Yosemite ̶ atenţie la pronunţie: IO-SE-MI-TE, ţinutul vizitat anual de aproape 4 milioane de turişti ̶ este unul dintre cele mai îndrăgite Parcuri Naţionale ale continentului nord-american. Un amator al statisticilor a întreprins cândva o cercetare minuţioasă şi a ajuns la concluzia că despre niciun alt petec de natură de pe planetă nu s-au tipărit la fel de multe cărţi de literatură, albume de fotografii şi calendare. Ca să nu mai pomenim de mulţimea tablourilor copiate şi litografiate la infinit!
Începutul l-a făcut pionierul fotografiei în alb-negru, Ansel Adams, care la vârsta de 14 ani a întreprins o călătorie în această zonă şi a rămas fermecat de frumuseţea peisajului. Cu camera de fotografiat complicată din acele vremuri, un cadou din partea părinţilor, a imortalizat imagini care au traversat secolele şi au făcut istorie. Aşa se face că prăpăstiile, văile şi coloşii de granit din Yosemite decorează până în zilele noastre pereţii locuinţelor a milioane de oameni din toate ţările, un mesaj implicit al recunoaşterii unanime a frumuseţii lor.
De parcă n-ar fi de-ajuns cu atât, aura acestei zone se completează dincolo de limitele palpabilului graţie numeroaselor legende care se ţes în jurul celor 3081 de metri pătraţi situaţi la marginea lanţului muntos al Sierrei Nevada. Yosemite e un simbol cu valoare de unicitate, un mit ancorat adânc în mentalul colectiv american, o chintesenţă a Californiei, dacă nu chiar a întregii Americi. N-a fost dintotdeauna aşa. La începutul secolului trecut, teritoriul care astăzi ne taie răsuflarea prin frumuseţile sale avea un regim parţial tolerat, partea protejată fiind de dimensiuni mult mai reduse decât acum. Formal sub administarea statului californian, ai cărui funcţionari nu prea erau interesaţi să o protejeze, regiunea era lăsată la discreţia păstorilor şi ţapinarilor, nu toţi prieteni cu legea. Direct pe graniţa cu arealul interzis accesului pentru public se exploatau fără milă, adesea şi numai din raţiuni de distracţie şi amuzament, cei mai înalţi şi mai spectaculoşi arbori-mamut ai lumii, vestiţii Sequoia şi Red Woods. Regulile erau ignorate cu nonşalanţă de cei care jefuiau bogăţiile naturii, mai mult sau mai puţin pe faţă.
În anul 1903, speriat de amploarea pe care o luase impactul nefast al omului asupra parcului încă regional Yosemite, entuziastul militant pentru protecţia naturii John Muir îi trimite Preşedintelui Theodore Roosevelt o scrisoare emoţionantă, prin care îl roagă să vină şi să petreacă alături de el măcar câteva nopţi sub cerul liber. „Teddy” acceptă invitaţia, fără să ştie că acele nopţi de campare aveau să-i schimbe întreaga viaţă. Ulterior, el se va transforma în apărătorul naturii şi instituitorul de legi cărora astăzi le datorăm menţinerea intactă a frumuseţilor întregii Americi. Roosevelt a intrat în istoria Americii drept preşedintele cel mai activ pe linia măsurilor de prezervare a mediului. Nu e o întâmplare, dealtfel, că până şi fabricanţii de jucării şi-au botezat pe atunci proaspăta lor creaţie, ursuleţul de pluş, cu numele de „Teddy”.
Fără Yosemite n-ar fi existat, probabil, nici Glacier National Park, nici Canyonlands, nici Big Bend sau Arches. Fără impulsul dat prin decretul de fondare a acestui parc ̶ o premieră absolută în lume ̶ n-ar fi exclus să nu fi se fi înfiinţat în veci vreun Parc Naţional în toată America sau în lume. Inima Parcului Naţional Yosemite e formată de căldarea unei văi imense, modelate în urmă cu 30 de milioane de ani de gheţari monumentali: zece kilometri de pajişti şi lunci, străjuiţi de monoliţi impozanţi, din granit şlefuit parcă de un meşter gigantic. Peste tot se ridică spre cer domuri de stâncă, sau se cască prăpăstii abrupte. Toată valea se asemuie cu o singură alee, pregătită parcă să-şi întâmpine un prezumptiv oaspete uriaş, o cale regală flancată de gardieni din rocă supradimensională, ce strălucesc metalic în lumina care se propagă prin aerul pur.
