Citisem mai de mult că apele Nistrului, apele Bugului şi ale Niprului se vărsau în Dunăre. Iar Dunărea şerpuia departe, spre răsărit, iar insula Şerpilor era de fapt un deal. Au trecut desigur secole, dar pe deoparte cercetătorii şi istoricii; pe de alta au fost descoperite între scoarţele mâncate de ţânţari, ici colo, nişte foi ruginite a unor cărţi care păstrează povestiri, versuri care trezesc pe lângă interes geo-istoric şi folcloric. Povestirile celor care au trăit cândva prin această regiune a Dunării, cu canalele Deltei precum erau odinioară au întreţinut pulsul vieţii molcome a pământenilor.
Moştenirea primită din generaţii în generaţii, trezeşte în fiecare iubitor şi admirator al Deltei noian de întrebări. Noi, cei care ne aventurăm pe canalele Deltei Dunării îmbătaţi de splendida natură, de bogatele comori care dau vieţii -nu numai a băştinaşilor- dar şi a celor care din dragoste, interes ştiinţific sau simpli admiratori ai frumuseţilor naturale, îşi îndreaptă paşii spre întinsele, interesantele ape şi pământuri bogate ale DELTEI DUNĂRII.
Delta este un miraj, o fermecătoare regiune, iar liniştea care o oferă este reţeta sănătăţii. Atât din lectură, din povestiri cunoşteam că primăvara e sesonul potrivit pentru o vizită, o şedere odihnitoare, îndeplinirea visului. Delta, în acest sezon îmbracă un ţesut miraculos. Galbenul apelor se încarcă cu povara stufului verde care se reflectă de-alungul traseelor. Stufurile înalte şi zvelte se pleacă încet în adierea vântului, iar sumedenia de păsări cu formele, dimensiunile şi multitudinea coloristică complectează opera naturii. Astfel, natura din aceste locuri basmice devine, marea operă, geniala creaţie, inemitabila artă a unor genii nemuritoare”.
Şi toate aceste superbe, unice tablouri trăiesc în noi, dându-ne reale puteri de viaţă. Viaţă care clocoteşte în adâncul apelor, la suprafaţa lor şi nu mai puţin în atmosferă calmă, tăcută. Oare aşa a început lumea?
Am păşit şi uneori m-am abătut în pădurile de sălci şi de plopi, desişurilor de trestii şi papură… am atins uneori, doar cu privirea mulţimea plantelor acvatice. Vieţuitoarele, mulţimea păsărilor care-şi duc traiul în acest imperiu al frunzelor, al verdelui nuanţat. Am ascultat gânguitul în limbi, nedesluşite de noi cei care pretindem că posedăm un car de limbi. Mai avem de învăţat!? Şi poate, atunci posedând şi limbile păsăreşti, vom poseda şi inteligenţa prieteniei, dragostei adevărate. În această primăvară plăcută, am avut unicul prilej, să-mi realizez un vis ai multor ani pe care-i duc, în căutarea adevărului.
Am ajuns pe pământurile nisipoase ale micului oraş Sfântu Gheorghe, cu ajutorul unui vapor pornit dinspre Tulcea. Localitatea se întinde pe partea stângă a celui mai vechi braţ al Dunării. 358 de gospodării –toate pe partea de est. Localitatea aparţine judeţului Tulcea, cam la 120 de km. de oraşul propriu zis. Pământul de la Sfântu Gheorghe este adus de valurile fluviului. Aici, sub picioarele noastre e “inima de nisip”. O inimaginată plajă-cam pustie, e gata a primii mosafirii sezonului. Plaja rămâne pustie, nefiind amenajată.
Am putut distinge răvăşeala nisipului, căci vânturile nu-i dau odihnă; urmele copitelor cailor sălbatici şi locurile unde se adună cirezile de pelicani, stârci şi egrete. De altfel, Sfântu Gheorghe apare menţionat, în jurul anului 1300 sub denumirea italiană, San Giorgio”în una din scrierile genovezului Pietro Visconde. Casele sunt construite ca pe vremuri, parte din stuf şi lemn. Cherhanaua-locul de distribuire a peştelui, e părăsit. Doar în centrul orăşelului a mai rămas un bloc de 4 etaje, la a cărui parter e cooperativa. Aveam chiar unele informaţii despre unele tradiţii ale localnicilor precum Hramul din 6 mai, când după slujbă bisericească populaţia şi oaspeţii întind o masă mare în curtea bisericii; CATALANA-o originală şi unică sărbătorire de Sf. Andrei. Spuneam unică, căci numai aici la Sfântu Gheorghe se leagă de grindină un colac cu făină ornat cu bomboane colorate, iar biciclistul trebuie să sară şi să muşte din colac, fără a folosi mâinile.
