Albanezii s-au bucurat întotdeauna de ospitalitate în România. România este Franţa Orientului şi a tuturor libertăţilor, scriau albanezii în urmă cu 100 de ani. România este patria de obârşie a mamei mele, şi în această ţară am întâlnit un miracol istoric: legăturile de rudenie româno-albaneză, o ţară de vis şi poezie şi mândria de a fi român. În urmă cu 160 de ani, în România albanezii au întocmit primul abecedar în limba maternă (1844). Aici au fost întemeiate primele societăţi culturale şi patriotice albaneze (de la 1884 încoace). Pe strada Lipscani a funcţionat prima tipografie albaneză (1886). În urmă cu 120 de ani, în România a apărut primul număr al săptămânalului Shqiptari – Albanezul (1888). Pentru şcolile albaneze din Albania, în perioada regală, au apărut în Bucureşti zeci de mii de exemplare de manuale şcolare şi cărţi diferite. Între anii 1887-1938, la Brăilă, Bucureşti şi Constanţa, au apărut în jur de 30 de ziare şi reviste albaneze. La Biserica „Dintr-o Zi” s-a ţinut prima liturgie albaneză (1911), iar într-o şedinţa istorică ţinută în hotelul “Continental” s-a hotarât ca Albania să obţină independenţa (1912).
România este prima ţară din lume care a recunoscut indipendenţa Albaniei. Despre naivitatea politicienilor noştri care susţin poziţia prosărba privind nerecunoaşterii independenţei kosovare, nu mă pronunţ. De ce? Fiindcă, virgulă, Kosova nu este HargCovasna României, ci Basarabia Albaniei. Kosova nu este un precedent periculos pentru Transilvania ci este un precedent exemplar pentru românii din Serbia care merită autonomie teritorială în Valea Timocului. Într-o zi va veni ziua când România va recunoaşte indipendenţa kosovară fiindcă dacă Românii ar fi uniţi cu Albanezi, ar fi domnit asupra Balcanilor (a spus Regele Carol I, în 1900). Cei care nu cunosc adevărul istoric trebuie să ştie că în România a apărut primul ziar al diasporei albaneze «Kosova» (Constanţa, 1932-33). România va recunoaşte indipendenţa Kosovei fiindcă Destinul lumii depinde de Kosova (Dan Pavel, 1999). Unde era deputata nonalbaneză a minorităţii albaneze (Oana Manolescu) când albanezii, românii şi aromânii marşaluiau pe străzile capitalei în semn de solidaritate cu NATO, Kosova şi SUA (31 martie 1999).
Albanezii s-au stabilit în ţara noastră şi au pătruns în inima romanităţii prin corectitudine, devotament, sinceritate şi loialitate. La cronicarii şi istoricii români întâlnim numeroase menţiuni privind albanezii. Aceştia apar, în general, sub două forme, de “arbănaşi” şi de „arnăuţi”. Istoriografia arată faptul că fiind foarte corecţi şi credincioşi misiunii încredinţate, s-a ajuns la situaţia că arnăuţii au fost angajaţi fără rezerve, de societăţile de pază particulare, care au existat la Bucureşti, până prin 1944-1945. În catalogul telefoanelor, aproape în toată ţară (încoace şi dincolo de Prut), găsim zeci de nume de familie “Arnăutu” şi “Arnăuţoiu”. Având în vedere simpatia autorităţilor române faţă de albanezi, contribuţia albanezilor din România este enormă pentru cultura şi evoluţia politică a Albaniei.
Nicu Constantin, care provine dintr-o familie mixtă (aromâno-albaneză), pomeneşte faptul că în perioada regală, de multe ori la mica publicitate, erau anunţuri de genul “angajăm paznic, inclusiv albanez”. Loialitatea arnăuţilor de altădată a contribuit la stabilirea unor bune legături de respect şi colaborare cu populaţia română, fapt care constituit una din premisele intenselor contacte de moralitate, corectitudine, şi simpatie, dintre cele două popoare. Sunt contacte care au avut un caracter sistematic, o amploare şi o profunzime considerabilă, mai ales în domeniul istoriei, culturii şi al spiritualităţii.
Despre Albania, Kosova, şi limba albaneză, au scris, vorbit sau tradus, cu simpatie profundă: Ion Heliade Rădulescu, Gheorghe Bariţiu, Dimitrie Bolintineanu, Mihai Eminescu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Nacio, Sextil Puşcariu, Carmen Sylva, Regele Carol I, Nicolae Iorga, Teodor Capidan, Ioan Aurel Candrea, Constantin Sterie Constante, Stavri Cunescu, Gjergj Bubani, Victor Eftimiu, Grigore Brâncuş, Nicolae Djamo, Silviu Brucan, Nicolae Ciachir, Hristu Cândroveanu, Tănase Cristescu, Marin Sorescu, Gelcu Maksutovici, Tiberius Puiu, Şerban Tabacu, Corneliu Zeana, Cătălina Vătăşescu, Pandi Bello, Aida Todi, Elida Petoshati, Baki Ymeri, Gemile Susliu, Luan Topciu şi mulţi alţi: români, aromâni şi albanezi.
Câţi arnăuţi au rămas azi în România? Care este adevărul istoric în acest sens? După unele surse neoficiale, în perioada interbelică, inclusiv în 1940, în România erau în jur de 40 de mii de albanezi. Conform ultimului recensământ: în jur de 500. Numărul lor este mult mai mare, dar din cauza Oanei Manolescu, mulţi albanezi nu-şi au declarat apartenenţa etnică. De ce? Fiindcă ei sunt reprezentaţi în Parlament de o lacomie mercantelistă care nu are nici obârşie albaneză, nici simţul responsabilităţii faţă de întreagă comunitate, un intrus care poate reprezenta orice, dar nu şi pe albanezi.
Este cu atât mai regretabil că astăzi albanezii din România se găsesc într-o situaţie aproape disperată. Albanezul se luptă să existe, iar publicaţia Prietenul albanezului, condusă de incultura unui deputat ratat, nu este citită decât de câteva persoane care au căzut în capcana înşelăciunii. Regretăm faptul că în loc ca eforturile tuturor care iubesc cultura albaneză să fie unite, acestea sunt dispersate. Ce s-a întâmplat în campania electorală din 2006-2004-2008? De ce candidatul Uniunii Culturale a Albanezilor din România nu a fost validat? Ce este de făcut în această situaţie? Unde era Oana Manolescu când se cerea votul parlamentarilor români pentru cauza pro-NATO din 1999, sau despre independenţa Kosovei în 2006 şi 2007? Veteranii comunităţii albaneze se sting unu câte unu, iar sacoşele cu alimente ale Oanei au fost distribuite pentru voturi printre ne-albanezi. Dacă minoritatea albaneză a avut un reprezentant atât de ferm sprijinit de oligarhii nomenclaturii feseniste, pesediste şi pedeliste, de ce n-ar avea în viitoarele alegeri un deputat albano-român, care să-i reprezinte pe albanezii, şi nu un cal troian care se preface parcă e albaneză?