Fantastice producturi ale tehnologiei umane sunt podurile din golful San Francisco, urcând amețitor sau coborând aproape de suprafața apei. Desigur, vedeta este Golden Gate, cel care are deja optzeci de ani, însă este zilnic toaletat și reîntinerit; dar nici celelalte, lăsate în penumbră și mai puțin cunoscute în lume nu sunt mai prejos.
Nu e Poarta de Aur vinovată că în lume numele de San Francisco e legat doar de acest pod, celelalte fiind ca și necunoscute. Sunt un pic decepționat de ce se difuzează atât de multe lucruri despre orașele Coastei de Est a Statelor Unite, în schimb se știe atât de puțin despre țărmul Pacificului, o adevărată mină de aur (“Golden State”) în materie de recorduri mondiale.
Industria calculatoarelor a construit Silicon Valley, aici, în Bay Area, dar lumea a auzit mai ales de monstrul Los Angeles, cu Hollywood, Beverly Hills sau ghitarele Fender…
Conurbația San Francisco Bay Area e împărțită de întinderile golfului interior, rezultat dintr-o scufundare spectaculoasă a scoarței terestre, în care debușează fluviile (nu pot să le spun „River”) Sacramento și St. Joachin și de faliile tectonice, șaptesprezece ramificații ale celebrelor San Andreas și Hayward.
Cel mai întins oraș de aici este San Jose. Cel mai înghesuit e San Francisco, iar clădirile înalte (skyscrapers) din Downtownul său sunt mai numeroase decât cele din Los Angeles.
În 1933 a fost un adevărat scandal pe marginea construirii unui pod. Proprietarii de vapoare, în majoritate de tip ferry, care aveau o rețea bună de transport în tot golful erau principalii adversari. Alții pretextau cu înălțimea catargelor, cu toate că arcul podului ar fi pornit doar de pe cele două coline, lăsând destul spațiu pentru orice navă. Azi pot trece, grație arcuirii podului și adâncimii apei, absolut orice vapoare. Era și o problemă de finanțare, Statele aflându-se în recesiune. Au fost necesare donații pentru construirea podului Golden Gate. Inginerul neamț Joseph B. Strauss și-a pus semnătura pe podul suspendat cu cea mai mare deschidere din lume. Se circulă pe șase benzi, cu viteza de 73km/h, (cu biciclete și pe jos se merge pe trotuare speciale, dar numai ziua). Arcuirea podului se află la 75m de luciul apei, iar lungimea totală e de 2737m. Pilonii și toată concepția e în stilul art deco, stâlpii tind să ajungă înălțimea turnului Eiffel, fiind de 227m. În timpul construirii au murit 14 oameni, recordul fiind mărit cu numărul de sinucideri ulterioare. În acest sens a fost necesară adăugarea unei plase și amplasarea unor telefoane “suicide hotline”. Inaugurarea a ținut o săptămână. Impresionat de sine însuși, inginerul Strauss a scris și un poem, “The Mighty Task is Done”. 200.000 de pietoni , unii pe roller skate au trecut cu mare fast podul. Debutul circulației auto s-a produs abia după ce președintele Roosevelt a apăsat un buton, la Washington DC. Gazetarii de la San Francisco Chronicle au scris, referitor la sinucigași, reportajul “Lethal Beauty”. Letal pentru multă lume ar putea fi și un cutremur, falia submersă San Andreas aflându-se în proximitatea podului. De mai multe ori podul a fost închis din cauza vânturilor puternice, clătinarea tronsonului fiind vizibilă. S-a mai închis și după recentul cutremur din Japonia, pronosticându-se un tsunami mai mare decât a venit în realitate. Dar fenomenul, ce-i drept, cu adevărat unic, este formarea ceții, în urma contactului brizei reci cu apele calde ale golfului. Vălătuci de ceață înfășoară mai întâi pilonul dinspre San Francisco, extinzându-se încet spre cel dinspre Sausalito. De cele mai multe ori ceața e joasă, lăsând să se vadă doar partea superioară a pilonilor. Un peisaj de basm modern.
Cu prilejul jubileului de 75 de ani al construcției, trecerea mașinilor s-a oprit, pentru ca o uriașă mulțime să traverseze pe jos, ca la inaugurarea podului. Cu acest prilej s-a constatat că, din păcate, curbura tensionată de cabluri a arcului suspendat s-a mai orizontalizat, cu trecerea timpului. Asta cu toate că Golden Gate este permanent pus la punct de un număr considerabil de oameni care au, în acest fel, un job asigurat. Această problemă trebuie să fie soluționată folosindu-se tehnica la vârf, care a fost elaborată doar aici, fiind unică în lume.
