Vavila Popovici- Poezia suspinelor strigate și a străluminării
Înnăscută la 24 ianuarie 1935, la Noua Suliță – Hotin, în Nordica Bucovină, azi Ucraina, o vom numi cetățean de onoare al Limbii Române așa cum o definea Mateevici, comoară, însă din adâncuri reîntrupată, șirag de piatră rară. Înșirte mărgărite…, la venerabila vârstă a număratului d-sale an 80. Pentru Doamna Vavila Popovici, sper că evocarea mea nu e o impolitețe, ci un elogiu. Prezenta antologie lirică, în proprie selecție, are acel ultra – simț de inginerie a sufletului, cumva complementar specializării universitare, – Politehnica Iași, Borzești, Pitești…- în anii sinistrului experiment Pitești la sub-scară națională…
Am citit doar o parte din cele 35 de cărți editate, după evadarea în exilul american, și această a 36-a sa carte este cumva magic încifrată în semnificația esențială a unui mare pre/destin dar și destin asumat cu o rară vocație. Dincoace de eseuri, teme filosofice, proze, Vavila Popovici ne este cea mai substanțial comunicabilă- cuminecabilă, prin Poezie. Nu atât cea dintre spaimă și vis, cum titrează undeva, ci din Dragostea mea cea mare…, a Suspinelor strigate!
Sunt contra opiniei sintagmei stereotipice a dlui Nicolae Manolescu: o poezie corectă și cuminte, idem celei a dlui S. Bărbulescu, cum că Vavila Popovici ar fi o postmodernistă de factură romantică…
Constanta ultra – empatică a liricii selective a V.P., este cea a vieții-de-vieți sau vârste Love Story, ca arderi și trans – focări semantice, într-o admirabilă limbă românească, revelatorie prin metaforizare – transfigurare. Obsesia axiologică este cea a Timpului Eonic și decantării acestuia în cel al Trăirii – Mărturisirii. Această paradigmă o vom vedea și în scrierile filosofice, impregnate de aforisme, erudiție, contrapunctice marilor insomniaci cioranieni… Chiar moralismul catedric al d-sale, autentic, nu este distructiv – depresiv, ci unul apolinic. Metafora V.P. este a fulgerelor mentale, a conexiunilor afectelor de substrat psihomental revelatoriu, asocietiv… cosmic… Ținta de substrat a poeticei acesteia este una neo-testamentară, în sens arghezian – blagian, fără Bacovia… Evocările perioadelor traumatice, istorice, din anii stalinismului și totalitarismului postbelic sunt revelatoare în sensul unei verticalități ce este a marilor conștiințe de Sine.
Poezia vârstei de mijloc trece inefabil în zonele nocturne ale Memoriei, străluminând metafizic… Poemele devin vase comunicante, clepsidre, metaforic zicând. Citind-o, între Ultima piruetă, Poemele iubirii, Cartea mamei, – feminism pur!- , Nopți albe, Vavila Popovici ne este cea aproape de departe, nu o poetă a Exilului, ci una a apartenenței la limba natală, prin trăinicia unui suflet generos, iubitor și neîngenuncheat de vitregiile istoriei alienante, demnă a dăinui prin Opera Sa, vezi site-ul 35 de cărți, ca un fagure!- în Pleiada Scriitorilor Români. Am scris acestea în dimineața de 26 dec. de Ziua Recunoștinței în U.S.A.
Citiți și vă bucurați.
