Era să calc pe steaua lui, încastrată la Hollywood. A fost o surpriză să-l găsesc acolo. Habar n-aveam că dirijorul Bruno Walter (Schlesinger) a închis ochii în casa lui de pe Bedford Drive din Beverly Hills, un bulevard cât se poate de specific acestei zone mirifice, cu vile somptuoase, înecate în verdeață, străjuite de șirul neîntrerupt al palmierilor excepțional de înalți. Pentru mine, un timișorean, californian de adoptie, marele dirijor rămâne un concitadin, pentru că a fost, la sfârșitul secolului XIX director al Operei din Temesvar/Timișoara. Bruno Walter conducted the Los Angeles Philharmonic Orchestra many times during its winter and Hollywood Bowl seasons beginning in 1939 (amfiteatrul imens dintr-o scoică a reliefului accidentat de lângă Hollywood, inaugurat în 1920), His first Bowl appearance was in 1927. Up until a short time before his death in 1962, he was actively engaged in the recording of symphonies from the classical romantic periods, which were his specialty. Those recordings included the entire Beethoven cycle of nine symphonies.
Site-ul Operei timisorene menționează faptul că sub conducerea lui Bruno Walter sunt prezentate: “Trubadurul” de Verdi, “Cavalleria rusticana” de Mascagni, “Paiaţe” de Leoncavallo, “Boema” de Puccini şi altele, în total 15 opere, ceea ce reprezintă o performanţă (care nu s-a mai repetat mult timp după Primul Război Mondial). A fost bine, confortabil în acest oraș imperial, locuit majoritar de germani, evrei, maghiari.
***…Compozitorul-inginer americano-român Mihai Brediceanu se întorcea din Statele Unite. Îşi brevetase deja invenţia POLIMETRONOMULUI şi mă invita la Bucureşti, la o demonstraţie-premieră în România. Trebuie spus că Mihai Brediceanu a fost, până atunci, dirijor şi profesor la SYRACUSE UNIVERSITY, statul New York. Inventarea dispozitivului cu politempi aparţine, în bună parte, geniului românesc, acomodat spiritului Europei apusene, dar transpunerea în practică n-ar fi putut avea loc fără aportul tehnic american.
„Politempia?…Imaginează-ţi mulţimea de pe străzi, îmi explica Mihai Brediceanu; fiece individ merge cu propria-i viteză, dar aceste viteze diferite se înscriu toate în acelaşi timp. Tempoul divers e cea mai normală formulă ritmică a muzicii. Dacă s-ar aplica în viaţă tempoul simplu al Metronomului lui Maelzel, ar însemna ca mulţimea să păşească în acelaşi ritm…Însă, foarte bucuros de invenţia metronomului, Beethoven însuşi îi dedica scherzzo-ul din simfonia a opta. Sigur, triunghiul acesta cu pendul poate fi reglat la orice tempo, avantajul lui fiind simetria. Dar să ne imaginăm mai multe metronoame, care bat simultan tempouri din cele mai diferite. Asta a fost ideea mea…Stai puţin, invenția nu e întrutotul nouă: asocierea mai multor tempi a fost încercată şi în postwagnerianism, de austriacul evreu Gustav Mahler, tot în Statele Unite, acest teren fertil al experimentalismului, dar şi de germanul Karlheinz Stockhausen, unul din promotorii muzicii electronice. Ei încercau folosirea a trei dirijori simultan; interpreţilor le era însă imposibil să fie constanţi pe un parcurs de timp, fie el şi foarte scurt. Or, un computer poate genera unităţi de timp diferite şi poate controla momentele de incidenţă (interferenţă) ale tempourilor, fapt pe care l-aş numi un tempo al tempilor…” Pentru asta a trebuit să existe o Silicon Valley…Cu toate studiile matematice ale compozitorului român, doar colaborarea cu americanii a dat roadele concrete.
La Sala Atelier a Teatrului Naţional, îmbrăcată în pânză neagră, între oaspeţii premierei polimetronomului erau şi celebrităţi, precum muzicologul francez de origine română Antoine Golea, P. E. Stabler, constructorul de facto al aparatului, de la Universitatea din Syracuse. Nu erau dirijori care să imprime ritmuri. Interpreţii primeau prin căşti, prin emisie-recepţie, impulsuri acustice direct de la computer, mici grupuri executând simultan aceste compoziţii ale unui nou secol…
***Acum, la Los Angeles tânărul dirijor genial Gustavo Dudamel, ecuadorian, a preluat bagheta orchestrei Los Angeles Philharmonic Orchestra, probabil cea mai bună din lume. Am avut șansa să ascult, la Walt Disney Concert Hall, simfonia întâi de Gustav Mahler, dirijată de Dudamel fără partitură.