Prin binoclu zărim siluetele de gămălie ale alpiniştilor căţăraţi pe pintenul „El Capitan”, furnici pe un perete vertical. Temerarii se tastează spre cer, ţintind spre glorie, neobosiţi în goana după endorfine. Cu o diferenţă de nivel de 3000 de picioare (o mie de metri), cele peste 100 de trasee stabilite aici începând cu anul 1958, când s-a reuşit prima escaladare, se numără printre cele mai dificile şi mai renumite de pe glob. Peste vale domneşte o linişte atot-temporizatoare, deranjată doar de tunetul monoton al apei care se prăvăleşte din cascada Nevada, de la o înălţime de aproape 800 de metri. Jumătate din ea se pulverizează pur şi simplu pe parcurs, transformându-se într-un curcubeu semi-permanent. Cu cei 739 de metri de cădere, cascada este cea mai înaltă de pe continent. Iar acesta este doar unul din multele superlative care caracterizează ţinutul Yosemite! Parcul bate recorduri după recorduri: 1500 de varietăţi de plante şi 35 de soiuri de arbori sunt la ele acasă aici, 85 de tipuri de mamifere şi 150 de specii de păsări fac parte din inventar.
Din totalul de peste 3000 de kilometri pătraţi (întregul stat Rhode Island ar încăpea acolo fără probleme), 95 la sută sunt declaraţi „wilderness”, cuvânt folosit în SUA pentru a desemna zonele cu protecţie maximă posibilă. Ironic, tocmai restul de 5% creează problemele cele mai greu de rezolvat: e vorba despre zonele în care este permis accesul turiştilor, acolo unde şi noi ne-am înghesuit, căutând cu mare greutate un petec neocupat pe care să ne putem parca maşina. Niciun alt Parc Naţional al Americii nu e frecventat cu asemenea ardoare! Există zile, în sezonul dintre aprilie şi septembrie, în care intră şi ies din Yosemite 25.000 de oameni pe zi. Repet: pe zi!! Majoritatea se concentrează în partea amenajată special pentru vizitatori, menţinându-se pe traseele asfaltate şi betonate, călătorind cu autobuzele care rulează în circuit de la un punct de interes la celălalt, luând masa în restaurantele de la punctele terminale sau informându-se prin centrele special amenajate în acest scop.
Cine are puţin noroc nimereşte însă într-o perioadă mai puţin frecventată, la trecerea dintr-un sezon în altul, toamna sau primăvara, când natura pendulează nehotărâtă între albul de nea şi verdele crud, sau între pârgul auriu al verii şi roşul toamnei ce bate la uşă (vestitul Indian Summer american). Se spune că în extrasezon, aerul din Yosemite s-ar încărca cu impulsuri care amplifică simţurile, electrizându-le. Pentru noi, începutul de septembrie a fost o adevărată binecuvântare, vremea răsfăţându-ne cu temperaturi calde şi cu cer senin. Mai puţin bucuroşi se vedeau, în schimb, localnicii, după o vară lipsită aproape complet de precipitaţii, lucru care a provocat diminuarea severă a rezervelor de apă.
Nu lipsa de apă ne-a creat nouă probleme, ci avertismentele legate de o eventuală întâlnire cu ursul. E-adevărat că numai imprudenţii care conduc cu viteză prea mare sau cei care uită să-şi încuie merindele prin „safe-urile” postate la margine de drum riscă o întâlnire la modul serios, dar totuşi, la tot pasul am întâlnit panouri cu anunţuri care ne preveneau să fim precauţi. Nu fără motiv, căci urşii sunt cel puţin la fel de vigilenţi şi de şireţi ca oamenii, având un simţ olfactiv foarte fin. Produse care miros bine, cum ar fi o geantă de piele, săpun sau gel de duş sunt considerate de unii dintre ei drept snak, perfect comestibil.
Farmecul naturii din Parcul Yosemite se relevă numai celor care se animă să o vadă la ea acasă, dincolo de drumurile bătătorite. Cărările bine semnalizate sunt numai bune pentru practicarea senderismului, ciclismului sau pentru o ieşire la pescuit. Ergo, e obligatoriu să ne rezervăm mai mult decât o zi pentru această etapă. Cazarea, desigur, trebuie asigurată din timp, de preferat într-unul din campingurile din zonele limitrofe (unde costă din păcate cam cât ar costa un loc în paradis, mergând spre 100 de dolari pe noapte, per o rulotă sau automobil-caravană). Evident că în interiorul parcului este interzisă înnoptarea. Şi nu există nici pompe de benzină, nici acces la internet, ba chiar nici recepţie pentru telefoanele mobile (decât pe terasele restaurantelor din satul turistic, unde se-nghesuie om lângă om, fiecare cu ochii pironiţi pe ecranul celularului).
