Nu mă aşteptam la întâlniri sau trăiri deosebite. Pe traseul excursiei noastre din septembrie în Transilvania şi Maramureş, “Memorialul victimelor comunismului” şi mânăstirile erau obiectivele de vizitat în Sighet şi împrejurimi. Gândul la casa bunicilor mei şi la cimitir se strecura, totuşi, timid, dar insistent, în planurile mele.
La Sighet s-a născut mama, de acolo a fost deportată împreună cu familia. S-a întors singură. A rămas totuşi legată de orăşel şi de prieteni, printre care Pepi Werner, de care o legau amintirile din tinereţe şi de la Auschwitz. În anii ’60, am petrecut câteva vacanţe de vară de pomină în familia Werner şi am devenit prietenă bună cu Eva, fiica lor. Retrăiam copilăria şi adolescenţa mamei, aşa cum le-am cunoscut din povestirile ei. Ne plimbam cu gaşca în oraş, făceam baie în râul Iza, mergeam la munte şi, o dată, am dormit într-un pod acoperit cu fân, toţi laolaltă, ceva de neuitat! Mai am mirosul în nări şi gustul libertăţii, care erau inedite pentru mine, fetiţa hiper-protejată – părinţii mei erau mereu îngrijoraţi şi speriaţi că mi s-ar putea întâmpla ceva.
Credeam că mă voi regăsi într-un orăşel care îmi va părea străin. Eva, de ani de zile în Florida, mi-a spus la telefon: “Caut-o pe Baby Markus, era cu noi în gaşcă”. Aveam o vagă amintire, parcă o senzaţie de demult s-ar fi trezit în mine, şi vedeam, cu ochii minţii, o fată micuţă, ageră şi vioaie. După vreo 50 de ani, am revăzut-o şi nu s-a schimbat. O sfârlează, sclipitoare, bună şi generoasă. Din momentul în care ea şi Sorin, fiul ei, m-au luat în primire, am pătruns în tunelul timpului şi am început călătoria mea în lumea copilăriei, a mea, a mamei mele, într-o lume în care se revarsă lumina celor dispăruţi.
Familia Fuchs locuia pe strada principală, Bogdan Vodă nr. 1, la etaj locuia familia, la parter era magazinul de textile. Casa e ca în basme – toată rotunjită, cu cupolă, ferestre boltite şi un bovindou cu un balcon cu feronerie dantelată, stâlpi decorativi – un vis. Zăboveam cu Baby în faţa porţii închise, când am văzut la colţul străzii o doamnă încărcată cu plase pline. “Cunoaşteţi cumva pe cineva care stă aici?” “Sigur că da, poftiţi!” Și aşa, obosită după o zi de muncă şi după cumpărături, femeia a insistat să intrăm şi ne-a poftit la ea în locuinţă, să stăm jos, să servim un pahar de apă. Bunicii mei, unchii mei, mătuşile mele, mama au păşit pe aceste trepte, s-au sprijinit pe balustrada din fier forjat, au ridicat ochii spre fresca de pe tavan, au stat pe balcon şi au contemplat forfota din stradă.
În birourile comunităţii – arată ca o locuinţă cu mobilă veche si macrameuri (nu sunt sigură că erau macrameuri, dar era de parcă ar fi fost) – l-am întâlnit pe Dudi Lieberman, preşedintele Comunităţii, care şi-a adus aminte că eu am un an mai puţin decât el şi că eram în tabără de vară la Cristian sau Borsec, în vila Federaţiei. Răsfoieşte cu mine registrele etalate pe o masa lungă, până am găsit locul mormântului surorii mamei care a murit în 1935, după ce născuse un băieţel. Înainte de a merge la cimitir, Dudi ne deschide sinagoga, superbă, renovată, în stilul maur tipic pentru construcţia sinagogilor neologe la răscrucea secolelor XIX – XX. Și iar mă întreb: Oare unde au stat bunica şi mama si surorile ei? Și bărbaţii? Dar nu, ei mergeau foarte probabil în Sinagoga Mare Ortodoxă, unde, la 15 mai 1944, au fost înghesuiţi împreună cu vreo 3000 de persoane, bărbaţi, femei, copii, înainte de a fi transportaţi în lagăre de exterminare. În noaptea de 16 spre 17 octombrie, trupele hortyste şi germane, înainte de a se retrage, au incendiat Sinagoga care a ars în întregime.
Dudi se grăbeşte, are treabă, mormăie că nu are timp, dar ne-am şi aşezat în maşina lui si povestim despre cunoştinţe comune în drum spre cimitir.
