În jur de 15 Ianuarie 1990, tocmai revenisem în ţară, la câteva zile după Revoluţie.
Am mers în Piaţa Amzei să cumpăr câte ceva de mâncare. Dezolare, tarabe goale, magazine cu vitrine bântuite de vântul sărăciei.
În mijlocul pieţei s-a format spontan o coadă mică. Merg să văd. Pe o stivă de lăzi de lemn, un individ umflat, cu degete groase şi unghii murdare, îmbrăcat într-un halat alb slinos, vindea cartoane de câte 30 de ouă. M-am aşezat la coadă.
Asteptând să-mi vină rândul, îi observam gesturile: lua cartoanele cu ouă şi le trântea cumpărătorului, ştergând din mers albuşul care se scurgea din jumătate din ouăle deja sparte.
Când mi-a venit rândul, l-am rugat politicos să-mi pună, pe cartonul meu, ouă întregi. S-a uitat la mine mirat şi descumpănit: cum adică, să pretind să primesc toate ouăle întregi ?! Nu a mai avut timp să-mi răspundă. Un val de vociferări s-a înalţat din rândul românilor de la coadă:
– Haideţi doamnă, ce dacă sunt sparte? Sunt ouă, ce faceţi atâtea mofturi? Ce mare lucru e că sunt crăpate?
– Curg!
– Ei şi? E o nimica toată, n-o să ne ţineţi pe noi aici pentru asta!
– Ce vină are omul că vinde ouă sparte?!
– Păi, nu vreau să plătesc ouă sparte la preţ de ouă întregi! Şi dumnravoastră ar trebui să pretindeţi ca mine, să fiţi respectaţi şi serviţi corect…
Strigau la mine:
– Să vă fie ruşine că faceţi atâtea mofturi! Luaţi ouăle cum sunt şi plecaţi odată!
Mă simţeam eu umilită pentru ei. Fraţii mei români îl apărau pe nesimţitul care-şi bătea joc de ei umplându-şi buzunarele din sărăcia lor. Nu au înţeles că eu luptam pentru ei şi pentru drepturile lor. M-au urât!
Am plecat, tulburată, cu imaginea urii din privirile lor. Nu gândeau că, dacă îi permiteau individului să mă fure pe mine, îl încurajau să-i fure şi pe ei. Nu gândeau că, solidarizându-se cu mine, îl obligau să-i servească şi pe ei la fel de corect.
***
După 26 de ani, românii din România nu au înţeles că, scuzând şi minimizând hoţia unuia faţă de mine, mâine acela îi va fura şi pe ei (în continuare), mai mult şi mai cinic!
De aceea suntem din ce în ce mai sufocaţi de corupţie, jaf şi pagubă, pentru că românii din România se solidarizează cu hoţii. Şi-au pierdut instinctul elementar de supravieţuire!?
Românii din Diaspora mă înţeleg… dar eu trăiesc în România, marginalizată de aceeaşi ură oarbă, imbecilă şi nedreaptă!
—————————
Mihaela MIHAI
Bucureşti, 7 noiembrie 2016
——————————————
Mihaela MIHAI (Mihaela-Maria NEAGU), născuta în Giurgiu, la 27 octombrie 1946. Solist vocal, actriţă, preşedinte al Uniunii Artiştilor Liber Profesionişti din România (UALPR). Absolventă a Conservatorului Naţional de Muzică „Ciprian Porumbescu” – Bucureşti, Facultatea de Muzicologie. Cursuri post-universitare: „Noi tehnici de comunicare” – Universitatea Paris X – Nanterre. A predat cursuri de „Tehnici de comunicare şi de expresie orală” jurnalistilor francezi. Membru al SACD (Société des Auteurs et Compositeurs Dramatiques) – Paris. 1990 – Director al Departamentului de Publicitate al T.V.R – Bucuresti. 2000 – Director de Comunicare al Consiliului National al Audiovizualului – Bucureşti (post ocupat prin concurs). Autoarea Legii 109/2005 (Legea Mihaela Mihai) privind indemnizaţia pentru activitatea de liber profesionist a artiştilor interpreti sau executanti din Romania. Cochetează cu literatura, scriind schite, povestiri, comentarii. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Australia)
