Evenimentele din Decembrie 1989 au întors România pe dos (unii, ca alde Ion Ilici Iliescu, trag de conceptul „revoluţie” ca gaia de maţ) şi, în cei 27 de ani scurşi de atunci, încă nu s-a înregistrat acea vrere cârmuitoare, graţie căreia ţara să poată reveni la normalitate. Da, căci fiind ştiut faptul că în apele tulburi se pescuieşte cu mai mult folos decât în cele limpezi, cui naiba din gaşca profitorilor interni şi externi îi surâde ideea ca ţara să se pună pe picioare? Asta ar însemna ca cetăţenii români să fie stăpâni, nicidecum chiriaşi în propria lor casă/ţară, ca legile să aibă aceeaşi nuanţă aplicativă de la vladică până la opincă şi ca democraţia noastră original-declarativă să devină faptic-nedubitativă. Păi, mult mai simplu şi mai profitabil pentru sistemul corupt până-n măduva oaselor, taman acel sistem care a pus România pe butuci, este ca-n masele de alegători să întreţină, cu demonică iscusinţă, speranţa de mai bine şi să cultive recunoştinţa pentru firimiturile azvârlite, astfel ca să-şi poată face făcutele după perdeaua încropită din cârmuitori aparenţiali…
Repet ceea ce am spus şi altădată: Dintre toate crizele abătute în chip programat asupra României (am în vedere îndeosebi făcăturile economico-financiare şi politico-sociale), cea mai perfidă, statornică şi subtil-distructivă se dovedeşte criza moral-spirituală, din a cărei substanţă toxică s-a plămădit încet-încet criza identitară!
Într-un atare marasm existenţial, anormalul a luat locul normalului, iar cetăţenii cu scaun la cap şi frică de Dumnezeu asistă neputincioşi la întoarcerea valorilor tradiţionale cu gaibaracele-n sus (pesemne că aidoma lui Mitea Karamazov, unora dintre compatrioţi chiar le face plăcere când constată că se duc la vale cu capul înainte): răul a făcut rocada cu binele, minciuna cu adevărul, injustul cu justul, nedemnitatea cu demnitatea, necinstea cu onestitatea şi nevrednicia cu vrednicia. Dar nu într-o manieră formal-accidentală, ci într-un mod atât de general şi substanţial (de sus şi până jos), iar prin aceasta esenţial, încât omul cu judecată şi cu bunul simţ încă nepervertit, se simte tot mai des în penibila situaţie de-a nu mai pricepe ce se petrece în jurul lui. De altminteri, nu spune cu părere de rău venerabilul Neagu Djuvara că în românul zilelor noastre nu izbuteşte să-l descopere pe românul interbelic? Fireşte că respectiva constatare nu are în vedere exteriorul românului (îmbrăcămintea, pieptănătura, gestica, mimica), ci interiorul lui (gândirea, limbajul, sentimentele, năravurile)…
Bunăoară, conştienţi au ba, tot mai mulţi români postdecembrişti pun semnul de egalitate între curaj şi tupeu. Curajul, însă, denotă tărie de caracter, dârzenie conştientă de sine şi un altruism învecinat cu sacrificiul suprem (de pildă, curajul de-a spune adevărul gol-goluţ, cu toate consecinţele ce decurg dintr-un atare act temerar, sau curajul de-a protesta împotriva nedreptăţii individuale, îndeosebi împotriva celei colective), pe când tupeul doldora de impertinenţă este generat de egoism şi îmboldit de goana după comorile pe care le mănâncă moliile şi le fură hoţii, adică exact ceea ce se întâmplă la tot pasul în atât de distorsionata societate românească postdecembristă.
—————————
George PETROVAI
Sighetu Marmaţiei,
18 februarie 2017