Liviu Comșia este unul dintre cei mai reprezentativi scriitori contemporani din Teleorman și nu numai, atât ca prozator, autor de romane și de proză scurtă, cât și ca exeget cu o înaltă conștiință artistică a operelor confraților săi. „Al doilea brașovean devenit alogen teleormănean măritat, domiciliat prin autoexilare, pe (din) motive matrimoniale”, comportându-se ca un „supramodest ardelean picat ca un meteorit în balcanismul teleormănean” (C.T. Ciubotaru), este un intelectual rasat, dovedind nu numai o solidă cultură și o cunoaștere a literaturii române și universale ca puțini alții, dar și o experiență căpătată în lunga sa activitate de redactor la publicații literare. În calitate de critic literar, pe care și-o neagă aproape întotdeauna, Liviu Comșia manifestă nu numai o comprehensiune inegalabilă în analiza scrierilor, dar și o condescendență exemplară față de autorii acestora, atât în primul volum, Scriitori roșioreni (2008), ci și în cel de curând publicat, Povara verbului (2017), ca rod al fascinației produse de „arta cuvântului”, adică de „arta prin care emoția ori sentimentul capătă contur precis”, considerându-se, cu modestie, un simplu „cititor pasionat”, impresionat de arta „de a exprima spiritul omului”, așa cum însuși declară într-un scurt „Cuvânt-înainte”. Omul, văzut ca „operă fundamentală a Divinității”, este creatorul „civilizației terestre” având la bază spiritul uman, născut și perpetuat prin CUVÂNT, permanentul „vehicul stelar care transportă această civilizație spre infinitul universal”. Această mărturisire despre ceea ce înseamnă arta cuvântului pentru critic este o adevărată profesiune de credință, deoarece „verbul” este o neprețuită și dulce „povară” pe care și-o asumă, conștient că orice cuvânt „poartă spiritul și adevărul lui”.
Fără a se erija în postura de critic literar, considerându-se doar „un cititor care a descoperit în cuvânt spiritul Teleormanului și din toate locurile”, autorul își expune opiniile despre cărțile citite, structurându-și volumul în două părți, în funcție de originea fiecărui scriitor.
O primă parte (I. Scriitori din tot locul), cuprinzând 32 de cronici, surprinde, într-un stil lapidar, dar edificator, particularitățile care individualizează scriitura autorilor din afara Teleormanului. De exemplu, Florentin Popescu, în volumul „Scriitorii din Strada Apolodor”, „reînvie chipurile unor scriitor și editori care au dat personalitate timpului în care au trăit”, prin câteva portrete inedite, în care se observă că istoricul literar are „o excepțională putere de observație, un simț remarcabil al proporțiilor”. Evocarea acestor personalități îi oferă prilejul de a prezenta atât epoca postbelică din regimul comunist demolator nemilos al culturii și a tot ce înseamnă arhitectură tradițională, deopotrivă, dar și epoca postdecembristă, când amatorismul și cupiditatea politicienilor aruncă țara în haos economic, administrativ și social.
Mult entuziasm și o plăcută surpriză i-a produs-o „Dicționarul personajelor lui Marin Preda. De la Siliștea-Gumești la «Cheia» Rosetti”, în care Marin Iancu realizează o operă unică și complexă, dovedind o profundă cercetare a operei teleormăneanului cu „finețe, îndemânare, iscusință și, nu în ultimul rând, pasiune”, cercetătorul manifestând o „dragoste nemărginită pentru acel om ciudat numit scriitor, pentru personajul literar”, aici fiind vorba despre Marin Preda și universul uman recreat în operele sale.
Un critic și istoric literar legat sufletește de Teleorman, Corneliu Vasile, autorul volumului „Scriitorul vremii, vremea scriitorului”, readuce „imaginea poetului, omului, jurnalistului militant Geo Dumitrescu la dimensiunile reale”, Liviu Comșia remarcând faptul că acesta este surprins în „peisajul social și politic, cultural”, astfel încât cititorul își face o idee despre epoca în care s-a format și a evoluat poetul, evidențiind aportul acestuia la înnoirea „limbajului poetic al liricii românești”, prin negarea tradiției și aderența la avangardism.
Liviu Comșia analizează și alte volume de lirică, precum „Calvarul cuvintelor” în care Aurel Pop subliniază calvarului prin care trece Poetul, născut odată cu apariția Cuvântului, pentru a găsi „verbul” necesar explicării „rostului ființei noastre în univers”, iar Nicolae Stoie și Adrian Munteanu sunt doi poeți care desfășoară un „proces de (re)formulare, (re)inventare și (re)investire tematică”, prin cultivarea poeziei cu formă fixă, pastelul și, respectiv, sonetul.
În domeniul prozei, îi reține atenția Gheorghe Andrei Iancu, autorul unui roman în care cultivă ideea că „istoria este suma faptelor noastre, fie bune și frumoase, fie împotriva firii”, Nicolae Radu, în ale cărui proze scurte îmbină realul cu fantasticul, conturând „o lume nemaivăzută, care, însă, seamănă ca o picătură de apă cu a noastră”, iar Eliza Roha realizează „o poveste romantică a unei femei din lumea începutului celui de-al treilea mileniu”.
