Ştia unde era conacul moşierului Ciucă. Tatăl lui ajungea acolo, cu carul gol, prin Valea Mare, pe buza pârâului ei, ori prin podişul ce alungea pădurea Gârboava în miazănoapte, până vedeai Tătarca din altă pădure, pădurea Mâţelor. O fugă de cal după o iapă albă, albă ca prăselele de os ale unui cuţit ucigaş, era Drumu’ Mare, din gura râpii lui Necoară până în livada cu nuci bătrâni şi plictisiţi, a moşierului. Cuţitul calului şi galopului de cal se înfingeau atunci, când cai de vânt săgetau podişul, în vremea întâiului pepene copt, şi a coacerii unui fruct de om, el, fiul lui Andone şi al Elisabetei, cum orice fruct din floare-i scuturat, floarea trupului Despinei, ce-şi mai avea petale în carnea lui. Cuţitele vântului turbat se odihneau înfipte mohorât şi în ceafa arendaşului Tufă.
Nu-i veni să-şi creadă ochilor cum „plodu’ lui Andone Roşu” apăru din pământ în ceafa lui. „Mă ,când, de când?”, „De mâine, aşa o spus tata”, „Cum de mâine, că eu îl vreau azi”, „Păi! azi e în sat… doar eu, să…” „Tu , eşti prea mic, să…” „Ştiu, da, Satan şi Plăvan mă ascultă!” „Păi! zi-i aşa! vino cu caru’ mâini la conac! Ştii să încarci saci?” „Ştiu, câte unu’, de mijloc, pe burtă şi… în car” „Ghini!, ghini!, mâini, în zori, cum am vorbit!”
Tufă se răsuci, cu toată înălţimea lui, în osia soarelui de amiază, ce-i trecea prin ceafă, în „şira schinării” şi între tălpile lui late, pe pământ.
Arendaşul şi vătaful Tufă se aruncă din „osie”, dincolo de „osia soarelui” răsucit în el, aproape să-şi piardă umbra, pe pământ, aproape să răstoarne docarul din care coborâse cândva. Caii de la docar stăteau ascunşi sub nuci, scurmând cu nările în trunchiul lor, în rădăcina lor fără iarbă.
Amiază. Albă şi albastră. Miros de grâu proaspăt secerat. Lumină galbenă şi întuneric înrădăcinat, miriştea-infinită. Aleea pietruită despărţea nucii nescorojiţi în două şiruri adverse de moşnegi surzi. „Pomul” şi „Omul” sunt făcuţi din aceeaşi osânză. Din pământ şi cenuşă şi sânge şi foc şi nelinişte, multă nelinişte, ardere mocnită a unui pârg orfic. Inimă bătândă în cenuşe. Carne de uriaş flămând de inimi. Cronos dormea în covata cerului cu ochii la pândă. O nouă naştere, o nouă foame de… fiu.
– Mă, hiiu’ lu’ Roşu, stai!, se trezi prins de vorbele vătafului, copilul ce călătorea în sud, spre pădurea de unde venise, cum venise nu se ştie, pe unde venise nu ştia nici el, copilul desculţ, de pe cărarea ce lega cu un ştreang de negară nucii împovăraţi de nuci.
Ion se răsuci pe vorbele vătafului, neînspăimântat de asprimea lor. Îl ascultă, aşa împotrivit privirii lui, cum vorbea ca o moară spartă în site: „Ce ştii tu la vârsta ta?… Eu am trebuinţă de tat-tu. Că el e cărăuş. Io-te-te! am ajuns pe mâna unui plod. Te văd eu băiet de treabă, da’ nu-i de-ajuns. Sacii sunt grei… Apoi, moara îi departe, la Tătarca. Mers de două ceasuri, cu plăvanii tăi. Cu Plăvan şi Satan. Cu un înger şi un drac, la jug. Hă! Hă! Ca-n povestea şeia cu baba cloanţa şi sfânta vineri. Aoleu! azi e vineri…”
Ion îl lăsă cu bocetele lui. „Ăsta-i muiere, nu vătaf! Ăsta-i!…”
– Nene Tufă, lasă! o să vie tata dintre vii, din Tărtăcuţa, să vorbiţi ce şi cum. Că eu nu ştiu să vorbesc ca matale. Şi-apoi, mai e tocmeala. Şi eu nu ştiu să mă tocmesc.
„Na! că m-am molipsit de… vorbele lui”, îşi şopti băiatul, ostenind cărarea cu paşi crăpaţi în talpă.