Fiul unui solist la trombon si al unei profesoare de muzica, Gustavo Dudamel a fost atras de muzică de mic. S-a născut in Barquisimeto, Venezuela.
Șansa lui s-a numit “El Sistema”, un program de educatie muzicală. Intr-una din zile, dirijorul s-a imbolnăvit, iar Gustavo a urcat pe podium in locul său. Gustavo avea 12 ani. Cinci luni mai tarziu i-a fost incredintat postul de asistent. Un an mai tâziu avea deja propria orchestra de cameră. La 15 ani a ajuns dirijor al Orchestrei de tineret „Simon Bolivar”, un ansamblu imens, de o sută de orchestranți cu instrumente noi. În 2016 l-am ascultat doar pe TV MEZZO , interpretând pagini orchestrale de Richard Wagner.
Au urmat multe alte turnee, in prezent fiind directorul muzical al Filarmonicii din Los Angeles, conteactul prelungindu-i-se pentru zece ani. Fiul său, Martin Dudamel Maturen s-a născut în California, așa că e cetățean american.
***„The Doobie Brothers”, pe care i-am ascultat în amfiteatrul din Concord, acel „Sleep Train Pavillion” sunt vestici adevărați, proveniți din San Francisco Bay Area. Au desfășurat în acel concert repertoriul pe care l-au compus timp de patru decenii. În piesele acestea strălucește adeseori filonul aurului californian, cel din secolul XIX. Ecouri de vechi balade, ale celor ce au venit aici din toată lumea, cu lopata și ghitara, au rămas în aceste locuri. Nu numai europenii ascultă piese absolut necunoscute, cu ecouri istorice, dar și americanii din Est manifestă același interes pentru acest repertoriu, pe care l-au învățat pe de rost. The Doobie Brothers nu și-au irosit viața în multe turnee lungi, „Long Train Runnin`”. Au avut inteligența de a-și grefa propria creație pe suportul acelor frumoase ecouri, probabil aduse din lume de primii californieni. Este o părere, poate subiectivă. În afara câtorva ghitare absolut nemaivăzute, decât în mâinile lui David Simmons, acești bine păstrați old boys și-au construit o mare orchestră, adăugind micului group de acum câteva decenii, o orchestră întreagă, funcționând în toate registrele, modernizată cu toate elementele specificului american. Pe de altă parte, interesant este că într-o zonă atât de bogată în spiritualitate asiată sau hispanică, există, într-o viață exclusivă jazzul alb al lui Brubeck și pop-rock-ul alb al celor de la Doobie. Și publicul este la fel, poate pentru că albii consideră că-și ascultă muzica LOR.
***Am avut ocazia sã particip la o emoționantã, pentru mine întâlnire cu formația „CHICAGO”. Din studioul de radioteleviziune la care lucrasem am difuzat în emisiunile mele de divertisment câteva piese existente în fonotecã ale acestui grup. Nu mi-a fost ușor sã strãbat prin restricțiile naționaliste ale colegilor. Și eram atunci poate singurul din țarã care „dãdea în eter” muzicã pop-rock americanã. De fapt mã atrãgea în mod deosebit ceea ce consideram pe atunci o inovație la „BLOOD, SWEAT & TEARS” și ”CHICAGO”, interferența cu jazzul, utilizarea „brass”-ului. (În paralel cu ultimul LP BEATLES, CREEDENCE CLEARWATER REVIVAL, ELTON JOHN, BEACH BOYS, prezenți și ei în emisiunile mele.)
Și iată că, la prima mea călătorie în California i-am ascultat la ei acasă pe cei din „CHICAGO”, laolaltă cu mai puțin cunoscuții pentru mine „DOOBIE BROTHERS”, în amfiteatrul din Concord; ambele formații evoluând în același concert, cu prilejul împlinirii a patruzeci de ani de la debut. Impresiile au fost deosebite și am început de atunci să studiez fenomenul dezvoltării în timp a counter-culturii muzicale, californiene sau având tangențe cu acest stat în special. Marii absenți au fost doar Peter Cetera și Bill Champlin.
***Provenind din Victoria, zona Vancouver, David Foster este, la șaptezeci și ceva de ani, unul dintre cei mai importanți și prolifici compozitori contemporani. Inegalabil pianist de facturã clasicã, descoperã ingineria de sunet în studiourile Chicago 1, Nashville si Los Angeles. Se stabilește în California, la LA. Largest Area.