San Francisco Bay Area a devenit conurbația de azi, peste imensele întinderi ale golfului interior datorită acestor poduri, înainte de existența rețelei de metro, care subtraversează golful, la o adâncime comparabilă cu aceea a tunelului de sub Marea Mânecii, pentru ca mașini și trenuri să prescurteze drumurile între San Francisco, aflat la capătul unei peninsule și celelalte aproape o sută de orașe de vizavi, din Estul și Sud-Estul arealului. (Când „BART”-ul/metroul plonjează sub golf, destul de abrupt și zgomotos, deobicei căscăm gura, să nu ni se astupe urechile, ca la intrarea cu liftul într-o mină…)
San Mateo Bridge, construit în 1929, a fost, la vremea aceea cel mai lung pod din lume, având 11,8 km. La ora aceasta este pe locul 25. Bătrânul și cu adevărat fantasticul pod are și el un nume, “San Francisco Bay-Toll Bridge” și este așezat acolo unde golful are cea mai mare lățime. I se mai spune și „Hayward”, după una dintre faliile tectonice, care are ramificații în profunzime și ies la suprafață sub forma unor ciudate coline rotunde ce se țin lanț.
San Mateo leagă insula Alameda County de Peninsula, pe care se află și San Mateo County, unde în 1906 a fost epicentrul megaseismului care a distrus San Francisco. Unele tronsoane ale construcției se află foarte aproape de suprafața apei. Pentru trecerea navelor a fost ridicată o poartă înaltă de 91m, pe care glisează în sus și-n jos un segment al podului. Spre satisfacția driverilor, acest lucru nu se întâmplă prea des, vasele mari ajungând rareori până în această zonă. Și aici se derulează ample lucrări de consolidare antiseismică.
Ceva mai la Sud, Dumbarton Bridge deservește o zonă în care golful îngustează. Și el e un bătrân , construit în 1927, sub forma unor arcuri succesive de oțel, pe tronsoane scurte. În 1970 i s-a făcut o completă replasare pe o construcție nouă, din beton, la o înălțime mai mare. Cele două poduri merg în paralel. Ele leagă orașul Fremont de Menlo Park, o adevărată pădure în care se scufundă casele din Palo Alto, urbea unde locuiește cea mai instruită populație din SUA, în jurul universității „Leland-Stanford” și de unde încep edificiile fabricilor din Silicon Valley. A fost primul pod construit pentru mașini, pietoni și biciclete, spre San Francisco Bay. A fost folosit în locul gigantului Bay Bridge, după „Loma Prieta Earthquake”, afectat spectaculos de tragic, tronsoanele căzute strivind mașinile dintre ele. Vechea variantă a lui Dumbarton a fost demolată parțial în 1984. Și acest pod este prevăzut cu ceea ce poate fi denumit un lift pentru vase mari, care oprește traficul pe timpul trecerii acestora. Din viața artistică a construcției menționez turnarea filmului “Harold and Maude” în acest loc, în 1970. Din cea tehnico-științifică, ei, da, au fost încurajați locuitorii din Alameda să-și caute joburi pe partea cealaltă a golfului, unde se găsește întinsa regiune a industriei de IT.
O pădure de poduri! La Sud de Car-Bridge este ruginitul Dumbarton Rail Bridge, construit în 1910 pentru trenuri exclusiv. Porțiunea centrală este o pitorească placă turnantă, care se rotește pe unul din piloni pentru a deschide drum navelor. Nu se mai folosește din 1982. De altfel BART-ul s-a extins și în această zonă, a orașului Fremont.
În lungime de 8,9 km, podul Richmond-San Rafael, care se numește „John B. McCarthy Memorial”, ca și alte obiective ale infrastructurii din Bay Area, a fost și el unul din cele mai lungi poduri din lume, la vremea când s-a construit. El deservește partea de Nord a golfului, unde apele sunt aproape la fel de late ca și ramura sudică. Aici, în Nord pătrund în apele oceanice și cursurile unor râuri ce formează impresionanta zonă a Deltei, incluzând debușeul celor două fluvii. Fără acest pod numai cu ferry sau cu avionul se putea ajunge în Marin County, East Bay etc. Construcția este comparabilă cu Golden Gate sau Bay Bridge. Două structuri masive de oțel susțin partea mediană a podului, pe care o ridică formându-se două cocoașe, destul de vizibile și pe ceață pentru vapoarele care au astfel două culoare largi, intens utilizate. Șoseaua/free-way, se conectează în Nord cu rețeaua BART-ului și cu terminalul căii ferate pe care glisează elegantul Amtrak de California. Aceleași reparații cu instalații antiseismice, incluzând fortificarea pipe line-ul care transportă țițeiul pentru East Bay. Au fost și aici probleme, când cu Loma Prieta, iar în 2008 podul acuza un ușor balans pe un vânt de 110 km/oră, fiind închis temporar circulației. Dinspre Ocean se strecoară prin strâmtoarea Golden Gate coloane de nori și o briză violentă.