Eugen Evu
Ampla retrospectivă a itinerariului liric ce inversează, magic, Timpul Eonic, macro-cosmic, reductiv micro-cosmic, al duratelor (vămilor) Vavilei Popovici, parafrazează, ingenios și tandru, capodopera Iubirii dintre Seherezada și regele Ei, O mie și una de nopți… Este noaptea lui Novalis, noaptea care de fapt naște Lumina și o întrupează virtual în hologramica rostuire hierofanică, a Poeziei ubicue, ca Sophie – Fiu, desculț prin semantice grădini…
… Vavila este imnică, psalmodică, divinatorie în accepție modernă, Poetul ( poetessa, Anima- Anymus), oferă cheia, ars-poetica sa, în fața Divinului Oglindariu din Logos- Logostea, explicit:
Poetul spune, poetul tace, iubește, moare, ca Ecoul resorbit sieși!, de prea multă spunere, de prea multă tăcere, de prea mult A FI…
Dinamica acestor broderii axiomatice, așadar, este a decantării prin enunț și lexic, a preaplinului prin empatie și deschidere (psihicul este un sistem bioenergetic deschis, n) și prin darurile harului – ființei (Haare, haare, n)… deschiderile sunt al unei manthre sincretice, prin simțuri: mintea (cogito), auzul, mâinile, mirosul, văzul… Iată cum arta poeziei redevine știință, auto-cunoaștere Socratiană, Poezia Vavilei este poeseică, ornamentică, a teandrei- triadei TANDREȚEI ancestrale. A FI – ul nu este Hamletian, nici Bacovian, ci vag eminescian, autumnal stării fiind totuși al latenței nadirului în chiar amurgul spectral violet, nu metafizic ci antimetafizic, poate Ptolomea ci nu antimetafizic, cum dixit Nichita Hristea Stănescu:
NU! Nu iubesc a toamnei bizarerie, cerul înverșunat al zilelor ei, vântul, burnița, frigul, arborii dezgoliți, amorțiți, …în care dorm înghesuite, cărți, viori ( bacoviene, n.), piane…și sicrie.
Parafrazicul lexical se re-substanțializează prin simpla rostire, reiterând ciclic un foarte pulsatoriu nerv al melosului nord-românesc, moștenit din sorgintea moldavă. Revelatorie, întreaga devenire și resorbție a iluminării enigmosfeerice, își murmură luminiscențele, fosforescențele, ca la Zoroastru… Îi dedic un distih spontan, pseudo haijinic:
Bate vântul frunzele, și îți mușcă buzele…
Ne amintim, anamnezic că, in illo tempore, sub- telepatice, limba Poeziei / languaje- tanguaje,- a fost al Primordiei, deoarece / poeții, toți poeții, sunt un popor…(Lucian Blaga)… Numai că între timp, s-a ramificat în sanscrită, aramaică, …română… Poesia este facere, act feminin și hieroRgasmic, este talazică, este reflux al memoriei, este delir al subcuantelor, suspin …postnatal: Ne trezim ascultând glasul tăcerii, și nașterea poeziei.
Astfel, efuziunile noastre se vor atenua…
În limbajul Inimii, se vor degravifia, vor redeveni Inefabil. Arderi fără fum, ale Ființei. Zoroastrice.
Datările sunt borne, răbojuri, pe circularul aparent captiv spiralic… al Misterului că suntem… Vavila Popovici ne este dintre cele mai înminunate Voci ale Poeziei… atemporale. Cititorul și autoarea ne ierte prețiozitățile, ele fiind inspirate de chiar magnetismul subtil al unei poete deloc cuminte, cum scrie Manolescu, dar CU MINTE, a unei opere recursive prin patos, la rațional. Arta cuvântului este și arma cuvântului, una melodiosă, plăcută Inimii. Rostire și altar al unei religii deopotrivă culturale.
În loc de postfață…
Față de numeroșii prestigioși referenți la opera Vavilei Popovici, dar și nedrepții care tac, mai ales asupra condiției din perioada de acasă, înainte de exil și apoi o viață de împatriere în Carolina de Nord, SUA, care nu i-a fost mamă vitregă, ar fi potrivit ceea ce eminenta Ana Blandiana a sintetizat privitor la propria-i poveste, încă în 1987, când am cunoscut-o la Deva. Atribuia atunci totul Norocului. Parafraza este scuzabilă și reciproc onorantă. Doar că norocul vine de la Nor și noroi, pe când vavilonianul verb vine de la Nord…și oleacă de la Villon… rietenii știu de ce.
Tot ce povestesc s-a petrecut cu mai mulți ani în urmă, cu trei sau patru sau șapte, sau zece, într-un recent trecut destul de îndepărtat pentru a lăsa contururile să se irizeze în aureole și destul de apropiat pentru a păstra încă neatinse nuanțele… ,,Au fost călătorii fără somn și fără hiaturi, fără îndoială și fără saturație, adânci ca niște magazii nesfârșite de impresii… a căror golire durează infinit mai mult decât umplerea lor…”.
( Orașe de silabe, eseuri, Editura Sport Turism, 1987).
Patria Vavilei Popovici a fost și este Limba Română.
Eugen Evu
