Alensis De Nobilis, Acolo, Editura Absolut, Bucureşti, 2017
O ploaie metaforică, răcoroasă şi binefăcătoare, într-o concentraţie maximă de esenţe de spirit, pregăteşte terenul pentru a putea să pătrunzi prin poarta nevăzută, în imensitatea Universului, acolo unde poeţii îşi au locul lor, pregătit de îngeri. Un cadru cât se poate de promiţător, într-un Cuvânt înainte emoţionant care te invită în lumea fără de egal a Poeziei adevărate. Amestec de teluric şi celest, materie şi spirit, avânt şi echilibru printre cuvinte alese, ca şi poetul care le scrie. Alensis De Nobilis, un nume deja consacrat în poezia modernă, cu inflexiuni clasice şi parfum de mosc din trecutele vremi. Textul prefaţator se numeşte “Simfoniile Lumii” 1. Trezirea la viaţă”.
Poate să te trezească Poezia la viaţă? Poate. Trezirea într-o lumină ireală, în care poţi să te scalzi pe săturate fără teama că se va fi sfârşit. Protejat de această lumină, îmbrăcat în ea, te simţi din nou, copil al lui Dumnezeu, stropit cu apa Celui dintâi Sacrament care te iniţiază în viaţa de creştin: Sfântul Botez. Nici nu ştii când te trezeşti în mijlocul metamorfozei cerului cu pământul. De aici se naşte o Poezie a viziunilor cu “heruvimi de un albastru curat” – care “ies din mare ca nişte statui ale răbdării şi încep să se roage”. În faţa unui astfel de tablou te învăluie “un parfum de sfială”.
O lume în care cedrii sunt “înfipţi cu coroanele în nori”, cu dimineţi auguste în care păsările vântură cerul. Trezirea ţi-o dă tot poetul care-ţi porunceşte: “Deschide ochii şi cugetă!”
A cugeta cu ochii – iată o îndeletnicire pentru care s-ar năpusti toţi filozofii lumii, care de obicei emit axiome şi cugetări, doar cu ochii închişi ori măcar întredeschişi.
Dar poetul continuă în acelaşi ton de reverie: “Lasă lumina să se strecoare în tine, înnobilând huma păcătoasă, respiră tot universul deodată şi înalţă-te! Lasă crucea deoparte, ridică-te din mormântul tău şi învie în miracolul de netăgăduit al vieţii – toată frumuseţea unei lumi abia bănuite de tine te aşteaptă. Vino printre noi şi roagă-te în biserici de poezie cu murmur de copil care e însetat de comete, prefă-te în înger frumos şi abstract, în iluminare perpetuă a icoanei iubitei, în soarele pruncului care te aşteaptă gângurind.
Vino să cunoşti învierea care de mâine te va transcede în învingător, în om mântuit!”
Frumoasă invitaţie! Frumoasă profesiune de credinţă literară! Cum să nu pofteşti să intri?
Purcedem aşadar, să ne deschidem inima, pentru ca ea să primească darul promis.
Forma clasică a poeziei îi conferă acesteia, muzicalitate şi ritm dar şi o plăcută eufonie celestă care vine de undeva, din Înalturi.
Elementele de construcţie sunt aproape inefabile: aure sacre, fum, dor de ducă, genuni, spectre de comete, galaxii, şi altele asemenea. Ceea ce ne comunică poetul din capul locului este faptul că poezia e taumaturgică, ea te vindecă de angoase, de boli fizice şi psihice, e o vitamină absolut necesară pentru suflet şi o hrană pentru minte.
Lumea lui e străbătută de aripi de ibişi, de galaxii care se desfac, de mătăsuri de lumină, foşnet de gânduri.
Poţi evada însă, din labirintul uitării în cel al aducerii aminte? Doar dacă ţii “ochiul viu” şi mintea, la fel de vie şi trează.
Limbajul este adecvat acestei poezii metafizice: hint, haină de cer, zenit, sunetul luminii, abisul; nadirul, abis, ş.a.
