Era un splendid început de octombrie şi noi, eu împreună soţia, mergeam spre Oradea-Băile Felix prin decorul plin de culori ieşite parcă de sub penelurile maeştrilor ruşi. Eram încântaţi de faptul că ne vom reîntâlni cu prietenii noştri, Stella şi Ivan Lungu, sosiţi de curând din Haifa. Ne revedeam astfel după mai multe luni, în primăvară fuseserăm noi acolo, iar revederea a fost, exact aşa cum ne-am închipuit, plină de bucurie dar şi cu câteva lacrimi, deoarece acum avem vârsta care ne permite, ba chiar ne obligă puţin, să fim cât de sentimentali dorim.
Seara am depănat amintiri în jurul unui pahar cu un binecuvântat vin roşu dar am şi făcut programul zilelor următoare fiindcă Ivan, mde, scriitor şi publicist extrem de riguros, nu a lăsat nimic la voia întâmplării, ba chiar a avut o iniţiativă de toată lauda. Urma a doua zi să avem o întâlnire între două cenacluri literare, cel din Oradea, Barbu Ştefănescu Delavrancea şi cel din Iaşi, Asociaţia Literară „Păstorel” Iaşi. Lucru de felul lui imposibil dacă nu ar fi acest magician, Ivan Lungu care nu numai că ne cunoaşte activităţile ci şi se implică activ în promovarea lor. Şi da, afirm cu toată răspunderea că Ivan Lungu a avut rolul unui fel de Merlin fiindcă fără el nu am fi ajuns niciodată să ne întâlnim noi cei din est cu cei din vest, sub directa şi benefica priveghere a dragului nostru prieten venit din sudul mai îndepărtat dar având încă în suflet, după cum vom vedea în zilele următoare, nu numai amintirile din anii trecuţi ci şi mulţi prieteni din acele vremuri. Pare cumva de necrezut dar acesta este adevărul, într-un fel şi el miraculos.
Participanţii la după amiaza literară orădeană (de la stânga la dreapta):dr. Lucian Munteanu, Alexandrina Chelu, Florian Chelu Madeva, Paşcu Balci, conf. univ. dr. Cornelia Ursu, Mihai Batog-Bujeniţă, prof. univ. dr. Elena Botezat şi Antiţa Balaci. În centru, pe scaune, Ivan Lungu şi Stella Lungu, amfitrionii noştri.
Nu întâmplător întâlnirea a fost planificată la băile Felix deoarece aici începe, în urmă cu cincizeci şi opt de ani o poveste de iubire încheiată cu o căsătorie care, iată şi acum străluceşte încă în ochii celor doi prieteni ai noştri.
A doua zi dimineaţă vizităm puţin staţiunea şi ne încântăm de hărnicia oamenilor locului care prin eforturi numai de ei ştiute au reuşit să dea o nouă şi plăcută dimensiune turismului balnear de aici. Vizităm şi vestitul lac cu nuferi, unul ale cărui prognoze în urmă cu câţiva ani erau sumbre deoarece lacul, din condiţii parţial cunoscute, era pe punctul de a seca. Acum cele trei bazine recondiţionate încântă privitorul cu bogăţia de nuferi şi lotus sacru animate şi de mai multe specii de peşti şi broaşte ţestoase care înoată elegant printre florile albe sau rozalii ale nuferilor. Apoi, după orele prânzului, ne întâlnim într-o sală mai mică dar foarte cochetă a hotelului Nufărul unde suntem cazaţi şi unde Puica şi Ivan sunt ca acasă, cunoscuţi, respectaţi ba chiar răsfăţaţi de întreg personalul.
