Deunăzi mi-au picat ochii pe un articol ştiinţific în care se anunţa descoperirea recentă a unui al cincelea braţ în spirala Căii Lactee. Pentru o mai bună înţelegere de către cititorul profan era redată alăturat imaginea binecunoscută a nebuloasei văzute de sus, puzderie fascinantă de lumini şi luminiţe într-un vârtej aspectuos, pe fundalul cerului imens şi negru.
Dacă n-aş fi citit nota de subsol, n-aş fi băgat de seamă că la baza fotografiei era redată aceeaşi spirală văzută din profil, o linie subţire cât o rigla în dungă, aproape imperceptibilă. Şi undeva pe la mijloc, un punct luminos, nici prea mic dar nici prea mare: sistemul nostru solar.
La atare viziune cosmică mi-au rămas gândurile înţepenite şi doar cu mare greutate am reuşit să cuprind cu puterea minţii inexplicabila capacitate a speciei noastre mărunte de a se vedea dintr-un unghi aşa de îndepărtat. Las la o parte faptul că habar n-am prin ce mijloace tehnice uluitoare suntem în stare să fotografiem spaţiul de acolo, de unde cu siguranţă n-a avut cum să ajungă o sondă insterstelară trimisă de om în cosmos.
În astfel de împrejurări mă năpădeşte o stare de mirare perplexă, rudă cu revelaţia bruscă pe care am avut-o la 12 ani când, privind cu atenţie o floare din grădina casei părinteşti, am realizat pentru prima dată existenţa infinitului mic. Spre deosebire de alţi copii care descoperă imensitatea ca pe un opt culcat cu semnul plus în faţă la ora de matematică, eu am percutat mai târziu şi pe cale empirică: pentru mine, faptul că o floare se poate divide la infinit în petale şi în alte părţi componente, fără să dispară vreodată definitiv, a fost prima ocazie de a gândi metafizic. Dar de ce să mă minunez de vădita mea încetineală, când până şi banala dexteritate de a-mi încheia şireturile mi-am însuşit-o abia în clasa întâi, deşi făceam parte din fruntaşii clasei?
Văzând aşadar cât de departe merge puterea noastră de abstracţie în materie de viziuni cosmice, aproape că am putea spune că simţim satisfacţie când ne demonstrăm cât de limitaţi suntem. Şi dacă tot vorbim de limite, îmi vine-n minte un alt paradox care-mi dă de furcă de-o vreme încoace, când e să definesc prostia umană. Cum poate un om care, în urma unei dotări defectuoase de la natură, nu dispune de un aparat al gândirii suficient de complex, să exclame la un moment dat plin de convingere: „Măi Doamne, da´ ce prost sunt?!” Adică cum să trăieşti o viaţă întreagă cu un sistem de conexiuni relativ funcţional în cap, pe care ştii că te poţi baza şi cu care eşti mulţumit, că doar e al tău şi nu cunoşti altul, pentru ca brusc să constaţi că undeva în afara lui poate exista o extindere care ţie îţi lipseşte şi care la o adică te-ar face mai deştept dacă n-ar fi necazul că tu eşti aşa cum eşti? Cu ce fel de aparat ne cântarim noi în clipa în care ajungem la concluzia că tocmai aparatul de care ne folosim nu e capabil să-şi vadă propriul „lung al nasului?”
Aşa se face că intuim uneori că dispunem de un aparat mental mai performant decât al vecinului de bloc (să zicem) dar mai rudimentar decât al vânzătoarei de la pâine, ca să luăm doar un exemplu. În speţă, tunăm şi fulgerăm la adresa unei hoarde de proşti care par să ne înconjoare din toate părţile, dar numai extrem de rar ni se întâmplă să ne simţim noi înşine proşti în raport cu altcineva. Cine ştie cât de des am trezit şi noi la rândul nostru în alţii suspiciunea că am fi proşti cu grămada dar, spre norocul nostru, ne-a salvat propria marginire de la revelaţia că tocmai ne-a luat cineva peste picior?