O poezie densă, încărcată de simboluri, de metaforă proaspătă, de eufonie. Exemple de metafore: “Mi-e viitorul fugă”;“O mlădiere-a fugii”;“Şi vina-nfloreşte sângeriu curcubeu”;“ochii de neguri ai coconilor-fluturi”;“pânze de abur în zen”;“nisip de aur în clepsidră spartă”;etc.
Profilul “Fetei din vis” – este atât de frumos alcătuit, încât, orice om simte că se îndrăgosteşte de această imagine: “Zâmbetele tale sunt fantastice perle, / Ochii tăi farmecă sfinţi şi profani, / Palmele, aripi mătăsoase de mierle, / Glasul, o vrajă ce destramă titani. // (…) // Timpul te face tot mai frumoasă, / Vântul se-nmoaie la atingerea ta, / Sufletul raiului parcă ţi-e casă, / Marea-oglindă de fiică te-ar vrea”. (Fata din vis).
Poezia îi conferă autorului puteri de magician, putând să prefacă fiinţele şi lucrurile după propria inspiraţie: “Ca o minune ce mi-e hărăzită, / Eu fac din cioburi, înfloriri de stele, / O să pictez cu mâna istovită, / În ochi de îngeri, răzvrătiri de iele // Şi fetelor din albii voi fi vraci / De fierbinţeală să le dau un drag / Ori pâine dulce-n gură la săraci / Sau adăpost pentru copil pribeag, // Cununa nunţii-n frunte la mireni, / Ochiul fântânii-nfipt în cer adânc, / Poate o floare pură de armindeni, / ori soarele din ochii unui prunc…” (Flori din cioburi).
“Redefinire” – este o poezie emblematică în care poetul şi-a trasat liniile de forţă ale destinului său: “Sunete-culori văd, ce uimit şi adânc / Stelele curg în fântâni care plâng! / Noaptea-i o aripă albă de liliac, / Galaxiile, iată-le cum se desfac! // O nouă fiinţă ca o nouă mireasmă / Mă-nvăluie, curg ca într-o fantasmă, / Nu ştiu unde merg, nu zbor, nu ating, / Nu e nici casă, nici crâng, niciun string, // Un gol, doar un gol se deschide aici; / Eu om, am încă mirări şi, da, frici, / Mă strânge de umeri dureros cineva, / Trupul să-mi dezbrace de mine n-aş vrea, / Dar e atât de plăcut, de frumos, / Să nu mai ştii unde-i sus, unde-i jos…/ Plutesc spre ceva şi valuri mă-mping, / În urmă mi-e trupul, îl strig, nu ajung, // Nici voce nu am, nici umbră nu am, / În urmă nimic nu mai văd. Ce eram? // Sau ce sunt acum, eu, fără de lut, / Doar visul din umbra de om nenăscut.”
O poezie a viziunilor stranii, fabuloase, învăluite în ceţuri care aştepţi să se ridice şi imaginile să se limpezească: „Tramvaie roşii merg fără vatmani, / Clădirile au ochi de mucava, / Iar Dumnezeu zâmbeşte de pe bani /De parcă e un star de cinema” (Fără adresă).
Uneori, autorul foloseşte sintagme devenite celebre slujindu-se de ele pentru împlinirea ideii sale: Panta rhei, sine die, ş.a.
Interesantă perceperea clipei de către autor: “Această clipă pare că e dună, / Ca o cocoaşă pe spinări de timp / Ce scoate clipe albe din fântână / Înzăpezită-n ceţuri pe Olimp”. (Semne). Altădată, spune: “Clipele se-necaseră cu faţa în mare”. Şi: “La margini de mine cresc ziduri de ape, / În clipe nici timpul nu mai încape”;şi aşa mai departe.