De la Oradea sosesc invitaţii, membrii cenaclului Barbu Ştefănescu Delavrancea: surprinzătorul poet şi muzician Florian Chelu Madeva cel care a publicat mai multe cărţi de sonete puse pe muzică, de profesie actor, fiica sa, Alexandrina, o tânără şi frumoasă sonetistă cu o mare forţă de expresie lirică, domnul doctor în medicină Lucian Munteanu, Noru Silvan pe numele său de poet, familia Balaci, Antiţa şi Paşcu, jurişti, el un prolific scriitor plurivalent iar doamna o recitatoare cu o memorie de invidiat şi un timbru cuceritor. Ne-a onorat cu prezenţa şi doamna prof.univ.dr. Elena Botezat o autoritate în materie de prozodie. Oricum toate aceste calităţi individuale au fost augmentate de iubirea tuturor faţă de poezie în general şi de sonet în special. Nu a trecut mult timp şi recitările au început să curgă trecând rapid prin mai toate genurile poeziei cu formă fixă de la rondel la sonet şi de la pantum sau triolet la mult gustata epigramă. Fericita după amiază a fost cu greu întreruptă de plecarea domnului Florian Chelu la repetiţii, urmat apoi de ceilalţi, fiecare cu treburile lui. Şi aici putem vorbi de un miracol: am venit separat dar am plecat împreună, chiar dacă unul câte unul. Miracolul poeziei!
Seara s-a încheiat, cam în aceeaşi notă, la un restaurant din centru oraşului Oradea unde am fost întâmpinaţi de tânărul patron al locaţiei un domn de o rară distincţie îmbrăcat precum domnii din secolul trecut acela când termenul de eleganţă avea şi consistenţă. Ne-a regalat cu produsele casei, unele absolut remarcabile, iar pe timpul mesei ne-a onorat de mai multe ori cu prezenţa. Un tur al oraşului luminat feeric ne-a încheiat această zi memorabilă şi ne-a făcut să dormim visând frumos.
La restaurantul din Oradea împreună cu domnul Stoker amabila şi distinsa noastră gazdă.
*****
A treia zi, dimineaţă, am mai făcut un tur al oraşului şi am stat mai multă vreme în piaţa centrală unde Ivan, mde, suflet din sufletul oraşului ne-a spus istoria locurilor, una cu multe umbre dar şi întorsături ale sorţii însă ne-am bucurat de priveliştea unui oraş demn de a sta lângă orice oraş din vest. Curat, cu multe clădiri în fericitul stil baroc ori secession pline de culoare şi personalitate, animat la acea oră matinală de sute de tineri care stăteau la terasele din jurul pieţii. Am avut un sentiment de mândrie! Iată că se poate! Mai ales că în urmă cu vreo zece ani când mai trecusem prin Oradea totul părea ruinat şi cenuşiu. Legenda păsării Fenix este precum vedem mult mai mult decât o legendă! Devine o realitate atunci când oamenii îşi iubesc locurile natale!
Apoi am mers, pentru masa de prânz la un restaurant care se anunţa cu specific pescăresc şi chiar aşa şi arăta: pitoresc, pe malul unui lac romantic… numai că oferta era atât de variată şi atât de bogată încât nu am rezistat şi am gustat din mai multe feluri, unele mai ispititoare decât altele, stropite şi ele cu un vin dumnezeiesc. Spre seară ne-am amintit că avem o invitaţie din partea doamnei Elena Botezat şi ne-am grăbit (este un eufemism!) să o onorăm. Am fost întâmpinaţi cu binecunoscuta ospitalitate a oamenilor de suflet (doamna este, prin naştere, moldoveancă) dar cum nu prea mai puteam să înghiţim decât un pahar cu apă, ne-am scuzat şi asta am şi făcut vreme de cam două ceasuri când înserarea începuse să ne cam bată obrazul.
A venit însă şi ziua de luni, cea în care a trebuit să ne luăm rămas bun de la dragii noştri prieteni, dar şi de la cei cu care ne împrietenisem între timp, ne-am îmbrăţişat şi, din nou, ne-am permis câteva lacrimi fierbinţi, absolut necesare întrucât vremea se răcise simţitor apoi am plecat la drum, către Iaşi iar amintiri pe care să le discutăm pe acest parcurs erau destule. Inclusiv intenţia de a ne întâlni în primăvara viitoare la Ierusalim.
Mihai Batog-Bujeniţă
