Cum nimeni din această parte de lume (din România cu atât mai puţin) nu are îndoieli în legătură cu începutul dezastrului de pe aceste meleaguri, un dezastru planificat şi înfăptuit cu rigoarea unei ştiinţe malefice, că, adică sarabanda catastrofei noastre naţionale, o catastrofă mai ceva ca după un război, trebuie căutată în tainiţele fără fund ale Decembriadei (fiecare trăitor al acelor vremuri de coşmar ştie câte ceva şi bănuieşte foarte multe, dar toate sforile revoltei româneşti duc spre culisele politicii supranaţionale, mai exact spre înţelegerile de la Malta dintre George Bush şi Mihail Gorbaciov), tot de-aici va purcede şi laconica mea rememorare a acestui fenomen atât de straniu şi devastator, încât trebuie judecat ca o veritabilă filosofie a jafului şi nesimţirii postdecembriste.
Da, căci taman atunci când pe străzi curgea sângele celor care trebuiau sacrificaţi pentru ca lovitura de stat să poată dobândi nemeritata aură de revoluţie şi când din balcoanele dezordinii planificate curgeau instigări la ură şi omor deosebit de grav, când cuplul Ceauşescu era asasinat pentru genocid economic, iar asasinii acestuia umpleau vidul puterii cu impostura şi proiectele lor bine întocmite întru generarea poligenocidului postdecembrist (economic, social-biologic, moral-spiritual, cultural, identitar), taman atunci a început atrocele proces de şubrezire a fundamentelor românismului eminamente omenos şi de edificare pe aceste baze avariate a unui cosmopolitism rapace, egoist şi antinaţional în esenţa lui.
Iar acest proces aiuritor, înlesnit de proverbiala răbdare românească vizavi de neruşinarea jigodiilor căţărate la putere („Capul plecat sabia nu-l taie”, „Pe răbdare nu dai bani”, „Numai mai rău să nu fie”, „Nu-i da, Doamne, omului cît poate să ducă!”, „Dă-i, Doamne, românului mintea de pe urmă!”), a tot progresat de la un an la altul (este singurul progres vădit şi indiscutabil din întrega perioadă postdecembristă!), încât, iată că ţara a ajuns la cheremul neprietenilor din străinătate prin guvernarea ei obedient-nevolnică, prin uriaşa datorie externă (circa 100 de miliarde dolari) şi prin efectiva ei scoatere la mezat (cât din România mai este a românilor?), că o cincime dintre români deja şi-au luat lumea în cap (cel mai mare exod din toată apriga istorie multimilenară de pe aceste meleaguri), că aleşii fură euroi cu sacii, iar cei mulţi de-abia îşi pot duce zilele şi că raportul dintre pensiile infime şi cele nesimţite nu-i de 1 la 5 ca la toate popoarele echilibrate şi cu frică de Dumnezeu, ci a ajuns de 1 la 500 (câteva zeci de foşti magistraţi, ne spune cu seninătate ministreasa Justiţiei, au pensii lunare de peste 100.000 lei!).
Te întrebi cu scârbă şi obidă: Cum de legislaţia unei ţări cu economia pe butuci admite asemenea nedreptăţi şi ce naiba au făcut ipochimenii ăştia pentru ţară de sunt răsplătiţi cu venitul cumulat al membrilor unei întregi comunităţi? E clar că pentru a putea fi plătiţi toţi ăştia (magistraţi, trepăduşi ai partidelor, generali de două parale, funcţionari de rang înalt şi complet lipsiţi de valoare moral-intelectuală), tîlharul de stat ia de la ceilalţi, motiv pentru care milioane de români de-abia o duc de azi pe mâine, iar grosul pensionarilor cu pensii de mizerie sunt nevoiţi să rabde foame şi frig pentru a putea să-şi cumpere medicamentele de care depinde sărmana lar viaţă.
Dar iată o cutremurătoare justificare a veniturilor nesimţite, justificare auzită chiar din puturoasa gură a unui fost judecător al anilor cincizeci: „Puteam să dau şi sentinţe mai blânde. Dar întotdeauna am dat pedeapsa maximă”…
N.B. Nu ştiu câţi dintre românii de azi îşi mai aduc aminte de experimentul încercat în urmă cu câţiva ani de Mona Muscă şi alţi câţiva colegi parlamentari de-ai dumneaei – acela de-a trăi o lună cu veniturile românilor săraci (mă îndoiesc că ale celor foarte nevoiaşi). Ei bine, cu toţii au renunţat după câteva zile, afirmând răspicat că le este imposibil să trăiască cu atari firimituri. Totuşi, situaţia acestor milioane de români nu s-a îmbunătăţit cu nimic nici după experiment şi nici mai târziu, ei fiind obligaţi prin legile noastre inumane să supravieţuiască zeci de ani, practic toată viaţa. Ăsta, domnilor cîrmuitori fără obraz, se numeşte genocid în formă continuată, iar voi toţi (cei de-acuma, precum şi cei de dinaintea voastră) ar trebui să vă pierdeţi nu doar averile câştigate necinstit, ci şi netrebnicele voastre vieţi. Sau, întrucât s-a făcut marea greşeală cu abrogarea pedepsei cu moartea, drept ar fi ca într-o celulă să vă petreceţi restul de viaţă, primind exact hrana pe care, prin atotputernicul vostru cinism, şi-o permit milioanele de români aduşi de voi şi ciracii voştri la sapă de lemn…
—————————–
George PETROVAI
Sighetu Marmaţiei
octombrie 2016
