„Demnitatea” de a fi truditor de rând al statului român

 Culmea precarităţii şi umilinţei „proletare” ! — Studiu de caz

 Celebrele măsuri de austeritate, declanşate, mişeleşte de guvernul Băsescu – Boc, aduc România socială (dacă mai există aşa ceva, în zilele odiosului imperatore) în pragul colapsului. Este umilitor şi la culmea degradării umane, o nesimţire a „bunului-simţ” dictatorial, o bulversare şi răsturnare a valorilor statului de drept ( de parcă România ar fi fost vreodată unul dintre ele! – mai face şi românul haz de necaz, parcă ce-i rămâne altceva de făcut?). Nu ai cum să rămâi indiferent – şi o spune un bugetar convins – de starea de precaritate şi de umilinţă în care doreşte să ne aducă – pardon, deja ne-a adus – sus-amintitul cuplu de „gânditori politici”, „salvatori ai neamului”, care au promit că nu îşi vor termina mandatul, până când nu vor decima românii cu binecunoscuta antică formulă romană. Deja au apărut sumedenii de „proaspeţi şomeri”, care îngroaşă rândurile „fomiştilor” şi „zdrenţelor”, căci atât respect li se cuvine din partea şefului statului, „alesul” – doimii româneşti, dar autoproclamat: „preşedintele tuturor românilor”. Unde mai pui, că în aste vremi, „conducătorii” noştri (a conduce, înseamnă a sta dracului deoparte şi doar a consilia, a oferi suport, a nu se amesteca, a păzi constituţionalitatea) au hotărât să lanseze „criza de România” (reducerea lefurilor cu 25% şi a pensiilor cu 15% – declarată „neconstituţională”, a se citi şi ghilimele, căci am inclus în ele pensiile nesimţite ale magistraţilor, care au votat în sprijinul săracului român, dar gândindu-se la „sărăcia ”lor). Ce mai? O ilustrare practică din care românul face o perpetuă stare a dictonului biblic (mă ierte Domnul, că El la altceva se referea), dar pe care „iluştrii noştri conducători” s-au gândit să-l pună în cârca românilor de jos şi nu a celor de sus: „celui ce are i se va mai da şi celui ce nu are i se va lua şi ce mai are”.

Nefericită asociere de cuvinte şi ofense aduse tuturor categoriilor sociale de români, dar cu precădere profesorilor – cu care pare-se domnul preşedinte este certat, încă din fragedă pruncie. Dascăli în care nu se opreşte să arunce cu noroi şi să-i umilească, ca într-un joc tâmp „de-a şoarecele şi pisica” – vă las pe voi să ghiciţi cine e ”motanul” ? Un exemplu, cât se poate de ilustrativ este şi aplicarea Legii salarizării unitare (nr. de Auschwitz 330/2009), care cică ar fi intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2010 (desigur ca parte de principii – ce-or fi acelea, că guvernanţii sigur nu le au). În sus-amintita lege, este stipulat foarte clar că pe parcursul anului 2010, orice angajat al statului (dintre cei care mai rămân), nu va avea un venit mai mic, decât cel avut la 31 decembrie 2009. Iaca –scârţ! (Gogoşi – cu gem, cu brânză, cu rahat, cu ce doreşte fiecare). Să vă explic şi de ce.

A sosit reducerea cu 25% a veniturilor, pe care, să zicem că românii ar trebui s-o îndure cu stoicism (în fond curbele de sacrificiu au existat ciclic în istoria economiei mondiale şi noi nu puteam face excepţie de la asta). Să zicem că putem fi de acord cu acest lucru, deşi ţări care au deficitul mult mai mare decât al României, preferă 8-10% pentru reducerea lefurilor propriilor „lefegii”. După acest tăvălug, s-a venit cu o altă găselniţă şi anume reducerea aparatelor de specialitate a autorităţilor publice locale, însemnând dimensionarea acestora funcţie de numărul de locuitori.(o măsură logică – până aici). Dar, acestui fapt îi urmează un altul. Sunt primării în ţară care au avut în organigramele avizate de către celebra ANFP, un număr destul de mare de personal contractual, care au fost trecuţi pe funcţie publică, în conformitate cu prevederile Statutului Funcţionarului Public (Legea 188/1999). Până aici toate bune şi frumoase. Mai departe, exemplul meu continuă pentru o persoană contractuală, care are o vechime totală în muncă de 17 ani (din care 12 ani la catedră – ca profesor de specialitate, inginer fiind).

