent de opinia arbitrului, e obligatoriu să fie ascultate toate părţile implicate în conflict. Inclusiv în familie, ideal este să se discute cu fiecare separat. Discuţia trebuie să se axeze pe modelul de urmat, pe dorinţele şi idealurile fiecăruia, nu pe critica la adresa celuilalt, nici pe aspectele care par ireconciliabile. Abia după schiţarea contururilor viziunii fiecăruia a soluţiei ideale se trece la identificarea punctelor în care există convergenţe. Ele sunt fundamentul pe care se poate clădi o nouă stare, care să întrunească interesele tuturor, chiar dacă la unele puncte vom fi obligaţi să facem compromisuri. Numai pe baza unei viziuni imaginate în avans se poate avansa conştient; altfel se merge în direcţii incompatibile, mişcarea e haotică şi rispa de energie epuizează bunele intenţii.
Bineînţeles că s-a replicat imediat că nu toţi au bune intenţii şi mulţi nici nu permit dialogul, cum sunt fundamentaliştii, care nu admit replică. „Conflictul la care lucrăm acum este tocmai negocierea dintre IS şi puterile vestice, deci se poate”, ne-a răspuns Johan Galtung. ”Laborios proiect”, am gândit, admirând curajul… Cineva a venit cu argumentul că viziunile nu sunt întotdeauna pozitive. Istoria e plină de tragedii cauzate de viziunile unor dictatori dispuşi la atrocităţi nebănuite pentru a-şi atinge scopurile. Aici discuţia s-a axat pe tema condiţionării din gândirea noastră, o gândire formată la şcoala antagonismului dintre bine şi rău, dintre alb şi negru, pozitiv şi negativ, corect şi incorect. Pentru mine, ca româncă, a fost mişcător şi impresionant să-l aud pe cercetătorul norvegian exemplificând cu o situaţie trăită tocmai în România (repet, în sală erau doar germani!). Ne-a vorbit despre negocierile pentru eliminarea rachetelor pe distanţe medii şi lungi, care ameninţau pacea Europei în timpul Războiului Rece, fiind plasate practic faţă-n faţă, de-o parte şi de alta a graniţei dintre RDG şi Germania Federală. La ce nevoie distanţă medie şi lungă, când erau practic vecine? Puţini ştiu că România a jucat un rol important în eliminarea lor, coordonând negocierile la care au participat atât specialişti din vest, cât şi din est, precum şi capete luminate dintr-o Românie pe care mulţi o considerau ”rea” în totalitate. Pentru că da, au existat şi rezistat până şi în aparatul ermetic de sub Ceauşescu oameni cu orizont mai larg decât spaţiul delimitat strict, geografic şi cronologic, în care le-a fost sortit să trăiască. „Nu există oameni răi, există numai idei rele. Ca de exemplu ideea că ar exista oameni răi”, spune profesorul care a predat la mai multe universităţi decât oricare alt profesor universitar de pe Mapamond.
Dacă reuşim să descoperim acele particule de „bine” ascunse în conglomeratul de „rău”, identificând şi eliminând în acelaşi timp „răul” din masa de „bine”, nu ne mai rămâne decât să interconectăm aceste puncte, obţinând und rezultat armonic, pe care îl putem boteza generic „bine”. Nu trebuie să luptăm orb, încăpăţânându-ne să impunem o soluţie din afară, oricât de convinşi am fi că ea este ideală.
„Interconectaţi binele!”, acesta a fost mesajul pe care Johan Galtung ni l-a transmis la final, înainte de a se despărţi de noi cu acelaşi zâmbet blând, misterios, retrăgându-se în lumea sa de la mansarda cu vedere spre MARE (în speţă Mare Nostrum). Din „cuibul său de vultur” ţese planuri nevăzute, menite să ne păstreze şi să ne perpetueze pacea. Nonviolenţa e o opţiune conştientă, o decizie care stă în puterea noastră, a tuturor. Câtă vreme o cultivăm… cu bine.
————————————————
* „Lumea văzută de Galtung” -aluzie la titlul capodoperei literaturii americane ”Lumea văzută de Garp”, autor John Irving, carte care a dat naştere unui adevărat curent de entuziaşti, reuniţi sub numele generic de ”Garpomania”. Analog, ideile lui Johan Galtung polarizează acum, schiţând contururile unei incipiente ”Galtungmanii”.
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Benissa, Spania
20 martie 2016