Notabile colaborãri cu formatia Chicago și vocalistul ei, Peter Cetera, devenit ulterior independent; lucreazã ca inginer de sunet, ceea ce îi va forma experienta de orchestrator al propriilor lucrãri, aranjate, deobicei, în jurul partiturii pianului. „Hard To Say I’m Sorry” îi va fi preluatã si prelucratã de Chicago în stilul propriu group-ului, pop-rock, dupã sosirea lui Jason Chef ca vocalist și bass. Multe compozitii Foster, lansate în variante orchestrale au fost preluate de formatii sau studiouri de film și au devenit celebre. Poartã amprenta clarã a formatiunii sale clasice, unele oferã porțiuni aducând a concerte de pian, poate mai ales Grieg („The Dancer”, „Our Romance”), de un nobil lirism, cu accente dramatice chiar. Pieselor în tonalitãti major-minor („I Will”, „The Best Of Me”) li se adaugã cele în care se insinueazã ceea ce aș numi stilul specific american, marcat de accentele modale specifice jazzului East si West Coast. În acestea din urmã parcã orchestrația este mai complexã, subtilã și de un rafinament unic.
***Nu rezist sã-l compar pe David Foster cu longevivul sãu coleg britanic, Alan Parsons, care s-a ridicat în studiourile Abbey Road, devenind compozitorul celebrului „A.P. Project” care cuprinde variate stiluri pop, aparținând curgerii a peste trei decenii, lucrãri deosebit de melodioase; o muncã monumentalã, în studio, fãrã reflectoarele concertelor live, pe stadioane și super-sãli. Fãrã strigãtele si fluierãturile fanilor de moment. O muncã pentru eternitate. Parsons a devenit american, stabilit și el în Los Angeles. Într-un recent turneu prin Germania a și înregistrat un disc, de data aceasta cu colaboratori session și în folosind în exclusivitate sintetizatoare în locul orchestrei simfonice, cu care ne-a obișnuit în perioada sa londonezã. Dupã opinia mea, și acele imprimãri analogice erau extraordinare, dar utilizarea în integralitate a instrumentelor electronice și tehnicii digitale aduce un plus de valoare creației sale.
*** Din întâmplare am auzit că în Concord (fostă Todos Santos), San Francisco Bay Area s-a născut jazzmanul Dave Brubeck, în 1920…E un orășel cochet, nu departe de celebrul Mount Diablo (toți sfinții lângă muntele diavolului!), cu un amfiteatru între colinele faliei tectonice, unde au loc concerte po-rock și jazz. Când am fost în San Francisco Bay Area, Brubeck mai trăia și era încă activ. Am participat la un festival de jazz la San Jose, unde concertase și Brubeck și fiii.
Apropos, de plagiatul care face ravagii la români. În anii în care nici măcar jazzul american nu prea avea acces în România, în afară de traducerea proastă a lui “Sixteen Tones”, a cărei difuzare întărea prietenia româno-afro-americană, apăruse, nu din senin, ci ca o compoziție a unui cunoscut autor de muzică ușoară, cu text, având titlul “Primăvara ne-a adus ritmuri noi / Ritmuri noi”. O piesă bună, cu niște contratimpi ciudați, nemaiauziți. Ritmuri noi. Urmărind Play-List-ul respectivului compozitor român, observ că piesa a dispărut. Urmele s-au șters repede, căci jazzul american a pătruns și la noi, nu fără probleme. Ei, bine, piesa îi aparținea de fapt lui Dave Brubeck și aveam să aflu asta abia acum câțiva ani. Compo al nostru știa că Dave e în San Francisco Bay Area, undeva departe, de negăsit. Când a început cu turneele europene, istețul plagiator a retras repede piesa, probabil și din fonoteca radiodifuziunii române…