Predilecţia către filozofie este evidentă în cele mai multe poezii: “Iar cusăturile în care-mi este prins, / Trupul de suflet, astăzi s-au slăbit, / dar iată cum o sete m-a împins / Să mă cufund în râu ca Heraclit. // Şi, meditând la curgerea în unde, / Unde se varsă-n mine tresărind, / iar din abisul meu ceva răspunde / Că sunt la fel cum, poate, nefiind, // Aş mângâia cu raze neputinţa / Aş dezmierda iubirea în ecou, / Aş alinta cu răscoliri fiinţa, / Eu, prinsul veşniciei în lasou” (Sol din abis). Este cunoscută aserţiunea filozofului, valabilă şi după mii de ani: “Nu te poţi scălda de două ori în aceeaşi apă”, la careface aluzie autorul. Uneori, poetul se confundă cu filozoful: “ M-am reîntors aici din Heraclit”.
Poezii de dragoste, negrăit de frumoase, abundă de imagini diafane, de sintagme originale, de tot felul de figuri de stil: “Un colţ de cer pot să-ţi promit, / Ca pentru-o floare diafană, / Ca ochii tăi de malahit, / Frumoşi, tulburătoare rană, // Să unduie topiţi în nur/ -Dumnezeiescul lumii dar-/ Să nu te dai ca unui fur, / Fără să ai, cum fac, habar…// (…) // Fotoni pe pielea aurie / Să ţi se-ntindă uimitor, / Iar tu,o stea liliachie / Să zbori topindu-mă în zbor // Unde nu-i timp şi spaţiu nu-i, / Iar arderea nu se termină, / Să nu mai ştim cine e cui / Explozie în tu-lumină. // Şi-mbrăţişaţi în albe flăcări, / Să ne topim încet, încet, / Din noi să curgă peste zări, / O fulgerare – un secret…”
O altă poezie la fel de frumoasă, de dragoste, este “Înfloriri târzii”:“Să ascultăm, profani, o liturghie / De muzici ce din ape ne trezesc; / În tine vraja cântă erezie, / În mine stele curg şi se topesc. / Măcar o dată-n viaţă recunoaşte / Că vrei agheasmă chiar din gura mea, / Cum pui obrazul pe preasfinte moaşte- / Să mă iubeşti şi să dispari…aşa. // Chiar dansul e o muzică de buze, / De acest rost sunt ochii văpăiaţi, / O melodie de căderi de frunze, / De trupul tău sunt crinii luminaţi. // Cu toate că femeie pari a fi, / În jurul tău simt minunat vibraţii; / Lumina-n aer va stârni orgii / De adorări schimbate în libaţii // Şi-aşa departe, dacă mi-ai promite, / Că vine ziua pentru liturghii, / Eu aş veni în visele-ţi pierite / Să-ncep în tine înfloriri târzii…”
Dar în toate poeziile, iubirea este prezentă, implicit sau explicit, în starea ei cea mai pură.
Cu toate acestea, poetul nu se fereşte şi de cuvinte antipoetice: mentenanţă, drojdii, creuzet, dandana, (termen burlesc), biliard, discobol, hirsut, vexată, şi multe altele, ori termeni tehnici, internetistici: delete, binar, sent, etc.
Nu lipsesc nici termenii religioşi, liturgici: chivotul, împărtăşanie, stihar, agheasmă, cin, multe icoane, apă sfinţită; liturghie, bibliile, sfinţii, “sufletul raiului”, mireni, altare, odăjdii, ş.a.
Imaginile create sunt însă, sută la sută frumoase, deosebite: “Se-aşterne peste pleoape înserarea, / Ca pe soldat armura grea de zinc”; “Ţâţâna lumii stare nu mai are”; “Să bem agheasmă-n palme de copii/ Cântând poeme-n inimi de păgâni”; “Când fiii în icoane i-am trimis, / Ne vom culca pe răstigniri de vânt…”; “Iar apele sunt de lumină macră”; şi altele.
Există şi regionalisme şi arhaisme care dau farmec limbii: zbucniri, nuntire, hialin, murul, ne pritocim, cram, diac, s-a drăgostit, fulgură.