Două roţi cu şină şi spiţe de stejar şi butuc legat în chingi, cu talgere cântătoare de cristal, vâsleau pietrişul în urma băiatului, pe urmele băiatului, pe aleia nucilor plictisiţi de om şi de cal şi de cerb fugărit de lup în cuţitul Drumului Mare, aruncat de un bandit la Drumu’ Mare, în inima pădurii Mâţelor şi mai departe, tot pe sub miazăzi, spre miazănoapte, în Pădurea Cucilor, a lui Petru Rareş, ori numai spre Moşia Negoiasca.
Tufă tuşi să-şi dreagă glasul risipit în ospăţul vorbelor lui cu sine:
– Mă! hoo!, strigă el spre mai multe fiinţe, deodată. Copitele cailor potcoviţi scoase scîntei. Ochii „copilului mare”, ochii „bărbatului subpământean” sclipiră. Omul de pe capra docarului strânse hăţurile strâns de piept.
– Mă,sui lângă mine!, oftă el.
„Copilul-bărbat”, sări pe capră. Nu mai „călătorise” vreodată într-o „şaretă boierească”. Nu-i mulţumi vătafului. Ştia el că treaba asta cu: „Mă! sui!”, venea de la interesul vătafului de a-şi duce mâine, în zori, grâul la moară. Simţea asta. Că nu-i fusese la inimă vătafului vorbele:„Nene Tufă, lasă!, o să vie tata… să vorbiţi ce şi cum…”.
Tufă vorbi din nou, singur, pentru a fi auzit cât mai puţin. Vorbele au nevoie de mult venin pentru a fi vorbite. Şopti, ca băiatul să nu-i bănuiască umilinţa.
– Te duc la bostană.
Şi ridică biciul deasupra capului. Caii îl ştiau bun şi nu se speriară. Biciul fu însoţit de vorbe care ştiau să biciuiască.
– Dii!
Băiatul apucă hăţurile din mâna vătafului „bun”. Le ţinea cu evlavie, cu mâinile gata să-i intre în piept, cu tot cu fuga cailor de pe drumul neted acum, uşor prăfuit acum, ce se afunda în „iazul” pădurii, în „ulucele” fântânilor cu cumpănă, din gura lui.
Un cal şi o iapă: ea sură, el murg. El ,privind-o cum îşi umezea botul în ulucul de brad înflorit cu muşchi verde, verde de brad. Ea, ascultându-i nechezatul, suflare din suflare desprinsă anume pentru ea, pentru ea…
– Le-o fost sete!, răsuflă şi vătaful Tufă, văzându-şi armăsarul adăpat.
Băuse ultimul strop de apă din uluc. Băiatul sui pe ghizdeaua fântânii. Apucă funia şi ciutura şi le scufundă în pământ. Cumpăna scârţâi lung, cu muget de vită însetată, în coasta Pădurii Gârboavelor. Se cumpănea băiatul cu pietrele ei din capătul pământean. Capătul ceresc îi stătea în braţe, în braţele împreunate să-i învingă înstelarea. Se auzi în fundul pământului un gâlgâit întunecat. Apa umplea ciutura, apa din ciutură şi ciutura, laolaltă cu imaginea fărâmiţată a băiatului de pe ghizdea, în izvoarele fântânii, apa dezlega stelele de gravitatea lor în cumpănă. Ascultătoare, pârghia salcâmului orizontal, domesticit, rotit în furca altui salcâm, vertical, se înălţă spre cer. Iapa sări să guste apa din ciutură. Băiatul îi îndepărtă botul cât să-i răstoarne apa în uluc. Apoi, deodată, împreună, caii, sorbiră unda argintie a mercurului teluric, subpământean, crescând, deodată, în ochii vătafului.
Ridică biciul, parcă pentru a se apăra de „creşterea” lor.” „Apa, apa e viaţă!”, îşi spuse în gând, uitând de ce ridicase biciul.
Caii porniră peste pârâiaşele desprinse din uluc, spre iaz. Săriră peste „mocirla odihnirii lor” sub uluc. Băiatul îi privi cum îl purtau pe vătaf pe deal, pe un drum semănat în cer, de dealul Gârboavei, şi nu se dădu jos din funia cumpenei decât atunci când docarul se înălţă în cer, invizibil. Talgerele lui, bătăi de clopot în „mănăstirea” pădurii, cutremurau soarele din ce în ce mai fierbinte al amiezii.