Ca personal contractual – inspector  IA, salariul brut era de 1785 lei, în care era inclus şi sporul de dispozitiv de 25%. Odată cu trecerea pe funcţia publică, au dispărut în ordine, mai întâi 12 ani vechime (care sunt luaţi în considerare la vechimea totală în muncă şi nu la funcţia publică – doar era profesor, încadrat cu diplomă de inginer, nu…?). Apoi a dispărut încadrarea, ea fiind mutată pe o OG a Guvernului Băsescu (OG 9/2008), care este abrogată de alin. (2), art. (1) al Legii Salarizării Unice (care stipulează: “Începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”.). Ceea ce înseamnă implicit o scădere a salariului de încadrare de la 1785 lei, la 953 (vorbim de salariul brut, cel iniţial având prevăzut şi sporul de dispozitiv de 25%). După reducerea cu 25%, rămâne un brut de 714 lei. Prin aplicarea cotelor de impozitare şi a deducerii aferente celor două persoane aflate în întreţinere (doi copii), rămâne un salariu net de 560 lei. Şi asta în condiţiile în care şi celălalt soţ este tot bugetar şi “beneficiază ” de aceleaşi măsuri de austeritate ca şi celălalt. Aceşti 560 lei (echivalentul a 130 Euro), iată – trist şi adevărat – este salariul unui om cu 17 ani vechime şi cu responsabilitate maximă pe un domeniu, în care fiecare greşeală este “cel mai bând” penalizată cu o amendă minimă de 10000 lei (echivalentul a 18 salarii nete lunare ).

Ce ziceţi de aceasta, domnilor? Şi lista cu exemple poate continua. Ce să mai spui de un debutant în administraţie publică, sau de un profesor debutant. Oare în România mai contează studiile şi pregătirea pe care o ai? La naiba cu ea de experienţă – oricum nu ţi-o mai ia nimeni în considerare! Se adeveresc astfel cuvintele marelui prooroc Băsescu, care spunea: “La naiba cu salariile şi cu pensile nesimţite, trebuie să se facă dreptate în sistemul de salarizare din România”. L-aş întreba (bineînţeles este retorică pură) pe domnul preşedinte: dacă asta înseamnă să fii salariat la stat, dacă asta înseamnă stimularea competenţei profesionale, dacă asta înseamnă păstrarea veniturilor oricărui funcţionar al statului la nivelul de la 31.12.2009? V-aş mai întreba domnul preşedinte, dacă cu aceşti bani puteţi creşte azi (2010) unul sau doi copii, ca să le putem oferi minimul necesar supravieţuirii, în condiţiile în care coşul zilnic este din ce în ce mai mic? Ştiu că şi dumneavoastră, când eraţi debutant aveaţi salariul foarte mic, dar în excursiile de pe mările lumii, pirateria aduce bani frumoşi. Tu, omule de rand, după un program în slujba statului de 8-10 ore unde să mai poţi lucra (în care sector privat, domnule preşedinte? Ce mai merge, cum trebuie, în ţara asta?).          Nu v-aţi plictisit să-i vedeţi pe români din ce în ce mai slăbiţi, mai vlăguiţi de măsurile de austeritate, ce trebuiau luate…hăt, hăt ?). Şi apoi asta este români, soarta pe care o merităm, soarta pe care singur ne-am făcut-o (“Ce-şi face omul cu mâna lui, lucru manual se numeşte”). Nu vreau să fac politică, dar vă rog, domnule preşedinte, faceţi o politică a bunului simţ, acolo unde interesele fiecărui cetăţean în parte, înseamnă de fapt interesul naţional şi nu al unor grupuri sau gupări, care ne jefuiesc sistematic şi tot noi suntem nesimţiţii! Aş vrea să vă spun şi o spun cu foarte mare durere, mă simt îngrozitor de umilit, mă simt călcat în picioare, mi-e silă că nu sunt lăsat să-mi păstrez demnitatea şi afirm asta – în numele românului de rand, al truditorului la stat, al omului – căruia nu i se dă nici o şansă de supravieţuire. Într-adevăr e umilitor, iar slujba la sta a devenit o culme a precarităţii şi umilinţei proletare. Şi dumneavoastră aveţi acelaşi “feeling”, domnule Băsescu sau dumneavoastră, domnule Boc? Sper…şi închei, prin a dori românilor să-şi recapete demnitatea, de care sistematic suntem despuiaţi, zice-se “în folosul interesului naţional”.