Despre violență unii spun că este răutatea genetică care trebuie stăpânită prin voință și prin educație. Dar, se pare că în acest secol în care am intrat, oamenii grăbiți, obsedați de prea rapida trecere a timpului, nu mai vor să țină cont nici de voință – cea care poate regla comportamentul verbal sau fizic și nici de educație, dacă ea există!, pentru direcționarea comportamentului. Prin vicleșug, perfidie sau violență, cei slabi jinduiesc, și uneori chiar obțin, puterea.
Mă aflam în țara mea, la începutul unei toamne frumoase; circulam pe una dintre străzile orașului și am asistat la niște scene la care, dintr-un început, nu știam dacă pot râde sau mă pot întrista. Nerespectând indicatoarele și ciocnindu-se două mașini, șoferii acestora s-au dat jos de pe scaunele lor și au început a invoca cuvinte de un plasticism uluitor ! Înjurături multe și „grele”… Era o priveliște sălbatică și vulgară a vieții noastre și oricât de îngăduitoare am încercat să fiu, nu puteam fi de acord cu dezmățul verbal, manifestat fără pic de rușine. Oamenii nu-și mai respectau propria limbă, pe care de bine, de rău, o învățaseră în școală. Am mai văzut și la televizor, am citit și în ziare despre astfel de manifestări violente, surprinse în traficul auto, violenţă verbală, după care de cele mai multe ori a urmat cea comportamentală: Pumni, picioare și chiar arme cu care s-a tras în adversar ; oameni răniți, chiar omorâți în bătaie. Întrebarea este: De ce oare nu încercăm să ne stăpânim? Un înțelept spunea: „Când cineva știe să se stăpânească, ajunge la echilibru; o dată echilibrat cu măsură, dobândește limpede-vedere; calmul îngăduie omului să cerceteze și să judece lucrurile; lucrurile o dată cercetate, omul își atinge scopul.”
O stare de conflict, conflict permanent s-a instalat în societatea românească! Dar nu numai în societatea românească! Și nu de acum, ci mai demult, dar parcă amplificată astăzi și practicată fără limite, ca și cum ar fi un drept dobândit al libertății. Libertatea poate fi haotică sau civilizată, prima acționând în democrația haotică și cea de a doua într-o democrație civilizată. La care subscriem? În libertatea haotică acționează dreptul forței, in cea civilizată – forța dreptului. Omul are nevoie de libertate, dar trebuie să respecte legile bunei cuviințe, altfel echilibrul social nu este posibil. Am văzut ce s-a întâmplat și se mai întâmplă chiar la oamenii care ne reprezintă, exemplul cel mai edificator au fost scenele de la dezbaterea legilor în diferite țări ca: Mexic, Coreea de sud, Ucraina, Rusia, Italia, Taiwan, India, Japonia. Aleșii s-au comportat violent, cu scene în care ori se vocifera inadmisibil de tare, ori se administrau pumni, ori se strângea adversarul de gât, ori i se închidea gura cu câte o palmă zdravănă… gesturi inadmisibile pentru oameni civilizați dar care își pierd firea în anumite momente și se comportă ca niște animale. Și la noi în parlament am văzut astfel de scene; alteori i-am văzut pe unii dormind în timpul dezbaterii legilor. Nu este și aceasta o atitudine lipsită de respect, de înșelătorie, să fi prezent și totuși absent?
Din punct de vedere istoric, manifestarea de violență despre care se spune că este o răutate genetică, pare a-și avea punctul de plecare încă din momentul săvârşirii crimei biblice a lui Cain cel care s-a răzbunat pe fratele său Abel, omorându-l. Considerându-ne urmașii lui Cain, vrem să-i urmăm exemplul? Sau vrem să îmbrățișăm sintagma lumii antice „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte?” Să ne lipsim total de dialogul civilizat? Dorim să clădim și să trăim într-o societate bazată pe principiul violenţei şi impunerii prin orice mijloace? Într-o societate bazată pe maxima latina „Divide et impera” ( Dezbină şi stăpâneşte!)? Să urmăm diplomația lui Machiavelli admițând folosirea oricăror mijloace în politică, și nu numai în politică, pentru atingerea scopului propus, precum vicleșugul, minciuna, lipsa de scrupule, sforăria, trădarea, coruperea etc., doctrină care și-a luat numele de machiavelism? În piesa „ O scrisoare pierdută” a lui Caragiale întâlnim expresia : „Apoi, dacă umblă el cu machiaverlâcuri, să-i dau eu machiaverlâcuri…” Nu trăim tot în epoca lui Caragiale ? Dar parcă iscusința ne-a determinat să mai adăugăm și alte mijloace, tot machiavelice, gândurile noastre legate de rău și ură. Iată două cuvinte ale căror litere sunt doar inversate!, intrate sub protecția «democraţiei». Un profesor de psihologie din America, Frank L. Schmidt spune că „ Nenorocirea în democrație nu este triumful cantității, ci triumful proastei calități.” Poate că are dreptate, dacă ne raportăm la acea democrație haotică!