Singur, mai singur, amintirea docarului să-i fi fost însingurarea?, luă drumul apusului în tălpi desculţe. Drumul şerpuia „marea iazului”, între iaz şi pădure. Apoi, tot mai înalt, desprins total de valea cu iaz şi fântâni, pe o altă îngheboşire a pădurii Gârboava, pe podişul acestei îngheboşiri. Se vedea, privind în miazănoapte, conacul lui Ciucă, moşia lui cu mirişti galbene şi nuci bătrâni, în lungul şi în latul ei, crucea nucilor moşiei lui, crucea veşnic verde a nucilor moşiei lui. Casa conacului era albă, lumina soarelui pălea în acel alb zugrăvit pe verdele stejarilor uriaşi, ce o înălţau pe mirişte. O altă pădure, pădurea lui Ciucă, pădure străjer, te ademenea să priveşti conacul, aşezarea lui maestuoasă, monahală.
– Mă! Dii! se auzi pe Drumul Mare, glasul vătafului Tufă, glasul lui cu bici în glas, ce scotea foc şi pară, pe gură şi pe nas.
Pluteau pe linia orizontului, pe drumul cuţit înfipt înainte, trei fiinţe, rostogolind două roţi într-o osie transversală, a lumii, înfiptă în iaz şi Tărtăcuţa. Tărtăcuţa, „găleata” viilor pe rod, o vale pronaus a satului de pescari şi plugari, Tuluceşti.
Băiatul privi, cu gândul, satul din mintea lui. „Tata, tata a plecat aseară după făină şi peşte! Alexandru s-a întors dimineaţă, în locul lui. Alexandru vecinul bostanei mele… din afara pădurii.”
Avea curaj Iacob, ştia că bostana lui era în bătaia tunului din Cişmele, dar nu se temea: „De-un drum la Galaţi mi-o rămâne, de-o da boambe rusu toată vara”. Nu păzea bostana. Venea să-şi hrănească „paznicul”. Un „câine” legat de gât, cu lanţ prins într-un ţăruş, lângă o colibă mare cât pentru patru oameni. „Aşa, cine-o vede, să fugă de pofta pepenilor mei!” credea el, Alexandru. Şi, tot în zori, îl caută în colibă, şi nu-l află. Ion dormea în bordei cu Despina, în şuba Despinei, în carnea ei fierbinte de verişoară, de mamă şi femeie pură.
Alexandru avea ochii holbaţi în bordei, mai să-i crape de văz, când Ion ieşi din „şubă”. Un fund gol de femeie şi un picior lung de femeie, ieşit din blana şubei, îl făcu să clipească des, spre Ion.
– Da, dormi cu…?
Ion nu-i răspunse decât clătinând capul cu „da!” şi „nu!”, cu răsuciri de ţeastă în barbă şi pe umeri. Alexandru nu înţelese nimic şi uită ce întrebase. Retina minţii lui păstra însă priveliştea incestului „dorit de el”.
– Nu vine, moş Andone, da’ vezi! că tre’ să mergi la conac! Să duci un car cu saci la moară la Tătarca. Aşa o zis!
– Înţăleg, îi răspunse Ion, grăbit, mutându-l cu paşii lui desculţi şi calzi, pe vestitorul veştii mărunte, pe Alexandru, înspre car. Boi rumegau încă, tolăniţi sub coviltirul carului şi sub „duhul” stejarului cu mulţi fraţi schilozi.
– Şi, de poţi, mai vezi de Valentina!. De căţeaua noastră.
Acelaşi răspuns veni spre Alexandru. O clătinare anapoda din cap. Sub care, clătinare, Ion, îşi acoperi vorbele: „da! da! văd! văd!”
Alexandru porni spre marginea pădurii, spre bostana lui cu paznic patruped femeie. Era nepăsător de noaptea care vine, de căpăţânile pepenilor lui-numai ochi-aveau să privească vreodată înăuntru ei.
– Da! de unde ştii tu că tata nu vine?, strigă Ion pe urmele lui.
Alexandru îi făcu un semn cu mâna ridicată în cer, în cerul poienii, unde ajunse, de parcă „moş Andone” se înălţase la cer, de parcă vorbea despre oameni dragi lui mai mult prin semnul înălţării omului la cer, decât prin semnul vorbei omeneşti.
– Ştiu! ştiu! ,repetă, pe fiecare pas îndepărtat, cu ochii în paşi, Alexandru Iacob.
