Diviziunea socială a muncii constă în faptul că bogaţii se imbogăţesc, iar săracii… sărăcesc. Este foarte simplu pentru că, statul este cel care deţine controlul acestui proces de formare a claselor sociale, este cel care stabileşte cine şi cât trebuie să acumuleze bogăţie, cine şi cum trebuie să acumuleze lipsuri sociale, deci sărăcia.
Primul criteriu este sprijinul puterii politice ce conduce destinele, iar ultimul, de desconsiderat, competenţa…
După ce s-au cheltuit zeci sau poate sute de milioane de euro, într-o campanie electorală prezidenţială, a cărei miză este străină cetăţeanului român, Romania, stat social definit în Constituţie, în specificul „hăhăit prezidenţial”, se îndreaptă nedorit spre un dezastru general. Ca şi cum nu ar fi fost suficientă criza financiară, sute de mii de români şi-au pierdut agoniseala de-o viaţă în apele învolburate şi vijelioase, ale inundaţiilor catastrofale din acesteastă veră blestemată. Recoltele sunt de acum compromise de furiile naturii, dar mai grav, şi de indolenţa, neputinţa şi mediocritatea unui guvern lipsit total de capacitatea de a analiza şi a gestiona marile probleme ale ţării. Colac peste pupăză, ca şi cum criza din sistemul sanitar nu ar fi fost de ajuns, spitalele au început să ia foc şi bebeluşi nevinovaţi să fie sacrificaţi pe altarul acestei incompetenţe magnifice. Într-o ţară cu adevărat democratică, la un asemenea eveniment demisia întregului guvern este inevitabilă şi normală, dar la noi, nu s-a auzit de aşa ceva. La noi nimic nu este normal.
Setea de putere totală a preşedintelui, cumulată cu setea de supraîmbogăţire a unor „băieţii deştepţi”, membri loiali ai clientelei politice, de la un stat secătuit, au dus România în cea mai ruşinoasă poziţie din zbuciumata ei istorie. Prin venele deschise ale acestei ţări milenare, se scurge acum întreaga vlagă economică şi financiară, marile ei acumulari sunt absorbite şi aspirate cu o pofta vampirică de inşi care nu au avut nimic comun cu devoltarea acestui stat. România este sfătuită, ce şi cum să producă, ce şi cum să vândă, dar mai ales… să se împrumute şi să cumpere. Produsele româneşti sunt rarităţi pe piaţa românească, nu că n-ar fi bune, ci pentru că nu se produc.
Să ne amintim că în 1989 România avea capacitatea de a produce aproape 100% din necesarul ei economic, de la banala pioneză până la vapoare gigant de transport petrol şi minereu, metroul era românesc şi era bun, locomotive şi garnituri de tren care au asigurat transporturile zeci de ani şi le mai asigura şi acum, avioane, camioane, tractoare, maşini şi utilaje. Dar toate astea au rămas… amintiri. Prea puţine noi locuri de muncă au fost create şi prea multe au dispărut. „O ţară care se împrumută să plătească pensii şi salarii, este o ţară de mâna a doua…” a decretat preşedintele României, uitând să adauge că şi cei care guvernează o asemenea ţară sunt tot de mâna a doua. Cu ironie şi cinism sunt anunţate măsuri dureroase pentru populaţie, cum sunt creşterea TVA şi implicit a costului vieţii, reducerea salariilor bugetarilor şi noi taxe şi impozite, dar cheltuielile statului pentru achiziţii, protocol, festivităţi, cresc prin licitaţii trucate, pentru că acesta este modul prin care „se fură banul public”.
Evaziunea fiscală face ravagii, dar este tolerată pentru că marii evazionişti sunt tocmai noua clasă a îmbogăţiţilor. Ei sunt cei care au sprijinit în campania electorală şi sunt acum sunt răsplătiţi regeşte din banul public, tocmai prin neruşinata evaziune pe care o practică, unii chiar la vedere. Să strângă cureaua numai populaţia, statul nu.
Fără măsuri de relansare economică, fară decizia de a stopa marea evaziune fiscală şi de a creşte procentul colectării la buget a datoriilor, guvernul de nenumit al Romaniei, arată jalnic. Premierul este considerat o marionetă mânuită grotesc de un preşedinte ales în alte zări.
România de acum este stupul care şi-a mâncat mierea. Cu sprijinul „foarte interesat” al unor străini, ce în numele unei democraţii greu de înţeles, o sfătuiesc ce şi cum să procedeze, s-a ajuns la fundul sacului. Numărul celor care cotizează la fondurile sociale a scăzut vertiginos şi prin migraţia forţei de muncă, care, deşi considerată de preşedinte „cel mai mare câştig postrevoluţionar”, crează probleme apăsătoare asupra bugetelor sociale, devenite insuficiente. În consecinţă, pensii mai mici sau… colaps. „Orice venit trebuie impozitat”, a decretat preşedintele, fără teama că va arunca într-o sărăcie lucie, câteva milioane de oameni „supravieţuitori” într-un stat membru al Uniunii Europene, ce trăiesc dint-un mizer ajutor social de 75 de euro lunar.
Ca o ciudăţenie, un partid, artificial creat, care nu a participat la alegeri, are acum o cotă apreciabilă în majoritatea parlamentară şi susţine, în mod foarte interesat un guvern incompetent, spulberând posibilitatea democratică a unor alegeri anticipate. Că sunt interese materiale este clar ca bună ziua, doar suntem într-o continuă şi stabilă cursă a îmbogăţiţilor. Puterea nu poate fi susţinută decât cu foarte mulţi bani, bani ce ajung la inşi care nu ştiu cum miroase transpiraţia trudei. Oare va veni scadenţa?