Manifestarea temperamentului vulcanic pare a fi la modă! Agresorii sunt de ambele genuri: masculin și feminin: Bărbații agresează de cele mai multe ori prin cuvinte și bătăi (de câte ori nu i-am asemănat cu cocoșii!), femeile prin bârfă, perfidie, manipulare, minciuni. La baza agresivității de orice natură, fie verbală, fie comportamentală a oamenilor stă orgoliul (trufia) și el rănește, intimidează, insultă sau afectează integritatea și demnitatea unei persoane. “Batjocura, sudalma este partea celor trufași și pedeapsa ca leul va pândi asupra lor.” (Isus Sirah 27, 29)
Comportamente precum poreclele, bășcălia, răspândirea unor zvonuri false, tachinarea, hărțuirea, obținerea unor lucruri cu forța și împotriva voinței unei persoane, toate rănesc psihicul omului. Dar cinismul? Să arzi o persoană cu țigara ca să o auzi țipând sau să pui în mâncarea unui prieten scobitori, pentru a vedea cum se sperie și le înghite? Despre omul cinic scria Cioran : „ Există în el ceva diabolic, un joc pervers al spiritului…”
Violența se poate amplifica în cadrul societății și poate duce chiar la Război. Am cunoscut acest aspect al violenței în anii nu foarte îndepărtați ai confruntărilor şi atrocităţilor mondiale din secolul trecut, cât şi în ideologiile regimurilor extremiste totalitare care au promovat cu fervoare lupta omului contra omului şi implicit contra lui Dumnezeu. Soluția pentru a ne priva de violență? Cred, din tot sufletul, că poate fi numai întoarcerea la credința în Dumnezeu a celor rătăciți, bazată pe duhul blândeţii, înţelepciunii și iubirii. Aceste nobile simțiri sunt opuse violenței, prostiei, urii.
Literatura, filmul și televiziunea toate concură la violență, și este normal, din moment ce se re-neagă prezenţa Fiinţei Divine, să aibă loc astfel de manifestări. „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii”, poate constitui un îndemn peste timpuri adresat de Divinitate umanităţii noastre violente. Întoarcerea la Dumnezeu şi recunoaşterea învățăturii Lui, iată modalitatea prin care ne putem vindeca de boala acestui secol – Violența – sub toate formele ei de manifestare. Mai știm ceva despre Păcat și felurile lui? Mai cunoaștem ce este Decalogul?
Am auzit pe cineva spunând că sărăcia a dus oamenii la asemenea manifestări de violență. Nu cred că sărăcia poate scuza formele violenței. Nu cred, că buna stare contează în primul rând, ci stăpânirea de sine, educația, civilizația; respectul față de tine însuți și față de cel de lângă tine. De asemenea, după umila mea părere, nu este suficientă analiza și recunoașterea acestei boli a societății, poate chiar a fiecăruia dintre noi, ci, și luarea de atitudine, atât personală cât și colectivă. Nu putem tolera la infinit bătăile în şcoli, pe străzi, în familii, umilinţele de tot felul întâlnite în magazine, instituții, piețe. Societatea civilă trebuie să ia atitudine, să ia seamă de factorul educativ. Care societate civilă? În ce țară trăim, Doamne? Andrei Pleșu ne reamintește: „Ce țară e asta? – a exprimat Constantin Noica. După care a izbucnit în plâns”.
Ar fi bine să nu așteptăm să ne civilizeze alții, ci să încercăm să revenim la normalul existent cândva în țara noastră, la politețea tradițională a poporului nostru, la iubire, respect, generozitate, prețuirea semenilor, ocrotirea femeilor, văduvelor și copiilor, vârstnicilor și suferinzilor. Să alungăm din inimile noastre violența, dar și nepăsarea!