Evident, fiecare pod are la unul din capete, considerat intrare, gheretele unde se scoate cardul sau cashul. Cel mai scump este Golden Gate, desigur. Avantajul e că la întoarcere nu plătești și a doua oară. Ai noștri te-ar jecmăni postând gherete peste tot, mai ales dacă am avea în țară asemenea conurbații precum San Francisco Bay Area. M-am întrebat cum ai putea plonja de pe vreun pod cu tot cu mașină în hăul adânc al unui asemenea golf. Așa ceva nu se poate întâmpla, căci marginile sunt niște borduri solide și suficient de înalte pentru ca driverul să nu fie tentat să se holbeze necugetat la peisaj. De fapt, dacă n-ar fi acele suprastructuri, nimic nu te face să crezi că nu ești pe o autostradă obișnuită.
Podul cel mai larg din lume a devenit Trans Bay Bridge. Lungimea sa este de 7,180m. (Cu ani în urmă un reporter hâtru, de la San Francisco Chronicle, m-a sfătuit să nu beau 2-3 cafele înainte de a traversa golful; pe cele două niveluri ale lui se pot produce „ștau”-ri/aglomerații în trafic și nu poți coborî din mașină, la o toaletă, pe acest pod dedicat, pe atunci, exclusiv automobilelor…). Nu-mi închipui ce ar fi existența în San Francisco Bay Area fără acest Bay Bridge. Fără a le nedreptăți pe celelalte, pot spune că monstruoasa construcție se află în locația esențială a golfului și își face treaba cât toate la un loc. Megastructurile lui nu aveau, până nu demult, eleganța și ambianța de înaltă societate a răsfățatului și fotogenicului Golden Gate. Sobru, chiar sumbru, excludea eventualii pietoni, el era anti-uman, o industrie în sine. Nu-i păsa de statutul său cenușiu, pentru că Podul Golfului nu poate fi decât unul. În acest moment, de la renovare este mai cochet, ingenios, chiar superb. Pornește din marele port Oakland, trecând prin tunelul din insula Yerba Buena (în fotografie), pe care o folosește ca pilon și te proiectează direct în Downtown-ul din San Francisco, venind pe sus, ca un avion, deasupra unui mănunchi de străzi și aterizând pe nesimțite în inima metropolei. Este vechi din 1936, a fost proiectat de Charles H. Purcell. La acea vreme a fost și cel mai lung pod din lume. Are în total 11 benzi. La cutremurul din 1989 câteva tronsoane s-au prăbușit, așa că se folosesc cele mai moderne metode antiseism pentru consolidarea acestuia. După seismul „Loma Prieta” a fost utilizat bătrânul San Mateo Bridge pentru legătura dintre San Francisco și Bay Area. 100m din acest cel mai lung pod de oțel din lume care e Bay Bridge s-au înlocuit. Între insulă și Oakland s-a construit timp de câțiva ani un pod paralel, după care vechiul tronson a fost desfăcut cu macarale plutitoare. Așadar, avem un nou „Bay Bridge”, cu oțel chinezesc de la firma Zhenhua Heavy Industries, din motive de economie. La început americanii n-au avut încredere în oțelul asiat, dar în acest moment tot ei sunt cei care spun că, în cazul unui seism major podul este cel mai sigur refugiu din lume. Două tronsoane noi oferă spațiu și pentru pietoni sau biciclete. Numele complet al podului este JAMES „SUNNY JIM” ROLPH BRIDGE. Dacă nu vrei să ocolești tot golful, vei folosi neapărat podul sau metroul.
Am avut destul timp să mă plimb cu fiul meu pe toate aceste structuri metalice, să scriu și cartea „Hotel California”, cu titlul plagiat după piesa cu același nume a formației Eagles (care a plagiat puțin piesa „We Used To Know” a groupului Jethro Tull). Pe lângă eseurile cărții am inserat și câteva poezii, una dintre ele dedicată legendarului „Duh al ceții” care înfășoară Golden Gate:
„Imens, de aur, poarta în ceaţă se destramă./Metalul dur vibrează între ocean şi cer./E-o goană ne-ntreruptă, între extaz şi teamă/Şi-n bezna luminoasă maşini şi oameni pier.//O siluetă trece pe pod, păşind subţire,/Prin vuietul de pneuri, o zână cu păr blond,/Pierzându-se-n estompă-n a podului zidire,/Ca-ntr-o secvenţă veche,-n rugină, cu James Bond.//O caută şi o strigă părinţii şi copiii,/Pacificul ridică talazuri, fioros…/A dispărut făptura angelică, iar viii/Se-mpiedică,-n pădure, de fiecare os.//Şi-atunci apare insul, cu ochi de fosfor verde/Şi chip de lut, pe care o iarbă densă creşte./E însuşi Duhul Ceţii, rânjind cu fălci de cleşte,/Urcând pilonul roşu, în nori, spre a se pierde…//El poartă trupul fetei, inert şi sângerând./Se-opreşte orice zgomot, e linişte, ca-n gând./Mulţimea se-mbulzeşte spre-acel nepământean/Care, c-un urlet negru, se-aruncă-n ocean…//Apoi din nou, cu vuiet, maşinile-au pornit/Prin ceaţa fantomatic linşând asfaltul ud./Şi nu se-ntreabă nimeni ce-a fost, poate un mit/Dintr-un scenariu-al groazei, montat la Hollywood…”
