Istoria regimului apus de mai bine de un sfert de veac revine, obsesiv, în scrierile lui Constantin T. Ciubotaru, în varii aspecte, cu evenimente și personaje din toate mediile sociale, mai cu seamă cu unele care au cunoscut universul concentraționar, imaginate ori întâmplate în realitate și prezentate cu un remarcabil dar al povestirii și cu o ingenioasă tehnică a dialogului, alături de inconfundabilul stil original al scriitorului. De această dată, istoria regimului comunist, în general, și concentraționar, în special, devine tema romanului STATUI DECAPITATE, publicat la Editura ROTIPO din Iași, roman conceput pe două planuri epice, ambele realizate dintr-o perspectivă narativă subiectivă de către două personaje care își narează fapte, întâmplări, evenimente petrecute de-a lungul vieții, fie înainte de evenimentele din 1989, fie după acest moment esențial din istoria națională.
Un prim plan este al protagonistului, cel dintâi narator al propriei vieți trăite în cele două regimuri totalitare, de extremă dreaptă (legionarismul) sau de extremă stângă (comunismul), care i-au marcat existența. Este vorba despre Babeel Bubuuia, geolog genial cu doctorat în Germania, „consilier în două guverne, secretar de stat, consilier la Comisariatul Basarabiei pe probleme economice”, unul dintre cei care au cunoscut și au trăit din plin acel univers halucinant al terorii, al delațiunii, al privațiunilor de tot felul, mai ales al interdicției cuvântului, oral sau scris, care l-a marcat profund ce, ulterior, trăiește acut sentimentul că „s-a sinucis” moral, întrucât „n-am reușit să clădesc niște vrafuri din cărțile pe care aș fi putut să le scriu” și pentru că toată zbaterea sa de a salva bogățiile patriei de pericolul de a fi însușite fie de nemți, fie de ruși, a fost zadarnică, după cum i se destăinuie nepotului său, chemat să preia o „moștenire” simbolică, reprezentată de „Jurnalul unui fost Țucălar teoretic și nițel politic”, cum își intitulase, inițial, memoriile.
Nepotul, numit de unchiul Babeel drept „mesager și Cicerone voluntaro-patriotic în realitatea cotidiană de moment”, confidentul și lectorul memoriilor acestuia, devine al doilea narator în planul secund, întrucât își va povesti momentele grele prin care a trecut aflându-se permanent în atenția securității înainte de Revoluția, numită, în zeflemea, „Revo(c)luție”, Re-in-voluție”, „Neozavera-89”, deoarece, cu toate sacrificiile umane, consecințele acesteia sunt departe de așteptările poporului. Evenimentele narate de nepot reprezintă cel de al doilea plan narativ, ceea ce înseamnă că cei doi naratori prezintă momente diferite, ca timp de desfășurare, din evoluția „brațului înarmat al partidului” care avea ca obiectiv „apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului aflat pe drumul construirii celei mai drepte orânduiri” din istoria poporului român, definire lozincardă a societății comuniste, caracterizată prin minciună, demagogie, fariseism, intoleranță și rapacitate. Dacă „pușcăriabilul” unchi, „în calitate de condamnat…moral”, va participa la dărâmarea „statuilor dușmanilor poporului, acelora care ne-au exploatat veacuri de-a rândul”, la „decapitarea statuilor foștilor”, va avea totuși fericirea de a vedea cum „statuia imensă a Marelui Stalin, care domnea Brașovul, se prăbușea sub lovituri de baroase”, statuia aceluia care adusese în țara noastră teroarea roșie a cărei victimă fusese timp de 13 ani.