Despre filmul care se proiectează în centrul de informare turistică, un documentar care rezumă cele mai importante momente din viaţa Parcului Yosemite, realizare cinematografică impecabilă, de un rar profesionalism, am mai scris. Rămâne pentru mine un mister de ce realizatorii insistă aşa de tare acolo asupra motivului mai degrabă prozaic pe care precursorii l-au avut atunci când au instituit această entitate: nici mai mult nici mai puţin decât dreptul americanilor, garantat prin Constituţie, de a-şi căuta şi clădi pe cont propriu fericirea! Ar fi fost mai simplu să spună că s-au gândit să lase moşternire generaţiilor viitoare un spaţiu generos, în mijlocul naturii fabuloase, în care să-şi caute împlinirea în armonie cu universul. Aşa, din păcate, rămânem cu un mesaj ambiguu, de parcă natura sălbatică ar primi de la autorităţile americane dreptul de a exista, şi nu invers. Dar poate că aşa trebuie să fie totul în ţara în care măsura tuturor lucrurilor este omul iar etalonul valorii este utilitatea, nimic nefiind lăsat în voia sorţii, fără o motivaţie clară, fără un beneficiu direct.
Plăcerea de a beneficia de plimbatul ursului nu ne-a fost dată, în schimb am avut parte de întâlniri amuzante cu căprioare, care nu se lasă deloc impresionate de prezenţa omului şi cu veveriţe deosebit de amuzante, dresate parcă să facă reclamă în sensul atotprezentului îndemn la relaxare: „sit back, relax & enjoy life” cu care ne-au dirijat grijulii voluntarii dispuşi oricând să răspundă la întrebări.
Lăsând la o parte fauna locurilor, o menţiune tristă se cuvine regnului vegetal, reprezentat prin pădurile extinse pe care le-am traversat până la intrarea în Parcul Naţional. La înălţimi la care în Europa nu întâlneşti decât vegetaţie alpină, de jnepeniş, cresc copaci înalţi de zeci de metri, dintr-o esenţă de pin tipic american. Din păcate, în ciuda robusteţii lor, versanţi întregi erau uscaţi până la exterminare, ca efect al extinderii unei varietăţi de gândaci nocivi, specializaţi pe distrugerea scoarţei arborilor. În incinta campingului nostru tocmai se retezau cinci arbori distruşi. Rangerul de serviciu avea lacrimi în ochi în timp ce ne spunea că neam de neamul său – el fiind la a treia generaţie – n-a trăit aşa tragedie, cauzată în principal de seceta îndelungată. Dacă ar fi avut suficientă apă, pinii ar fi secretat un lichid care ţine dăunătorii la distanţă, dar aşa…
Alte porţiuni de pădure erau distruse de incendii, fenomen frecvent în California, dar nu la fel de tragic. În fapt, popoarele indigene (denumirea eronată, de „indieni” nu este agreată) obişnuiau să pună foc intenţionat, controlând astfel procesul de regenerare a naturii. Din nefericire, incendiile devastatoare cauzate de unii turişti imprudenţi distrug adesea zone mult prea extinse, lăsând în urmă un peisaj ireal: vaste întinderi acoperite de trunchiuri carbonizate, ca o aliniere de scobitori negre, o adevărată apocalipsă.
Coşmarul se încheie odată cu intrarea în limitele Parcului Naţional, unde natura debordantă se revarsă peste noi în toate nuanţele de verde. În parcările special amenajate pentru a beneficia de cele mai frumoase peisaje („view points”) gândul ne duce la comentariul unui vizitator: „Aici poţi vedea cum respiră Dumnezeu!” Nu trebuie să faci decât câţiva paşi, pentru a-i ieşi în întâmpinare, sau să te opreşti pentru câteva momente ca să contempli cerul. Cel puţin aşa ne-a spus fata care susţinea pancarta cu semnul STOP în dreptul singurului şantier provizoriu din incinta parcului.
„Cel mai frumos job pe care l-am avut în viaţa mea!”, ne-a mărturisit. „Dacă mai ai şi norocul de a lucra în schimbul de noapte, ţi se pare că eşti suspendat între pământ şi stele. Ai impresia că susul cu josul se inversează, de parcă ai imerge într-o o altă dimensiune astrală”. Yosemite, plămânul verde al Californiei, parc al superlativelor, simbol şi mit, e locul în care, în ciuda magnitudinii, nimeni nu se simte strivit, ci dimpotrivă, puternic.
—————————–
Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG
Benissa, Spania
31 mai 2017