Pe piatra de mormânt a lui Lilli Fuchs sunt gravate numele celor din familie care nu s-au întors de la Auschwitz: bunicii Eugen şi Şarolta Fuchs, fratele mult iubit al mamei, Mauriţiu (Moişi) Fuchs, Ottika, băieţelul lui Lilli, şi Herman Fuchs. Nu ştiu cine a fost Herman Fuchs şi nu mai am pe cine să întreb. Nu e raţional, dar mă supără şi mă doare că memoria lui este redusă la un nume, la o identitate fără conţinut.
Pe drumul de întoarcere, văd o femeie cu un pepene verde uriaş. “Ah, un pepene verde! Demult nu am mai mâncat!” Baby dă instrucţiuni: “Dudi, opreşte la piaţă, te rog!” Dudi se conformează, noi mergem la piaţă, în timp ce el aşteaptă în maşină. Eu merg cu paşi mărunţi în urma lui Baby şi îmi spun că sunt un caz clar de regresie, că nu mai sunt copil, că este inadmisibil… Pepenele a fost copt şi dulce. Ceea ce mi-a adus aminte de tata care savura fructele şi, în special, pepenele verde. În dimineaţa acestei zile extraordinare văzusem în “Casa Memorială Elie Wiesel”, într-o vitrină, un album despre Comunitatea din Sighet, deschis la pagina cu o fotografie de la o nuntă. “E tata!”, am exclamat. De la mama miresei, Baby îmi face rost de albumul de fotografii de la acea nuntă în Sighet, oficiată de rabinul dr. Ernest Neumann. Pe faţa lui se citeşte încântarea în faţa fericirii tinerei perechi, în faţa graţiei miresei.
Am fost în casa bunicilor, în sinagogă, la cimitir, la Casa Elie Wiesel, am fost cu Baby şi Sorin şi Dudi, am întâlnit femeia cu sacoşele şi am fotografiat albumul de nuntă. În aceeaşi zi, am schimbat câteva cuvinte cu mama lui Baby, Klara Markus, care a supravieţuit Holocaustului, pentru că s-a terminat gazul în instalaţia de exterminare. În decembrie va împlini 103 ani. Vorbeşte blând, surâde, îşi priveşte fiica cu dragoste şi o roagă să nu-şi facă griji din cauza ei.
A doua zi, am pornit, Sorin la volan, Baby, Rela, tovarăşa mea de drum din Israel, şi cu mine, să vedem celebrele biserici din lemn, patrimoniu UNESCO, din împrejurimi. Am colindat şi am admirat, ne-am umplut de frumuseţe. Spre seară, după ezitări, – suntem obosiţi, am văzut destul – , Sorin a decis scurt pe doi că nu se poate să ratăm ocazia să vedem biserica de la Ieud şi am continuat pe un drum cu hârtoape. În anul 1930, satul număra 2.499 de locuitori, din care 285 evrei, aproape 12%. Nu întâmplător vine Ieud din cuvântul idiş Yud (evreu). Azi sunt peste 4.300 de persoane, nici un evreu. Am ajuns în momentul când pleca ultima maşină cu turişti. Silueta elegantă a Bisericii din Deal, de la începutul secolului al XVII-lea, se profila pe colină în lumina dulce a amurgului. Jur împrejur, ţipenie de om, privirea cuprindea îndepărtări, dealuri şi văi, aşezări.
O măicuţă se îndreaptă spre noi, intrăm în vorbă. E de trei luni aici, singură, nu, nu îi e frică, se simte bine, în primăvară vor mai veni 2-3 maici. Înainte a fost la Timişoara, la Mitropolie, la ÎPS Mitropolit Corneanu. Întreb sfios:
– L-aţi cunoscut poate pe rabinul Neumann?”
– Vai de mine, m-am gândit că semănaţi mult cu fiica rabinului! Ce vă face băiatul? Și ne-am îmbrăţişat, Maica Mihaela şi cu mine, şi am avut lacrimi în ochi şi ne-am amintit.
S-a închis cercul. În două zile am parcurs un veac. Am mers pe urmele familiei mele, am absorbit dragostea semănată de bunici şi părinţi şi mi-am împărtăşit emoţia cu oameni buni. Sighetu Marmaţiei nu îmi este străin, ci apropiat, prin cele multe care amintesc de trecerea celor dragi, prin trăirile şi prieteniile mele.
————————
Getta NEUMANN
februarie 2017
Geneva, Elveţia