Babeel Bubuuia, unchiul octogenar, deși rudă din partea mamei, era un fel de persona non grata în familia nepotului, deoarece, îngrijorat de eventuale urmări catastrofale pentru copiii săi, tatăl îi sfătuia, în limbajul de lemn al epocii, că „nu dă bine unor feciori de proletari agricoli” să se laude „cu rudenia asta”, ca să nu-i calce pe urme, căci acesta, chiar dacă a fost om deștept, „a stat nu știu câți ani la închisoare”. Totuși, personajul impresionează, de la început, prin ținuta „la patru ace”, cu o pălărie ce-i acoperea „un cap mare, ca de cal”, cu fața dominată de un „nas din topor” și de „ochii mici, ascunși după sprâncene stufoase, cărunte” și o mustață abia întrezărită prin „câteva fire de beteală”, fizionomia sa păstrând urmele groaznicelor vicisitudini prin care trecuse în anii grei de prizonierat la ruși, apoi în cei 13 de temniță comunistă. Omul impune mai ales prin ceea ce vorbește tuturor colocutorilor de orice fel, jurnaliștilor agramați care îl urmăresc peste tot, deveniți ținta ironiilor și glumelor sale pentru neroziile și prostiile pe care le emit în timpul interviurilor.
În amintirile sale revin chipurile unor tovarăși de temniță, mari personalități ale culturii și literaturii, „«pușcăriabilii» cărora li s-a făcut cinstea de a-și reprezenta țara în calitate de condamnați morali, deoarece au fost priva(tiza)ți de libertate prin lovitura dată cu ciocanul de lemn al justiției”, precum Nechifor Crainic, Ion Pillat, Petre Țuțea, interlocutori avizați despre problemele majore ale omenirii – războaiele mondiale, cu deosebire -, și despre cele ale României, căreia, de-a lungul istoriei, nicio alianță nu i-a fost favorabilă („Am fost filogermani. Și ne-am prăjit. Am fost filoruși. Și ne-au prăjit ei pe noi. Cochetăm cu americanii și s-ar putea să avem parte de ambele.”), întrucât fiecare și-a concretizat „prietenia” și „ajutorul reciproc” prin raptul teritorial mascat sub denumirea de „cedare strategică” a unor „bucăți din felia țării”, precum „Cadrilaterul, Siliștea și Caliacra, Banatul zis Sârbesc, iar, mai de curând, Bucovina de Nord, Insula Șerpilor”. Meditația eroului zăbovește asupra istoriei celei mai apropiate, precum al Doilea Război Mondial, și a celei contemporane, ultimul mare eveniment notabil și așteptat fiind Revoluția din 1989 care a încheiat un regim totalitar de tristă amintire prin foamea endemică și cozile inerente la alimentele de bază, prin frigul din apartamente, prin furnizarea cu parcimonie a curentului electric, dar mai ales prin frica permanentă pe care o inspira „brațul înarmat al partidului”.
Sunt scoase în evidență principiile care s-au aflat la baza strategiei celor două personaje malefice ale ultimului război. Unul, „răspopitul georgian”, cu „mustața pe oală”, se conducea după principiul potrivit căruia „Rusia n-a lepădat niciodată bucata înghițită, chiar dacă i s-a aplecat!”. Celălalt, cu mustața „în furculiță”, care „suferea de claustrofobie prusacă și infecție declarată de naționalism”, avea ca deviză ideea că „noi nu avem nevoie de prieteni, ci de supuși!”. În fața celor două pericole, prin calitatea sa oficială, Babeel Bubuuia a încercat să salveze bogățiile subsolului („ Am salvat petrol și fier de la nemți, pe care comuniștii le-au dăruit rușilor.”), fapt pentru care a fost „recompensat” cu internarea în „celebrele centre de «Reeducare Națională»” din Gherla, Aiud, Pitești, Jilava sau la Canal, alături de alți „elevi cursanți, rămași corigenți la școala noii ideologii”, dați pe mâna unor gardieni fără inimă, care concepeau și aplicau tot felul de metode de maltratare fizică și morală, care mai de care mai abominabilă, convinși că ei sunt „stâlpii acestui regim”, nici mai mult nici mai puțin decât „eroii” care „ți-au sacrificat viața ca să apere liniștea și demnitatea de comunist”.