Ion o auzi pe „Valentina” ,cum îl lătra, acolo în cele două margini: de pădure şi de podiş- mirişte şi vie şi altă pădure, pădurea moşierului Ciucă. „Auuu!”, răspunse căinele lui Ion, lătratului căţelei.
Soarele învineţea cu albastru şi fum de apă poienile pădurii din apus, pline de stejari pitici, înconjurate de stejari bătrâni.
Un clopot grav străbătu bolţile cerului ce se năruiau pe rând, pe pământ, mai sus de pădure, mai jos de pârâul ei, intrând-la-fel-în om şi în stejar, dinspre conac pe mirişte, dinspre mâna omului ce-i alungea limba în aramă, spre urechi de om şi câine şi lup, spre ochi care să audă şi urechi care să vadă, în ziua biblică ce avea să răsară curând.
Noapte-zi: „Am de dat de mâncare boilor şi găinilor şi lupului şi câinelui! Noapte-zi, câine- lup, lup şi câine, orbecăind sub steaua luminii care-a fost, întunericului ce va să vie!”.
Despina îmbrăca, abia acum, azi, nu ieri, arătările-cruce, cu haine albe, cu cămăşi de in şi tichii de lână şi fuste de cârpe pestriţe. Una semăna cu văru’ meu brutaru, cu Ion a Arsiniei, sora tatălui meu, alta se asemăna unui soldat rus, din cap până-n talpă, cu armă la şold-mătura de măturică a colibei Despinei, cu pepene verde în loc de cap şi ochi verzi de dumade crude, cu cisme de coajă de salcâm şi de stejar, lăcuite cu scrum de urzică şi alior şi pelin.
Noaptea sfârşi bătaia de clopot şi începu mugetul boilor de sete: „Am! Ham!”, lătratul negru, al câinelui negru Dahomei, şi câte alte strigăte de închinăciune ale pădurii ascunse în păsări cântătoare. Apoi Despina îşi aprinse focul ei, în cotlonul ei, aproape de pragul colibei ei. Că ea nu avea animale să le adape, nici păsări să le hrănească ori Satani de adormit. Ea era singură, singură pe lume, ca o închipuire de copil părăsit în mijlocul pădurii, aruncată acolo fără dragoste, să moară de dorul unui brutar, unui prins-în-foc-departe, pentru o dospire a gândurilor ei la pâine, la o ispită a nopţii eterne pe pământ.
Un miros, de ouă prăjite în grăsime, umplea ceata stejarilor pădurii pretutindeni. Lumânare stinsă, uriaşă, fumul căţăra mirosul pe soarele căzut în genunchi pe Miloşul, pe Valea Paielor. Înalt cât un stejar falnic, apoi, deodată oblic, plecat pe pădure, peste poligonul cu tunuri în Cişmele şi bătaie în noi, în Târnăşoaia, în Ţâru.
O femeie „goală” venea spre mine. Cu tigaia aburindă în mâini. Fumul din cotlonul ei o urmărea, o îmbrăţişa să stea pe loc. Eu priveam „botu’ lui Satan”, muiat până în nări, în apă, în găleata de zinc. Satan stătea cu ochii lui mari, aşa însetat, stătea cu ochii pe mine şi pe mersul legănat în şolduri ale Despinei. Aud, în spatele meu încovoiat, în găleata goală din nările lui Plăvan : „Ţi-o fi foame! Hai să mâncăm!” Îi vorbesc, când uliu sfâşâia un pui de cioară în salcâmul lui Califar : „Da, mi-i foame! Hai să mâncăm!”
Atunci când ne-am întins în bordei, sub şubă, se auzi lupul Catar, cum îl botezase Iacob. Uitasem de el,dar „auzul lui” mi l-a amintit. „Mi-i frig, strânge-mă în braţe, Ioane!”, am crezut că-mi vorbea Despina. Dar ea adormise. Nu ştiam cum să mă desprind de trupul ei. Atunci lupul urlă în coliba de deasupra bordeiului meu, săpat de tata pentru a nu fi lovit de „boambele” azvârlite de ruşi pe noi, din Cişmele. „Auuu!”, sfârşi amurgul, lupul din coliba lungită pe trupurile noastre „îmbrăţişate”. Şi câinele Dahomei i se gudură lupului Catar, tot acolo, în „lungimea noastră subpământeană”. Adormisem. Şi gândul că tata m-a părăsit mă azvârli în crucea plină de… tâlhari, a unui vis zbuciumat.
Fragment din romanul MOȘIA,de Ioan TODERITA,Galati,ROMANIA