Câteva elemente de construcţie poetică:
Lumina are un rol primordial: „Lumina parcă-i balerină”; „Lumina ce trece-n caleaşcă pe stradă”; lumina pură-n dimineaţă este o „fecioară diafană”; „Se scurge un şarpe în ceaţă / – lumina cu solzii ei gri…”; „Foşnetul luminii prin limfă şiroaie”;”Cauţi febril de sunetul luminii”. Uneori, „Lumina se stinge şi se-ascunde-n cuvinte”.
Frigul, de asemenea, apare în mod repetat, în diferite ipostaze.
Focul, un element primordial, inspirator: „Focul spre inimă caută vatră”.
Aburii, ceţurile, negurile – crează o atmosferă de mister, de magie, de ireal: „Aerul se pierduse într-o ceaţă deasă”; „În neguri cadranul frunţii e ud”; „Coroana pădurii din ceţuri fluide / Se clatină-n ceruri ca apa de mal”; „Sunt ochii de neguri ai coconilor-fluturi”;etc.
Vântul are adieri molatece: „Dar vântul cel molatic, cu răzvrătiri de stâncă, / Primise printre raze un neştiut îndemn”; „Iar vântu-n piept stătea ca o armură”; „Năvoade de vânturi apucă, în vrie, / Pe cel ce ascunde oglinda, trişor”;”Ne vom culca pe răstigniri de cânt”;şi alte asemenea.
Stelele – „Eu fac, din cioburi, înfloriri de stele”.
Şi ce altceva este poetul decât un om care alcătuieşte din cioburi, „înfloriri de stele”?
Cerul – „Se sprijină cerul pe arbori de piatră”; „Cerul era spart şi căsca într-un fel fioros / Iar grinzile sale se-auzeau cum se frâng”; „Şi cerul sta ca flacăra-n chibrit”.
Aerul – are sunet: „Sunetul aerului incantează în tabuuri”.
Curcubeul este uneori – sângeriu. Fenomene astrale inundă pagina: ploi de stele, stele ce plâng noaptea, în taină; zenitul şi nadirul – puncte virtuale în Univers, în poezie devenite imagini livreşti,
Oglinda, îndeosebi, „oglinda minţii”; „Oglinda minţii deformată-n val, / Ce se reflectă-n ondulări infimă”; „Fecioarele din fulgii de zăpadă / Fugeau în sine când vedeau oglindă”; „Oglinda apei, vrăjitoare bună”; „Oglinda mă soarbe şi umbra îmi pleacă”; ş.a.
Crucea – „Când în om crucea luminează a sfânt/ Dansează pe pietre bucuroase izvoarele”.
Zările – sunt „tivite-n ivoriu”; „Pe ochiul zării spânzurat de’nalt”;”Genele zării pe un prag se întunecă”;”Tu fă-ţi din zare arcă . vei fi Noe”.
Raza – în toate ale ei ipostaze: „raze de culoare”; „trepte-raze”; „Foşnetul razei dintr-o dată e mut”; „Curbele razelor ce curg după ploaie”.
Gândul – un element esenţial: „Şi gândul pare o pendulă-n gol / Sau fum ce urcă foarte lent din triptic”; „Razele gândului baleiază nadire”.
Fântâna: „Cu ochiul lor de aur, fântânile se miră”;
Ninsoarea: „Pe gene de aur în ningeri-pleiade”; „ninsori fulgurează-n privire”; „Fulgură ninsori de culori, nevăzut”.
Dintre elementele de basm apar: căţelul pământului, ilenele, muma pământului, ielele („În ochi de îngeri, răzvrătiri de iele”).
Între protagoniştii iubirii, simbioza este perfectă, dar au loc şi anumite fenomene suprarealiste: „Nu ştiu cine sunt. Nu mai ţin minte! // Lipsesc azi din trup, mă-ntorc la târziu. / Tu mută-te-n mine, voi începe în fiu”.