Compozitorul francez DARIUS MILHAUD i-a fost profesor lui Dave Brubeck. Ceea ce nu se spune în Calendarul muzicii universale al lui Jack Bratin, apărut la București în 1966, cum a ajuns în America, o vom spune aici. Născut în 1892 la Aix-en Provence, compozitorul francez este de origine evreiască. A făcut parte din Grupul celor 6, între care Arthur Honegger și Francis Poulenc, influențați de Jean Cocteau. Devine profesor la Conservatorul din Paris. Conform lui Bratin, compozițiile lui Milhaud sunt „controversate”. Or fi fost la vremea aceea, când modernismul său devine incomod pentru antisemiții fasciști din Franța, iar mai târziu, pentru respirația otrăvită a comunismului sovietic, revărsată peste continent. I se recunosc merite în stăpânirea contrapunctului politonal. Expresionismul austriac, încă după primul război, dezvoltase utilizarea politonalității și atonalismului, dodecafonia nu era invenție franceză. Sub influența, nerecunoscută de Bratin, a muzicii expresioniste a evreilor din Austria, Darius Milhaud evoluează sub zodia modernismului postbelic. Și iată-l pus în postura de a emigra în Statele Unite, în 1940, fapt cu totul ignorat de autorul Calendarului. Compune muzică de film și de radio, muzică simfonică și…de jazz. Muzică pentru orgă, pian și unde Martenot. Instrumentul Ondes Martenot, realizat în anii treizeci este capabil să creeze efecte de glissandi, descoperă zone sonore nemaiauzite și ar putea figura ca strămoș al sintetizatorului lui Moog. Până și la Timișoara mi-a fost dat să ascult o demonstrație cu Ondes Martenot. Piese pentru noul instrument au mai scris și Olivier Messiaen, Pierre Boulez și Jolivet. Îmi imaginez fascinația pe care acest profesor de la Mills College din Oakland (vizavi de San Francisco) o exercitase asupra tânărului Dave Brubeck. Ca și personalitatea lui Arnold Schoenberg, emigrat și el în California, împreună cu Thomas Mann…Părintele dodecafoniei îl instruise și el pe Dave. Bătrânul continent influența muzica americană, încă dinainte de terminarea războiului mondial.
În mod cert, stilul jazzului și muzicii simfonice compuse de Brubeck stau sub zodia modernismului european. Dave a impus, sub influența profesorilor săi, un jazz neconform cu cel practicat de negri. Jazzul alb provine din această, la început, colaborare a nativului american cu ceea ce au adus spiritual emigranții, continuând ca o notă foarte personală a lui Dave. El rămâne unul din dinozaurii jazzului modern şi un mare fan al coastei Pacificului. În Anglia trăieşte o parte din familia sa, fiii săi, muzicieni. De la Johann Sebastian Bach, doar jazzmanul Dave a mai întemeiat aşa o mare familie de muzicieni. Guvernatorul Schwarzenegger i-a dedicat o sală la Muzeul de Istorie din Sacramento, capitala Californiei, iar Condoleeza Rice l-a numit „Benjamin Franklin al muzicii”. Dave Brubeck a devenit istorie. El a compus şi jazz simfonic, cântând mereu el însuși la pian şi acompaniat de orchestre celebre.
***Am publicat volumul de eseuri „Hotel California”, nu pentru cã aș fi locuit într-un hotel, ci pentru cã mi-a plãcut piesa semnatã de formația „Eagles”. Dupã cum mi-a plãcut. California. Evident cã francezii nu pe mine mã atacã (la drept vorbind, mi-ar fi fãcut plãcere, cartea mea californianã fiind etalatã și la Paris, la o expoziție internaționalã…), ci pe fericiții compozitori, care, sunt convins, au avut în ureche o piesã a groupului britanic Jethro Tull, „We Used To Know”. (Soloul de ghitarã din centrul piesei chiar cã se potrivește!…). Piesa nu e așa romanticã precum PARE, opiniazã cotidianul francez Le Figaro. „FIGARO, FIGARO…”
E îndeobște cunoscut faptul cã francezii, genetic vorbind, nu prea au vocații muzicale în general, iar înclinații spre pop-rock și alte specii counter-culture chiar deloc. Așa cã ceea ce au scris mai jos e o bârfã:
„Celebra piesã Hotel California, compusã de Glenn Frey, nu are surse atât de romantice pe cât s-ar putea crede. Faimosul hotel este de fapt un centru de dezintoxicare pentru alcoolici și drogați” („LE FIGARO fr. Cultural”): ” La chanson qui dure plus de six minutes, un record pour l’époque, retrace en effet la fuite d’un individu, enfermé entre les quatre murs d’un hôtel, qui s’avère en réalité un centre de désintoxication dont il ne pourra jamais sortir. Comme le chantait l’artiste: You can check out any time you like/ But you can never leave (Tu peux quitter l’hôtel quand tu veux/ Mais tu ne pourras jamais partir).
