Mi se întîmplă rar. Din ce în ce mai rar. De regulă, ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce trăiesc mă indispun pînă la depresie. Şi totuşi, fără motiv aparent, fără iluzii şi fără speranţe utopice, mă trezesc, uneori, cuprins de o nerezonabilă încredere în soarta lumii.
Iată, îmi spun, lucrurile funcţionează: există încă versiuni cordiale ale luminii solare, există încă tineri sfioşi şi bine-crescuţi, există o mulţime de inşi fericiţi, chiar dacă mulţi dintre ei sînt fericiţi prosteşte. Există încă păduri care n-au deloc un aer muribund, lacuri translucide, sate (austriece) modernizate şi totuşi patriarhale, familii demodate şi trainice, chelneri stilaţi, domni şi doamne, politicieni inteligenţi fără să fie şmecheri, oameni de afaceri cinstiţi, dar prosperi, texte bine scrise, vinuri paradiziace, păstrăvi, cremşnituri, chiparoşi şi stele.
Există Şerban Foarţă care se joacă frenetic cu psalmii şi cu toate cuvintele lumii, există seri şi dimineţi, oameni care merg la biserică fără evlavii ostentative şi fără să negocieze cu Dumnezeul lor, există colinele Toscanei şi Coasta Boacii, femei frumoase şi deştepte, cărţi, solidarităţi curate, taclale prieteneşti, coincidenţe riguroase, savori melancolice, tigri albi.
Dacă îţi acorzi un cît de mic răgaz, dacă arunci, de jur-împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întîlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.
S-ar spune, pe scurt, că lumea stă într-o tolerabilă cumpănă. Relele ei nu prevalează semnificativ asupra părţilor ei bune. Putem încă să ne aşezăm într-un unghi convenabil faţă de hărţuiala zilnică, să o interpretăm pedagogic şi, la limită, să ne salvăm luînd, faţă de tot şi de toate, o relativizantă distanţă. Cît va mai dura însă această cumpănă? Şi ce e de făcut pentru a întreţine statica ei precară?
E o întrebare veche, întrebarea lui Avraam către Dumnezeu, înaintea condamnării Sodomei. Care trebuie să fie, înăuntrul unei comunităţi, proporţia dintre bine şi rău, astfel încît comunitatea cu pricina să fie „iertată”, ocolită de pedeapsa ultimă? Cîţi dintre locuitorii unei cetăţi trebuie să fie buni, pentru ca răul din ea să nu ducă la dezastru? Măcar zece, sună răspunsul Domnului, după intermedierea patetică a lui Avraam. Zece. Adică foarte puţini.
Nu se cere ca binele să fie majoritar, nici în fiinţa colectivă a planetei, nici în viaţa individului izolat. Se cere doar ca binele să existe, să fie identificabil, fie şi într-un dozaj minimal. Dacă e prezent, lucrează homeopatic, ca drojdia în alcătuirea aluatului. Lumea poate fi deci salvată, dacă drojdia reţetei ei originare se păstrează, dacă fiecare din locuitorii ei se va strădui să fie numărat printre “cei zece”. Mie personal, la cei cincizeci şi nouă de ani ai mei, această performanţă esenţială nu mi-a reuşit încă.
