În poem-nuvela „Marele inchizitor” din celebrul roman Fraţii Karamazov (Evgheni Evtuşenko împarte oamenii în patru părţi: cei care au citit romanul, cei care nu l-au citit încă, cei care nu-l vor citi niciodată, cei care au urmărit filmul), F.M.Dostoievski scrie despre „miracol, taină şi autoritate”, cele trei instrumente de anihilare a libertăţii şi personalităţii umane, mijloacele pe cât de perfide pe-atâta de eficace prin care miliarde de oameni sunt convinşi de cârmuitori că nu vor dobândi adevărata libertate decât renunţând de bunăvoie la ea. Ca pe urmă ei toţi să se simtă fericiţi (sic!) că au scăpat de povara liberei alegeri…
Prin progresele înregistrate de ştiinţă şi tehnică (magia tehnicii a deposedat omenirea de putinţa minunării, baza religiozităţii ei primitive!), omul, suntem înştiinţaţi de P.P.Negulescu în Destinul omenirii, este atâta de nehotărât şi mulţumit când poate transfera altora sarcina unor decizii riscante, încât „teama de răspundere pare a fi, de altfel, o caracteristică, din ce în ce mai pronunţată, a «omului modern»”.
Niciodată în decursul zbuciumatei sale istorii, omul nu s-a mulţumit doar cu o bucată de pâine şi un loc sub soare. Cu sufletul mai înfometat ca trupul, el totdeauna şi-a dorit acea idee, care concomitent să-l călăuzească şi să-l echilibreze în plan moral-spiritual.
Iată de ce a devenit o regulă (cică însuşi motorul progresului), ca oamenii să fie mereu nemulţumiţi de ceea ce au şi mereu să râvnească la ceea ce nu au. Doar adevăraţii înţelepţi procedează taman invers – posedă forţa psihică de-a renunţa la toate zorzoanele materiale (bani, influenţă, glorie, plăceri) şi, cultivând neîncetat cumpătarea şi simplitatea, ajung să cunoască fericirea generată de bogăţia lăuntrică…
Ideea călăuzitoare în prima parte a Antichităţii a fost una eminamente mitologică, pentru ca spre finalul perioadei să devină „Civis romanus sum” (Sunt cetăţean roman), în Evul Mediu ea s-a chemat ardoarea creştină (popoarele medievale europene erau, antropologic vorbind, mai neomogene decât cele moderne, dar aveau o cultură mult mai unitară), renascentismul a urmat calea ireverenţioasă a scepticismului şi maşinismului (Nae Ionescu: „Până la Renaştere omul îşi cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există, după Renaştere Dumnezeu Şi-a cerut zilnic scuze de la om că există…”), după revoluţia iacobină şi formarea naţiunilor prioritatea revine drepturilor omului, la începutul secolului 20 şi în perioada interbelică se conturează mistica religioasă a naţiunii dominante (germanismul şi bolşesimul rusesc în Europa, americanismul peste ocean, niponismul în Orientul Îndepărtat), o mistică în care „naţionalismul depăşeşte marginile naţionalului”, transformându-se în mesianism, şi statul – după părerea lui Ludwig Bauer – ajunge „să monopolizeze până şi crima”, în perioada războiului rece s-a urmărit cu înverşunare capitularea necondiţionată a inamicilor politico-ideologici, îndeosebi prin furibunda cursă a înarmărilor, iar după căderea formală a comunismului european s-a continuat catastrofala cale a integrării naţiunilor într-o Europă profund totalitară şi foarte puţin unitară (deocamdată doar libera circulaţie a turiştilor şi a forţei de muncă, dar cu spaţiul Schengen un scop pentru români, şi nesigura monedă euro).
Avem şi dovada în acest sens – Marea Britanie nu mai vrea să facă parte dintr-o Europă compozită, în care se petrec lucruri de genul următor:
1) Statele membre contribuie nu doar cu sume consistente pentru întreţinerea unui enorm aparat birocratic (Comisia UE are circa 54.000 de funcţionari plătiţi regeşte), ci şi cu propria lor suveranitate (au loc succesive cedări de suveranitate).
2) Făcătura numită Uniunea Europeană (UE) este atât de democratică (sic!), încât Parlamentul European, format din 754 de membri (reprezentanţii celor 27 de naţiuni), nu poate elabora legi fără aprobarea Comisiei UE! De reţinut că uriaşa armată de comisari, în frunte cu preşedintele lor, nu sunt aleşi! Iar directivele lor constituie prelungirea şi, desigur, diversificarea directivelor primite de la adevăratul conducător al Europei – Cartelul petrolului şi medicamentelor. Asta da democraţie!
3) Uniunea Europeană face recomandări în absolut toate sferele de activitate ale ţărilor membre, adică se amestecă în treburile lor interne. Deşi acestea nu au calitatea legilor (ceva în genul ordonanţelor guvernamentale) şi în mod normal n-ar trebui să fie obligatorii, totuşi, se lasă cu sancţiuni acolo unde nu sunt aplicate întocmai şi fără crâcnire.
4) UE este atâta de (ne)unitară, încât rulează cu vreo trei viteze: una pentru ţările vestice (mai ales Germania şi Franţa), alta pentru ţările centrale şi o cu totul alta pentru cele estice. Fireşte, puterea de decizie şi avantajele aferente sunt în directă şi inseparabilă legătură cu viteza de rulare…
5) Naţionalismul şi patriotismul sunt rău văzute în pestriţa Uniune. Aşa că, după izgonirea acestor concepte din presă şi actele oficiale, golul rămas a fost de îndată alimentat, dar imposibil de umplut, cu diversiuni de felul multiculturalismului, şovinismului şi antisemitismului.
6) Parafrazându-l pe adorabilul George Orwell, cu maximă certitudine se poate spune despre acest mastodont politico-economic: Toate statele din UE sunt egale între ele; atâta doar că unele sunt mai egale ca altele…Iată proba: Câţiva corifei loviţi cu leuca au aruncat o piatră în fântână (au deschis porţile pentru pătrunderea musulmanilor) şi sute de milioane de europeni nu pot s-o scoată (vor avea de suferit cu toţii prin cotele obligatorii de migranţi).
George PETROVAI
Sighetu Marmaţiei
20 iulie 2016