Canalele Deltei ţin loc de străzi, iar bărcile sunt maşinile. Turismul în Deltă se integrează în peisaj. Delta Dunării e simbioza unde oamenii care trăiesc împreună cu fauna şi flora. Viaţa economică se bazează pe pescuit şi pe turism. În timp ce barca plutea în liniştea desăvârşită, pe cursul lin al apelor de un de un albastru intens, aproape de negru, iar nuferii îmi făceau cu ochiul. Berzele – se părea că nu nedau nici o importanţă, ele desigur aveau grijă de gospodăria lor. Unele îşi aranjau cuibul, în timp ce altele pregăteau poate, cele necesare unei odihne liniştite. Doar aici în Deltă am avut prilejul să observ o diversitate de păsări, a căror denumirea o auzeam pronunţată doar de plutaşul nostru. Un tânăr cu o privire tăioasă, de statură potrivită, dar mânuia barca cu cei şase orăşeni cu dexteritate, în timp ce ne povestea şi ne îndruma atenţia spre malurile cu foioase.
Deodată a oprit strigând: suntem în Gârla Turcească şi la capătul ei este Laguna-un loc mai adânc! Acolo am văzut unele păsări acvatice. Cât de superb este locul acela îndepărtat unde Dunărea se varsă în Marea Neagră. Mi s-a tăiat respiraţia, privirea mea rămas ţintă spre cele două nuanţe: aici în Canalul Sfântu Gheorghe culoarea apelor: un albastru intens. Acolo la întretăiere apele păreau de un negru intens. Gura de vărsare este atât de largă, încât la prima vedere am avut impresia că este malul uni golf. Iată Dunărea Neagră, strigă unul din barcă. Un spectacol unic! Extraordinar!
Nu se aude nici un sunet, doar vântul şi lipsa valurilor te anunţă că se întâmplă ceva deosebit. Curenţii în această zonă sunt puternici. Am tras spre malul încărcat cu stuf, papură, sălcii. Vâslajul ne-a îndrumat privirea, spre nuştiu a câta oară spre pădurea de frasin şi o alta de plop. În liniştea sfântă, pe care o respectam ca o ceremonie unică, privirea se îndrepta spre stârcii, raţele cu cap castaniu, cormoranii care la cel mai discret fâşneţ îşi luau tălpăşiţa.
Tânărul vâslaş-un adevărat îndrumător, a cărui glas cald îl puteam asculta cu admiraţie, ne atrase atenţia prin povestirea lui despre peşti din partea locului: Ţipari, Somn, Ştiucă, Şalău. Privirile celor din grupă s-au întretăiat şi pe fiecare îl ducea gândul spre o masă îmbelşugată cu ciorbă de peşte. Trecuseră cam o duzină poate două de ani. Tot pe Dunăre, într-un colţ poate ascuns “Cotul pisicii” se adunau câteva bărci cu prieteni, iar lipovanul ne pregătea o ciorbă gustoasă pe care noi o stropeam cu o ţuică de prune.
Tot arucându-ne privirile spre malurile încărcate cu foioase, păsările care ne dădeau târcoale ascultam poveştile tânărului Nicodim. Cât despre, două muzici – două ale stomacului, nu le dădeam atenţie. Iată-ne din nou pe puntea de unde plecasem “Sfântu Gheorghe”. Cam la vreo douăzeci de metri era întinsă o masă pe care se aflau bucăţi de peşte rumenit şi presărat cu usturoi, iar pentru fiecare oaspete o cană cu vin local.
Cât despre ţânţari… toţi cei care se aprovizionaseră cu sticle pline de lichid contra acestor vietăţi sburdalnice şi neomenoase au rămas păgubaşi!
Primăvara, în mai şi începutul lui iunie, ţânţari nu s-au trezit la viaţă.
————————
Paul LEIBOVICI
Rehovat, Israel
20 iunie 2017