Un tablou admirabil al satului, în poezia: „Memorie”, în care poetul, nostalgic, spune: „De aur e aerul, cum e-n paradis; / Ies oameni în pridvoare să vadă / Ferestre ce zboară spre cer ca în vis, / Lumina ce trece-n caleaşcă pe stradă. // Se-mpart destinaţii spre vis, undeva; / din spatele mamelor, copiii cuminţi / Cer factorului aripi, să poată zbura / În ţara în care părinţii sunt prinţi, / Iar fete privesc pe sub gene alene / Văzând feţi-frumoşi în nori alburii/ Ce zboară fatast căutând în ilene / Dulceţuri ascunse cu grijă sub ii. // Bărbaţii scobesc în lulea c-un chibrit, / Ascut cu privirea în grinzi albe coasa, / Că mâine-poimâine pornesc la cosit / Ierburi ce cresc mai înalt decât casa. // La porţi stau bătrâne cu ochii uimiţi / Spre vagi trecători, cătând cine-o fi, / Iar popa alungă bănuiala pe uliţi, / Cu apă sfinţită în rugi de copii. // Eu trec pe acolo cumva fără veste, / Nu vede mai nimeni cum nostalgic privesc, / Iar satul dispare la loc în poveste, / Doar eu o secundă din gene clipesc…”
„Femeia şi fluviul”- este de asemenea, un portret măiestrit al femeii: „Fata de pe malul Dunării e foşnetul apelor, / Zâmbetul ei tulbură copiii şi zeii; / Nu zâmbeşte cuiva, ci doar fericirii sale / Care pluteşte pe apa întunecată. // Câte păcate a numărat nu se ştie, / Câte nopţi curgând a trecut n-o să spună; / Ea zâmbeşte sidefat de parcă lunecă, / E ca şi cum în unde răsare întâia dată o lună. // (…) // Ce caută lumina în zâmbetul ei? / De ce apa curge în ritmul paşilor ei? // (…) // Când zâmbeşte, luminează malurile, / Iar pe atingerea apelor se destramă oglinzi…// Femeia şi fluviul, / Amândouă m-aşteaptă.”
Mitul Mayei sau al Fetei Morgana –este un miraj pe care poetul îl caută necontenit: „Alerg spre zare să găsesc pe Maya”.
Poetul se consideră un negustor de vise pe care îl numeşte cu numele său, Alensis, pornit „să caut orb mirajele în stele”.
În „Proprietari pe-un colţ de cer” – poetul arată sorgintea divină a omului: „Din depărtări albastre am venit, / De-atât de jos că nici nu ştiu să zic; / M-am reîntors aici din Heraclit, / Când se părea că nu-i de spus nimic. // Nu vă sunt frate, nici voi mie fraţi; / Eu vă sunt taină-ascunsă în stihare, / Ştiu, mă iubiţi şi-n suflet mă purtaţi / Ca pe o taină ce nu-i ca oricare. // Nevoie nu aveţi a mă vedea / Şi nici să mă atingeţi vreo nevoie; / De aura vedeţi că urcă-n voi cumva, / Urcaţi în arcă să plecăm ca Noe // Şi nevăzut vă port, din voi în har, / Spre veşnicii, plecând din efemer, / Şi-o să vă las în voi, ca pe un dar / Proprietari pe câte-un colţ de cer”.
Dimensiunea spirituală a poetului Alensis De Nobilis întrece cu mult pe cea fizică, şi treptele pe care a urcat în credinţă nu-i mai permit să se agaţe de ţărâna din care a purces, drumul său spre Înalt este de neoprit şi, ceea ce lasă în urmă, e nimbul care-i înconjoară statura şi care-l diferenţiază de ceilalţi oameni, în măsura aserţiunii poetului Ioanid Romanescu: „Poezia a diferenţiat şi mai mult oamenii de celelalte vieţuitoare”.
CEZARINA ADAMESCU
16 Mai 2017
