Nuntă ca la români… în America

“De-ai fi văzut cum au jucat
Copilele de împărat,
Frumoase toate şi întrulpi,
Cu ochi şireţi ca cei de vulpi,
Cu rochii scurte până-n pulpi,
Cu păr buclat.”
(Nunta Zamfirei – G. Coşbuc)

Personaje (toţi în jur de 25 de ani): eu, Monica – colega de cameră, Diana – prietena cea mai bună a Monicăi, clujeancă, rămasă în SUA dupa tabără, Radu – prietenul Dianei, clujean, venit şi el şi rămas fără vize prin America, Cristi – prieten de-a lui Radu, ungur illegal şi el din Tg. Mureş, Bogdan – prieten de-a lui Radu, tocmai se face legal cu viză de student.
Derularea evenimentelor: Sună Monica pe la 5 şi îmi lasă mesaj că e ceva urgent, să o sun înapoi. O sun. Îmi spune că Radu se însoară în ziua respectivă şi are nevoie de fotografi, şi de nuntaşi. Radu urma să treacă pe la noi la 7 seara, căci nunta civilă avea loc la ora 8 seara în Bronx, New York.
Acasă, în timp ce-l aşteptăm pe mire să vină să ne culeagă, aflu mai multe amănunte: Radu nu ştia cu cine se însoară, era ceva de genul nu blind date, ci blind wedding. O tipă, Miss Helen, în apartamentul căreia urma să se oficieze căsătoria, cupla oameni ilegali cu cetăţeni americani pentru căsătorie în vederea obţinerii cetăţeniei. Toata chestia costă cam 5-8 mii de dolari.
Pe la 7 jumate sună Radu. Era jos. Coborâm şi în faţa blocului ne aştepta o limuzină albă şi lungă (Radu lucrează ca şofer de limuzină pentru nunţi chinezeşti. Adica transportă mirii şi nuntaţii din loc în loc – primărie, fotograf, restaurant etc). Urcăm în limuzină şi înăuntru îl găsim pe Cristi. El se însurase săptămâna trecută, prin aceeaşi Miss Helen. Nimerise o nevastă blondă, frumoasă, mai în vârstă cu câţiva ani ca el, dar ce contează, cetăţenie să aibă. Radu era super stresat, iar Cristi îl stresa şi mai tare, făcând mişto de el. Pasul următor: să culegem restul nuntaşilor de pe drum. Pe Bogdan l-am cules primul de pe undeva din Queens, şi a trebuit să aşteptăm dupa el să îşi arunce gunoiul, că altfel nu putea să vină la nuntă (eram deja în mare întârziere, dar nimeni nu se stresa). De prin Manhattan am cules-o pe Diana, prie­tena lui Radu. Înspre Bronx ne-am oprit să luam flori miresei – cele mai ieftine care erau. Flori să fie. Echipa fiind completă, am purces spre locaşul nunţii. Am ajuns în Bronx. Miss Helen locuia într-un bloc de multe etaje, la aspect ca cele din Mănăştur. Ajungem la uşă, sunăm, răspunde o dihanie de câine lup de ne-am lipit toţi de peretele opus să nu ne înşface. De după câine se rostogoleşte Miss Helen, o spanioloaica mică şi grasă ca o bilă, cu părul zburlit, cu fard întins pe ochi, îmbrăcată într-un maieu lung roz murdar şi rupt în piept care îi scotea în evidenţă grăsimile abundente şi formele rubensiene (de la Rubens, sau care era ăla care picta nuduri de femei grase). O poezie femeia aia, ce mai, imaginea perfectă a madamei de bordel! Intrăm în apartamentul mic cu pereţi verzi şi cu un miros nedeşlusit. Dezordine mare, televizorul dat tare (era ceva telenovelă sudamericană), sub geam o masă albă (fusese albă, acum avea tot felul de pete pe ea) cu o machetuţă de plastic reprezentând un mire şi o mireasă, şi 2 pahare de şampanie de plastic, cu fundiţă argintie. Pe masă am pus şi noi tortul (diplomat, românesc, luat de la o cofetărie autohtonă din Queens) şi şampania. Miss Helen a finisat nişte documente cu viitorul mire, apoi i-a zis la un bărbat mic şi slab ca o scobitoare (judecătorul care va oficia nunta) să o aducă pe mireasă. Apare tipa, o portoricancă mică, nici nu ştiu dacă avea 20 de ani, în blugi şi cămaşă albastră, cu o căciuliţă croşetată (de aia subţire, rotundă, care vine până pe frunte) albă. Foarte drăguţă, şi ruşinoasă ca o fată mare. Radu, nici nu se uita la ea, i-am zis noi să se ducă să facă cunoştinţă cu viitoarea nevastă, şi să îi dea florile. S-au pus amândoi pe canapea, în faţa măsuţei de cafea din cameră şi stăteau ţepeni şi super incomfortabili amândoi. Judecătorul s-a aşezat în faţa lor şi cu o fiţuică în mână a început: mă, tu o iei pe asta de nevastă? Da. Tu, îl iei pe ăsta de soţ? Da. (Eu şi Cristi făceam poze). Au semnat (moment Kodak) şi apoi să pupe mireasa. Asta nu prea voia, era super ruşinată, până la urmă au facut-o. Cristi (cavalerul de onoare sau cum i se zice), vroia şi el să se pupe cu mireasa, la fel şi Bogdan. Nu le-a mers. Judecătorul şi-a luat hârtia şi a plecat. Apoi să facem poze cum îi pune mirele inelul la mireasă. Scoatem cutiuţa cu inelele (cutiuţă argintie luată de Diana cu 1 î). Inelele – altă poveste: 2 inele de pleu, pe care le-a găsit Radu în limuzină, probabil pierdute de ceva chinezi la nunta lor. Cu inelele astea se însurase şi Cristi săptămâna trecută, aşa că erau inele cu istorie străveche şi cu tradiţie! Facem poze, apoi tăiem tortul, bem şampania (îi dăm şi la Miss Helen care între timp s-a tolănit cât era de mică şi de durdulie pe fotoliul din faţa televizorului şi îşi urmărea telenovela. Cu mireasa nu prea vorbea nimeni, am întrebat-o eu câte ceva, să nu se simtă lăsată pe dinafara la propria ei nuntă. Am mai facut câteva poze şi gata. Radu a înmânat lui Miss Helen un pumn de bancnote (niciodată nu am văzut aşa mult cash), Miss Helen i-a dat plicul cu actele pe care trebuia să le trimită la oficiali şi gata, ne-am strâns taraba şi ne-am dus. Nu a ţinut mai mult de o oră.
Asta este povestea nunţii ca-n poveşti. Totul a fost ca într-o comedie supra realistă, şi situa­ţiile şi personajele. Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea mea.

Luminita Cuna