Într-o a doua parte (Partea a II-a, Jurnalul movaliu), nepotul lui Babeel Bubuuia își rememorează relația cu securitatea și miliția, de a căror „atenție” n-a scăpat, chiar dacă nu s-a „bucurat” de „reeducare” în faimoasele centre de detenție. El reușește să realizeze portretele unor reprezentanți ai acestora din atitudinea, comportamentul, limbajul lor, desigur agramat, relația cu oamenii din jur văzuți, fără excepție, ca dușmani ai „epocii de aur”. Semnificativ este portretul lui Covrig, meditat de profesor pentru admiterea la Academia de Poliție, după absolvirea căreia avansează destul de repede în ierarhia militară și chiar ajunge profesor la „Ștefan Gheo”, după ce terminase și Filologia cu o lucrare de licență elaborată de același profesor. Ofițerul se considera „îngerul păzitor” al acestuia, reușind să-l scape din câteva „întâlniri” cu „băieții cu ochi albaștri”.
Viața și activitatea unui profesor în timpul regimului comunist nu era deloc ușoară. Dincolo de neajunsurile materiale, aceleași cu ale întregului popor, activitatea profesională nu însemna neapărat cea didactică propriu-zisă, deoarece, pe lângă orele de clasă care se țineau când se mai putea, principalele preocupări ale corpului didactic și ale elevilor o reprezentau acțiunile cultural-artistice și politice, munca pe ogoarele patriei pentru strângerea recoltelor, profesorii fiind vinovați de orice fel de întâmplări în care erau implicați elevii lor, chiar dacă nu erau prezenți sau nu aveau nicio vină în acest sens. Mai mult, fiecare profesor simțea pe propria pile consecințele delațiunilor de orice fel, obtuzitatea și autoritarismul șefilor de partid sau de serviciu obedienți regimului.
Amintirile acestui al doilea narator merg până în perioada copilăriei, când fusese „tovarăș de văcărie” cu unchiul Babeel, „statuia” rămasă pentru totdeauna în sufletul său de copil, unchi care nu numai că-l apără de răutatea unor adolescenți puși pe rele, dar îi și povestește „despre război, despre alte locuri, despre oameni și dobitoace”. Nici perioada studiilor universitare nu a fost lipsită de astfel de evenimente demne de reținut, mai ales că, în calitate de redactor la o revistă studențească, participă la adunări ale organizațiilor de tineret, prilej de excludere a urmașilor dușmanilor regimului, înfierați cu „indignare revoluționară sau proletară” pentru faptele părinților pe care unii nici nu-i cunoscuseră.
Romanul se încheie rotund, printr-o simetrie a incipitului (când învățăcelul își revede unchiul după mulți ani) cu finalul, când acesta din urmă își încheie calvarul vieții pline de cele mai mari nenorociri care l-au urmărit în întreaga sa existență. Desigur că umorul și ironia sunt la ele acasă, ca în toate celelalte scrieri ale lui Constantin T. Ciubotaru, dar, de această dată, râsul este unul amar, produs de tragismul existenței umane într-o societate din care lipsesc înțelegerea, armonia, libertatea. Fără a fi predominant, comicul, în primul rând de limbaj (realizat prin calambur, ligamente, încălcări ale normelor lingvistice evidențiind agramatismul unora, folosirea eronată a unor maxime latinești, schimbări spectaculoase de sens sugerând adevărata idee din spusele unui personaj), mai apoi de situație, surprinzând ipostaze echivoce, împrejurări surprinzătoare care schimbă cursul evenimentelor, are un rol important în narațiune și contribuie la realizarea trăsăturilor personajelor.
Așadar, folosind cu talent arta cuvântului, Constantin T. Ciubotaru aduce în fața cititorului (a câta oară?) mărturii cutremurătoare despre o societate în care adevărul nu putea fi spus decât în șoaptă (și nici atunci cu siguranță) și în care existența însăși, cultura, literatura, viața spirituală în general, au trecut prin calvarul greu de închipuit și de suportat. Lucidității cu care autorul revelează toate aceste aspecte i se adaugă acea speranță, acel optimism funciar care îl caracterizează pe scriitor în viața de toate zilele, că o asemenea istorie nu se va mai repeta, apunând pentru totdeauna, odată cu căderea capetelor „statuilor” vremelnice ale celor care au făcut atâta rău în timpuri deja revolute.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA –TELEORMAN