În anumite zile din săptămână, la marginea oraşelor noastre se organizează adevărate târguri ale disperării. În Severin, spre exemplu, este un asemenea târg sâmbăta şi dumineca, în Craiova este lunea. Puhoi de lume se duce acolo să vândă, puhoi de lume se duce să vadă sau să cumpere.
La astfel de târguri găseşti tot ce e pe lume: de la ace cu gămălie, până la autoturisme, camioane, tractoare şi remorci. Vin particulari din toate categoriile sociale să vândă orice găsesc pe acasă. Vezi acolo obiecte vechi şi noi, unele chiar antichităţi; vezi acolo lucruri casnice alături de cărţi, de plăci de patefon, de haine şi încălţăminte scâlciată. Se vede cât de colo că sunt lucruri uzate, îmbătrânite de timp şi de folosinţă, frecate şi lustruite la repezeală. Vezi în târg truse cu scule, piese făcute la strung, la freză ori la alte maşini-unelte şi gândul te duce fără să vrei la vremea când se mai putea fura câte ceva de prin întreprinderi, la vremea când mai aveai ce să furi şi de unde să furi.
Găseşti în târg seturi complete de cărţi ale clasicilor marxişti (Marx, Engels, Lenin), ale unor ideologi ai partidului muncitoresc român sau partidului comunist român de altădată. Fără îndoială, că acele cărţi au aparţinut unor oameni care-şi făcuseră nişte idealuri măreţe, învăţând lozinci din acele cărţi. Vezi culegeri de partituri muzicale şi alături instrumente muzicale uzate de vreme şi înţelegi că au aparţinut unor înaintaşi ai celor ce vând. Cel mai trist este, când vezi asemenea culegeri şi instrumente muzicale chiar în mâna celor ce le-au folosit la tinereţe şi acum sunt nevoiţi să se despartă de ele pentru a putea să supravieţuiască. Am fost impresionat până la lacrimi, când am văzut pe un domn îmbrăcat sărăcăcios, ca la 70 de ani, cântând la vioara expusă la vânzare cu virtuozitate piese din Ciprian Porumbescu. Cânta atât de bine şi cu atâta suflet, încât lumea se adunase în jur şi asculta cu nesaţ, chiar dacă nu aveau pregătire muzicală propriu-zisă. La un moment dat cineva s-a desprins din mulţime, a schimbat câteva vorbe cu proprietarul viorii, i-a dat un preţ oarecare, -probabil derizoriu-, şi i-a luat bijuteria sufletului. Bătrânul a rămas privind lung în urma noului proprietar. Şedea înmărmurit, fără să zică nimic, doar lacrimile i se prelingeau pe obraz. Parcă şi-ar fi înmormântat în momentul acela pe unul drag din familie, parcă şi-ar fi înmormântat însăşi tinereţea şi speranţa în ceasul acela.
Vezi piese de mobilier vechi, din lemn sculptat, ce a aparţinut cândva unor case înstărite, lămpi cu abajur, lămpi cu gaz, generatoare de curent electric menit să pună în funcţie aparatele de radio de altădată, adevărate răcnete ale tehnicii anilor ’60. Vezi tacâmuri argintate ori aurite, veselă de porţelan scump, pe care nu o găseai decât la mesele de la casele boiereşti de altădată. Vezi haine care au stat zeci de ani nefolosite prin şifoniere, care mai degajă încă miros de naftalină sau de levănţică. Vezi chiar rochii de mirese de mai bine de o sută de ani. Vezi pantofi de modă veche, cravate de altădată, cămăşi de naylon, pături şi macaturi ţesute în casă, covoare lucrate la război de ţărănci harnice în nopţile târzii de iarnă.
Majoritatea celor ce vând sunt oameni săraci. Îi vezi îmbrăcaţi modest, uneori chiar cu haine ponosite, zdrenţuite. Faţa lor e pământie, adesea piele şi os. Ochii trişti te privesc rugător, poate-poate vei voi să cumperi ceva şi de la ei. Unii dintre cei ce vând sunt oameni înstăriţi şi aduc piese de maşini străine, aduc maşini străine, aparatură electronică, ţigări, cafea şi tutun de contrabandă şi câştigă destul de bine. Se vede cât colo, după înfăţişarea lor, după straturile de grăsime de la gârbină.
Cele câteva mese puse la mijlocul târgului nu sunt suficiente pentru toate mărfurile existente. Majoritatea îşi aşează exponatele pe jos, pe câte un prosop, faţă de masă, cârpă, ori, pur şi simplu, pe câte o haină sau câte o cămaşă. Se vânde puţin, foarte puţin. Cei mai mulţi care se duc acolo o fac pentru a se minuna de diversitatea articolelor puse la vânzare. Alţii vin după chilipiruri, în speranţa că îşi fac rost de vreun lucru bun şi ieftin, ori pot să cumpere ceva pe nimic, pentru ca să-l scoată în săptămâna următoare pe piaţă cu alte preţuri, cu alt statut.
Când vizitezi un asemenea târg, te cuprinde o tristeţe adâncă, fiindcă vezi acolo însăşi imaginea societăţii româneşti, auzi strigătul de disperare al unor oameni săraci, care-şi agaţă nădejdea de supravieţuire de valorificarea unor obiecte care au făcut parte din viaţa lor şi a înaintaşilor lor. Sunt târgurile disperării, iar imaginea lor e complet dezolantă.
