Grădina Foişor
Foarte puţini bucureşteni mai ştiu de unde vine denumirea cartierului Foişor. Cei mai mulţi fac legătura cu „Foişorul de Foc”, construit într-o piaţetă din centrul cartierului cu acelaşi nume.
Un document emis la 2 Martie 1724, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, aduce lămuriri în această privinţă. Din documentul respectiv aflăm că voievodul Neculai ridicase în partea de sud-est a Bucureştilor un „rând de case domneşti cu foişor şi grădină pentru plimbarea domniei meale şi a altor domni ce s-ar întâmpla a fi în urma domnii meale.”
Întrucât aceste amenajări s-au făcut pe un teren care aparţinuse mănăstirii Radu Vodă, Nicolae Mavrocordat acordă mănăstirii o rentă anuală de 60 de taleri drept despăgubire pentru terenul respectiv. În jurul acestui teren şi a construcţiei domneşti cu foişor, s-a dezvoltat cu vremea o întreagă mahala, care şi-a luat numele de la foişorul respectiv.
Dar povestea „Foişorului de Foc” a început în anul 1890. Cu doi ani înainte fusese demolat „Turnul Colţii”, cel care servise, multă vreme, drept punct de observaţie asupra Bucureştiului. De acolo erau alarmaţi pompierii, în caz de pericol. În lipsa bătrânului turn, Primăria a construit o clădire înaltă, pentru continuarea observării oraşului. Turnul de 42 de metri înălţime urma să fie dotat cu un mare bazin, care ar fi trebuit să îmbunătăţească alimentarea cu apă potabilă a părţii de est a oraşului.
Grădina cu Tei
Una dintre cele mai mari şi mai frumoase grădini din vechiul Bucureşti se afla situată pe o parte din moşia Colentina, care aparţinuse domnitorului Grigore Ghica al IV-lea (1822 – 1828).
Grădina cu Tei era de fapt o adevărată pădure care îmbăta vizitatorul cu parfumul florilor sale.
De primăvara devreme şi până toamna târziu, aici se încheiau toate chiolhanurile celebre ale locuitorilor oraşului, atraşi de produsele de zahana ale restaurantului de lângă Moara Toboc. Tot aici se găseau din belşug preparate din peşte proaspăt, care se pescuia din lac, de cele mai multe ori în prezenţa consumatorilor. Aici se puteau servi crap la proţap, crap la grătar, plachie, saramură de burtă de crap, saramură de biban şi roşioară, raci fierţi cu mujdei de usturoi etc.
Vara, această grădină era un apreciat loc de petrecere pentru cei care veneau să se răcorească şi să facă o baie în Lacul Tei. Între cele două războaie, era de bon ton pentru lumea bună să prindă răsăritul soarelui la o ciorbă de burtă şi la o tochitură sau tuzlama, preparate care dregeau urmele chefului de la vreunul dintre numeroasele restaurante din centrul oraşului.
De proiect s-a ocupat chiar arhitectul şef al Capitalei din aceea vreme, George Mandrea. La 28 februarie 1892, comisia de recepţie a constatat terminarea lucrărilor, dar şi faptul că pompele „Uzinei de Apă” din Grozăveşti nu aveau puterea necesară să ridice apa la înălţimea imensului bazin de compensare. În locul „fântânarilor” tocmiţi de primărie, au apărut „pândarii” de noapte care aveau şi atribuţii de pompieri. „Postul de pompieri nr. 5”, numit de bucureşteni „Foişorul de Foc”, a păzit dar a şi dominat Capitala până după cel de-al doilea război mondial. Pentru ca turnul să nu rămână inutilizabil, Comandamentul Pompierilor a hotărât înfiinţarea unui muzeu naţional al pompierilor, ceea ce s-a şi întâmplat, începând din 16 septembrie 1963.
Grădina Sfântul Gheorghe
Grădina Sfântul Gheorghe este situată în plin centrul Capitalei, în jurul bisericii cu acelaşi nume, biserică în care este înmormântat domnitorul Constantin Brâncoveanu (1654 – 15 august 1714), adus la tron de marea boierime, domnitor al Ţării Româneşti între 1688 şi 1714 şi nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino (1678–1688).
La începutul secolului al XIX-lea, în jurul bisericii se aflau clădirile unui mare han în care locuiau negustorii toptangii (angrosiştii de astăzi).
În timpul marelui incendiu din primăvara anului 1847 (23 martie, chiar în ziua de Paşti, „la un ceas după amiază”), hanul a ars cu totul, pe locul lui amenajându-se o grădină cu alei, cu flori şi platani, dintre care unii mai dăinuiesc până în zilele noastre.
De aici, cu prilejul sărbătorilor de Armindeni sau a altor sărbători pornea defilarea breslelor de meşteşugari din oraş, toţi îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu steagurile fiecărei asociaţii în frunte. Acest alai însoţit de o fanfară se îndrepta spre una dintre marile grădini din afara oraşului, unde petrecea până seara târziu. În apropierea Bisericii Sf. Gheorghe s-a construit un bazin placat cu mozaic, înconjurat de un brâu de ciment care mai rezistă şi astăzi.
Acesta este punctul de unde încep toate măsurătorile terestre în România, locul unde se află monumentul „Kilometrul zero”, care a început să fie construit în 1939 şi care a fost inaugurat abia în anul 1998.