Ne deplasăm mai departe prin viaţă construind ca furnicile la personalitatea noastră, adăugând sare şi piper pe ici pe colo, decorându-ne cu tot felul de experienţe şi cunoştinţe care ne fac mai interesanţi, dar ne mişcăm în limitele strâmte ale inteligenţei cu care am fost făcuţi. Pe cine să mai mire că ne simţim cel mai bine în compania propriei noastre persoane? Păi unde mai găseşti om care să se potrivească cu tine sută la sută aşa de perfect?! Nimic nu e mai tentant decât compania unei persoane careia îi plac aceleaşi feluri de mâncare, are aceleaşi opinii politice, a citit aceleaşi cărţi şi se îmbracă în acelaşi stil ca şi noi! Cu riscul de a părea egoişti, indiferenţi şi nepoliticoşi, chiar infatuaţi, recunoaştem în sinea noastră că ne oboseşte compania multor semeni. Ei sunt factorii perturbatori, oamenii–bruiaj care se întamplă să nu fie de acord cu noi. Ne incomodează pentru simplul fapt că ne confruntă cu alte moduri de a raţiona şi ne obligă să gândim flexibil, să ne punem mintea la contribuţie. În ultimă instanţă consumăm energie pe care am prefera să o economisim, din spirit de conservare.
Când dăm de câte unii care nu se simt bine când sunt singuri sau, mai bine zis, care se simt rău în compania propriei lor persoane, îi suspectăm prompt de dereglări mentale sau de frustrări ascunse. E un paradox că există şi astfel de oameni, chiar dacă ne vine greu să pricepem cum au ajuns în atare situaţie; oameni care nu se înţeleg cu ei înşişi. Au ei oare puterea asta magică pe care au avut-o oamenii de ştiinţă când s-au ridicat deasupra propriului univers şi s-au văzut din afară? Sau e ceva stricat înăuntru, un scripete care nu transmite impulsul nealterat al armoniei cu propriile calităţi şi defecte, aşa cum e cazul la ceilalţi indivizi?
Mă tem că paradoxul propriei noastre limitări, mărginiri sau prostii – cum vrem să-i spunem – ascunde un pericol mare: acela de a ne decreta centrul universului şi a ne izola într-o lume a noastră, în care totul merge perfect. Egocentrismul rezultat dintr-o astfel de poziţie se poate extinde la forme de grup, la nivel de naţie. Nu e străin de cauză cazul americanilor, care recunosc ei înşişi în propriile lor manuale de Organizational Behaviour că suferă de etnocentrism, extrapolând valorile democraţiei unionale la rang de reţetă universală, valabilă pentru orice popor din lume. La fel sloganul periculos „cine nu e cu noi e împotriva noastră”, care a adus atâta suferinţă sub regimul comunist şi continuă să se perpetueze în absurdul război sfânt al extremiştilor islamici.
În acest context, o vedere de sus şi din profil a Căii Lactee nu poate decât să ne trezească la realitate şi să ne amintească sub forma unui reconfortant duş rece că ni s-a acordat marea şansă, luxul şi privilegiul de a fi din când în când … mici. Vorba lui Forrest Gump: „as stupid as a fool can be.”
Să ne bucurăm aşadar că, în urma unor cercetări fondate, oamenii de ştiinţă au ajuns la o concluzie pe care deja o cunoşteam cu toţii sub forma unei înţelepciuni din popor: până şi cel mai inteligent om din lume experimentează cinci minute pe zi în care e prost în toată regula, la grămadă, care va să zică cu carul. Noroc ca specialştii nu au găsit calea de a afla exact cand anume peste zi apare breşa asta binefăcătoare, ca o baie in vid! Câtă vreme rămâne nesondat misterul celor cinci minute, putem recurge oricând la scuza: „pardon amice, tocmai am avut lapsusul acela, ştii Dumneata…”.
Să zicem mersi şi să fim fericiţi că trece. Bogdaproste!
