“Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele invizibile în imagini vizibile. Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul.” George Bernard Shaw
Prin orice artă noi imităm natura, luăm frumusețile ce tăinuiesc în ea. Am mai spus într-un eseu scris anul trecut cu prilejul festivalului ADF 2009, că totul în jurul nostru dansează: frunzele copacilor valsează, florile se deschid într-un „adagio” legănându-se pe tulpina lor firavă, valurile mărilor şi oceanelor execută salturi, vântul glisează, execută piruete sau mișcări turbulente și multe, multe alte mișcări pe care uneori le percepem, alteori ele sunt aproape imperceptibile, dar de cele mai multe ori sunt executate cu o deosebită grație și numai în cazuri excepționale – cu violență. Dansul naturii, dansul trupurilor noastre înseamnă mişcare şi mişcarea înseamnă energie şi energia înseamnă viaţă. Arta dansului ne creează emoţii, ne permite descătuşarea unor simţiri. Dansul înseamnă curaj, iubire de spaţiu, dorul de zbor; el dăruieşte trupului nostru graţie, frumuseţe, sănătate.
Putem spune că fiecare mișcare din natură are specificul, caracterul ei, deci și dansul poate avea caracterul său. El exprimă un mesaj, ne comunică ceva, este o comunicare nonverbală, dar plină de imaginație și de semnificație.
Dansul este o artă capabilă să emoționeze orice om, indiferent de vârstă și cred, de asemenea, că putem dansa până la bătrânețe. Mark Twain spunea: „Muncește ca și cum nu ai avea nevoie de bani; iubește ca și cum nu ai fi suferit niciodată din dragoste; dansează ca și cum nimeni nu s-ar uita.” Descătușarea simțămintelor prin dans ne poate readuce sănătatea corporală și mintală.
Avem bilete la FESTIVALUL AMERICAN DE DANS MODERN 2010. Spectacolele se desfăşoară în lunile iunie şi iulie ale acestui an, în sălile: Performing Arts Center şi Reynolds Industries Theater – Duke University, în oraşul Durham, Carolina de Nord, cu participarea mai multor companii de dans: Inbal Pinto și Avshalom Pollak, Grupul de dans Rubberband, Pilobolus, Brenda Angiel Aerial Dance, Paul Tylor, Shen Wei.
Aceleași seri frumoase de vară, când soarele apune blând, dăruindu-ne ultimele sale raze. Maşina aleargă să ajungă la timp, înainte de începerea spectacolului, la orele 8. Şoseaua şerpuiește printre copacii cu coroane bogate încărcate cu flori albe, roz, liliachii. Ne apropiem de clădirea Centrului Artelor Performante, o vedem luminată şi transparentă precum un acvariu.
Avem din nou bucuria de a participa la câteva dintre aceste spectacole ținute în frumoasa, moderna clădire.
Spectacolul Brendei Angiel din data de 10 iulie mi-a creat o stare de bucurie, dar și de melancolie. Mi s-a părut extrem de original, prin îmbinarea dansului cu muzica instrumentală și vocală. Orchestra alcătuită din pian, vioară, contrabas, acordeon și xilofon a fost prezentă în fundalul scenei pe tot parcursul spectacolului care a ținut o oră, fără pauză. Nu am simțit trecerea timpului, orchestra mângâindu-ne auzul cu muzica tangourilor argentiniene, cu încântătoarele acorduri și ritmuri pasionale, nelipsind celebrul și nostalgicul tangou La Cumparsita. Numerele de dans acrobatic cu o minunată grație, vrând parcă să înfrunte gravitația pământului, s-au desfășurat pe muzica tangourilor argentiniene, iar solistul vocal Alejandro Guyot, cântăreț liric, scriitor și compozitor, ne-a încântat cu vocea sa, interpretând și uneori recitând: Que falta que me haces (I miss you so much):”You aren’t here!/ I look for you and you’re no longer here./ The pain of waiting for you,/ it hurts more and more…/Shouting your name in love./ Wishing the paint remover from your lips/ as after kissing them… You aren’t here!…” Sau tangoul Solo (Alone): “Alone and on the side ways,/ like a zero, alone,/ alienated and resisting alone./ Far away and lost,/ like a dog, far away,/ I go against obscurity/ Tracing my bones./ Alone and without a cent,/ like in a suicide,/I only have a tango/ to relate my exile….”
Întreg spectacolul a fost încărcat de lirism, a exprimat idei și gânduri la nivel vizual, acustic și emoțional, subliniind statornicia sentimentului de IUBIRE.
Ideea Directorului artistic/ coregraf Brenda Angiel de a pune în comun muzica instrumentală cu cea vocală pe care să se desfășoare dansul, a dat o mare expresivitate acestui spectacol de dans contemporan; mi-a întărit convingerea că artele trebuie să formeze o cunună a simțirilor.
Născută în Argentina, Brenda Angiel a studiat dansul modern, baletul, improvizația, compoziția și drama. Mai târziu, în 1988 a venit în Statele Unite unde și-a continuat instruirea, lărgindu-și experiența lucrând la Studiourile din New York, apoi întorcându-se în țara sa, a continuat munca intensivă la Centrul Experimental al Operei și Baletului din Buenos Aires. În 1997 a fost invitată să participe la programul internațional de coregrafie în cadrul ADF (Festivalul de Dans American). În continuare a obținut premii pentru dansul contemporan, ocupând și funcții în diferite centre culturale din Argentina.
Dacă dansul modern a apărut ca o reacție la tehnica de balet clasic, ca o luptă împotriva regulilor lui stricte, împotriva ideii de sfidare a gravitației, trecând la utilizarea intensă a podelei nu numai ca punct de sprijin, ci și ca element care oferă energie dansului, originalitatea acestui dans contemporan văzut în acest spectacol, mi s-a părut a fi tocmai în sfidarea gravitației, dansatorii fiind ca niște cosmonauți care numai din când în când foloseau ca punct de sprijin podeaua, cu scopul de a nu pierde definitiv contactul cu pământul, a se încărca cu energia sa prin atingeri fulgerătoare.
În zilele noastre, în cazul școlii moderne de dans, când coregrafia încurajează improvizația, am putut vedea superbe astfel de realizări pe tema echilibrului, tehnici de contact dintre două sau mai multe corpuri folosind legile fizicii și ajungându-se adesea la prize spectaculoase.
Comunicarea nonverbală a dansului din acest spectacol, îmbinată cu cea verbală a recitării și a cântecului, ne-a oferit un câmp liber al imaginației, uimindu-ne prin frumusețe, lirism și expresivitate.
La înapoiere spre casă, într-o tăcere îndelungată, luna își revărsa razele ei de ceară peste chipurile noastre. Pășeam entuziasmați de cele văzute și auzite. Ne-am urcat în mașină, trecând pe străzile și șoseaua luminată cu galbenul roșiatic al felinarelor. Nu mai doream altă muzică. Patetismul sunetelor, lirismul cuvintelor și zborul dansatorilor rămăseseră întipărite în memoria sufletelor noastre.