Cine nu este atent la text poate crede cã “Hotel California” este un loc idilic unde se ajunge cu pãrul în vânt, pe vreme însoritã, complet liber. Grupul a ales de altfel o fotografie a luxosului Beverly Hills Hotel din Los Angeles pentru coperta albumului sãu. Dar titlul, deși pare foarte romantic, ascunde realitatea mult mai sumbrã a unui om copleșit de o patimã nebuneascã. ( Niște cuncoane de la AGERPRES au tradus textul FIGARO-ului. Traducerea este cam nebuneascã, n.n.). Piesa, care dureazã peste șase minute, record pentru perioada când a fost lansatã, povestește fuga unui bãrbat, închis între cei patru pereți ai unui hotel, care se dovedește a fi de fapt un centru de dezintoxicare din care nu va putea ieși niciodatã. “Poți ieși din hotel când vrei,/ Dar nu vei putea pleca niciodatã”, cântã membrii grupului.
Patima devorantã a naratorului nu este exprimatã explicit. Potrivit lui Don Henley, celãlalt membru fondator al Eagles, textul piesei “reflectã perfect spiritul epocii, o perioadã de mari excese în California și în mediul muzical”.
Se pare cã naratorul este și victima drogului si alcoolului. “Please bring me wine…/We have’t had that spirit here since 1969” (Adu-mi vin, te rog…/Nu am mai avut astfel de alcool din 1969), spune textul.”
Stimatele doamne agerpresiste au tradus acest text franțuzesc stigmatizant în halul ãsta poate pentru că nu sunt sensibile la frumusețea inegalabilã a acestui song, poate cel mai minunat din toatã istoria pop-rock. Francezii mai sunt și antiamericani, în frunte cu Holland iar bucureștenii sunt niște franțuziți uzați.
Este o minciunã sfruntatã varianta francezã. Hotelul în care s-a compus piesa existã în realitate, am fost informat în acest sens. am trecut pe acolo și am realizat, ce-i drept în nocturnã, fotografia hotelului.
Piesa a fost compusã de Don Felder, chitaristul trupei în perioada 1974-2001, (de care nu amintește sursa francezã), plus Don Henley și Glenn Frey, în 1977. Este Povestea unui cãlãtor obosit care devine locatarul unui hotel luxos din California. În anul 2008, Don Felder povestea despre faptul cã cã Don Henley și Glenn au avut cea mai mare contribuție asupa pãrții lirice. “Toți trei ne îndreptam într-o noapte, cu mașina, spre Los Angeles. Niciunul dintre noi nu era din California, dar era imposibil ca în momentul în care intri în acel oraș sã nu te simți amețit de luminile lui și de imaginile hollywoodiene. De acolo a plecat totul”, a declarat acesta.
Partea cea mai tristã a problemei este cã acești domni nu sunt întrutotul autorii. Despre linia melodicã s-a spus, foarte exact, cã e foarte asemãnãtoare cu cea a piesei „We Used To Know”, din 1969, a trupei Jethro Tull. Se poate verifica pe YouTube, dacã nu aveți un disc cu britanicii. Aceastã formație a concertat împreunã cu Eagles într-un turneu, înainte ca aceștia sã înregistreze „Hotel California”, iar liderul Jethro Tull, Ian Anderson a declarat, într-un interviu pentru BBC, mai mult glumind, cã încã așteaptã beneficii materiale pentru folosirea drepturilor de autor pentru ea. În declarațiile oficiale, Anderson nu a fãcut niciodatã referire la un plagiat. Bãieți buni…
Adevãrul este cã varianta Eagles este mult mai evoluatã din punct de vedere instrumental, a fost lucratã în studio timp de 8 luni, în cãutarea hitului perfect.”S-a întâmplat sã ne închidem în studio și câte douã, trei zile, trãgând piesa de nenumãrate ori de la capãt. Aveam o masã de ping-pong, un frigider, role… ce ne mai trebuia?”, a relatat Don Felder, acest celebru purtãtor a unei guitare Gibson Les Paul. Cu acest super hit, Eagles a câștigat premiul Grammy pentru cea mai bunã piesã a anului 1977, ceremonie la care membrii trupei nu s-au prezentat pentru a-și ridica premiul, deoarece Don Henley nu împãrtãșea ideea de competiție. Din pãcate, la începutul lui 2016 a murit Glenn Frey: „Guitariste et membre fondateur du groupe emblématique du rock californien des années 1970, celui qui avait composé Hotel California a succombé à une pneumonie à l’âge de 67 ans. Nous l’avions rencontré en 2013. Bon vivant, Glenn Frey revenait d’un séjour gastronomique à Paris: «J’adore la cuisine d’Alain Passard» nous avait-il expliqué d’emblée.” S-a întâmplat cu toate cã adora bucãtãria francezã…
