Sarkis Sarissian (S.U.A.): “E bine ca copiii să ştie că există o Românie unde părinţii sau bunicii lor s-au născut!” ( I )

0
22
 În urmă cu mai mult de un deceniu am cunoscut-o pe mama domnului Sarkis Sarissian (S.U.A.), cel care a lucrat un timp la Vocea Americii  (l-am întâlnit recent în grădina terasei din apropiere de Sala Floreasca, acolo unde în urmă cu decenii trecusem împreună cu Livia, soţia mea, care era profesoară de matematică şi care murise în 2006, la câţiva ani după o operaţie de cancer la sânLivia făcuse meditaţii cu cineva din familia Sarissian, dar astăzi, când înregistram pe reportofon convorbirea din care voi publica acum o primă parte, nu mai exista nici Livia, nici mama domnului Sarkis Sarissian).  
          Recent am trecut prin apropiere de Sala Floreasca, prin zona restaurantului care a aparţinut mamei dumneavoastră, mi-am amintit atunci că, în urmă cu foarte mulţi ani, am cunoscuto pe mama dumneavoastră când am trecut pe aici cu Livia şi am mâncat nişte mici grozavi. Astăzi am convenit cu dumneavoastră să realizăm acest interviu (înainte de plecarea dumneavoastră spre Statele Unite), interviu din care vom publica o primă parte acum, iar restul după ce vom primi şi nişte imagini din S.U.A. Aş vrea să începem prin a evoca ultima dumneavoastră întâlnire de aici cu mama dumneavoastră.  
             S-a întămplat în 2011, în vară. Ca de obicei, în fiecare an, aveam acelaşi programdânsa se ocupa de restaurant, iar eu îmi petreceam vacanţa aici, în România.    
          Care a fost drumul dumneavoastră spre America?
          Am plecat din România în august, 1961, hotărârea de a pleca o luasem la începutul acelui an, în ianuarie. Am reuşit să capăt actele de plecare, în 20 august am plecat prin portul Constanţa şi am ajuns la Beirut, în Liban. A fost primul meu contact cu Vestul, dacă pot să spun aşa. A fost o surpriyă, un şoc, dar a trebuit de a doua zi să încep să lucrez pentru a avea bani să îmi plătesc chiria, mâncarea ş.a.m.d. Şi am luato de jos, în prima săptămână am fost hamal în port, eram băiat tânăr la vremea aia, 22 de ani, după o săptămână mam angajat la Universitatea Americană din Beirut, Profesor Asistent de chimie (făcusem chiria în România). Şi a fost o viaţă mult mai uşoară, la universitate. 
          În America în ce an aţi ajuns?  
          În ianuarie 1962, deci am stat vreo cincişase luni la Beirut. În America am luato iar de la început, prima treabă – spălam vase în restaurant.
          Ştiu că foarte mulţi americani de origine română, care au avut succes în America, au mărturisit că au luato de jos. Am văzut relativ recent un documentar realizat de Claudiu Lucaci pentru TVR, despre români care au avut succes în America, un documentar premiat de Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România. Care este secretul reuşitei în Statele Unite?
          Secretul nu-i un secret. Trebuie să munceşti. Adică nu există să stai degeaba.Pentru că dacă munceşti poţi avea banul în buzunar ca să îţi permiţi şi lucrurile necesare, dar şi unele obiecte – să zic aşa  – de lux. Primul televizor, un apartament puţin mai mare, deci trebuie să lucrezi, nu merge să stai degeaba. Ăsta e secretul!
          Dacă ar fi să treceţi în revistă câteva joburi, care ar fi acestea?
          Aşa cum am spus, am început cu spălatul vaselor, pe urmă angajat la o fabrică de recapat anvelope. Seara, după acest serviciu, eram la un magazin, aranjam marfa în raft. Aveam o singură zi liberă, duminica. După câteva luni am fost recrutat în armată, iar la un an după plecarea din România îmbrăcam uniforma militară americană. 
          Cum aţi văzut România din departare în toţi aceşti ani, înainte şi după 1989?
          Urmăream în general situaţia din România, pentru mine a fost ceva foarte curios cum oamenii  la vremea aceea – erau, să spun aşa, mulţumiţi întrun fel. Dar în 1970, când am făcut prima vizită în România, am văzut că, de fapt, oamenii nu puteau fi mulţumiţi cu ce aveau. Asta a fost o dilemă pentru mine pentru că un om nemulţumit ar trebui să facă ceva ca să iasă din această situaţie de nemulţumire. Dar asta sa întâmplat abia la sfârşitul anilor ’80.