Partea a doua (II.Scriitori teleormăneni) este consacrată reprezentanților literelor de pe aceste meleaguri, începând cu o cronică dedicată unei antologii (Nepoții lui Moromete. 13 scriitori din Teleorman), alcătuită din scrieri ale poeților și prozatorilor din Roșiorii de Vede (cu trei excepții), considerată „o carte improvizată”, având în vedere faptul că textele nu sunt egale ca valoare și nici reprezentative pentru autorii lor.
Genul epic este reprezentat în mod semnificativ de Ștefan Mitroi, care, în romanul „Guantanamo”, îmbină, în mod fericit, scene de SF, de basm și parabolă, cartea fiind un „eseu strălucitor despre timp, memorie, viață”, iar inepuizabilul Constantin T. Ciubotaru, autor cu o remarcabilă „patimă pentru arta cuvântului” este prezent prin romanele „Securiștii au fost extratereștri ” și „Zarva – Larva. Fuduliile mele mintale din Cealaltă parte a vieții ”, cultivând temele preferate legate de relația pământenilor cu extratereștrii, satirizarea tarelor societății umane, alături de pagini memorialistice, iar Iulian Chivu, deși consacrat etnosof, cu cercetări în filosofia spiritului tradițional, este surprins ca autor de proză scurtă („Celălalt Ioan”), toate povestirile având ca topos „un oraș de provincie atins de toate metehnele provincialismului”.
Genul liric este reprezentat de „scriitorul total” cu realizări în toate genurile literare, Ștefan Vida Marinescu, al cărui volum de versuri „Narcis, străinul din oglinzi” revelează „un poet intuitiv, mereu altul, mereu surprinzător”, iar antologia respectivă întărește ideea că este „un poet autentic, implicat solid în viața cetății, cu desăvârșiri memorabile în lirica contemporană”, de turneanul Dumitru Vasile-Delceanu, al cărui volum („Trandafir înjunghiat”) cultivă „temele consacrate, fundamentale ale poeziei”, poetul fiind „sensibil, delicat, iertător, înțelegător, duios ca lumina de stea, melancolic, stingher și singur, un răbdător meșter de metafore” și de poetesele roșiorence Florina Isache, o poetă care își găsește ritmul interior în roșul vieții și al morții, Domnița Neaga, al cărei volum „Muntele din vis ” este „ o biografie a sentimentelor într-o lume contemporană care nu se prea sinchisește de ființele inteligente”.
O notă specială avem pentru faptul că două cronici îl au în vedere pe unul dintre cei mai valoroși și talentați scriitori teleormăneni, Florea Burtan, în dublă ipostază. Poetul este analizat prin volumul „Elegii din cătun”, evidențiind „disperarea poetului care își pierde legătura cu locul în care curgeau energiile”, iar prozatorul, prin romanul „Atelierul de tâmplărie ”, în care reia tema despărțirii de locurile natale intrate sub presiunea istoriei, evocând o lume rurală aflată în deplină și irevocabil agonie.
Critica și istoria literară este ilustrată, în mod strălucit, de către remarcabilul istoric al culturii teleormănene Stan V. Cristea, autor, printre alte lucrări, al volumului „Marin Preda. Repere biobliografice”, „o carte impresionantă, care intră în istoria culturii române ca referință obligatorie pentru toți cercetătorii operei și vieții lui Marin Preda”, creatorul ei remarcându-se prin acribia documentării, rigurozitatea organizării și finalizării cercetării, având „sentimentul exhaustivității pe care o împlinește printr-o muncă impresionantă de cărturar”. Ca poet este surprins prin tripticul „Poemozii”, ale cărui versuri în stil neoromantic cultivă tema copilăriei în care își formează idealurile, copleșit de măreția naturii terestre și cosmice, a timpului cu apăsarea sa asupra destinului omenesc și a iubirii invocate alături de durere și suferință.
Eseul, critica și istoria literară sunt reprezentate și de Marian Ciobanu, preocupat de viața lui Marin Preda, de Cornel Basarabescu, al cărui inedit eseu tratează tema primarului ca personaj literar și de Iulian Bitoleanu, autorul unei antologii critice.
Singular prin preocupările sale, Stelian Ceampuru este un „traducător-truditor, într-un singur autor”, a cărui artă migăloasă presupune „o muncă asiduă pentru găsirea echivalențelor comunicaționale”, greaua sa misiune asumată conștient caracterizându-se prin voință, onestitate, meticulozitate atunci când „rescrie cărți pentru noi, invitându-ne la masa domnească a scriitorilor din lumea largă”.
Așadar, Liviu Comșia, conștient de „povara verbului”, pune la dispoziția cititorului principalele trăsături ale operelor aparținând confraților săi contemporani, volumul său devenind, acum și pentru totdeauna, o filă valoroasă de istorie literară, autorul său dovedind o înțelegere perfectă a textului, talent indenebil, rafinament și eleganță în crearea actului critic.
NICOLAE DINA
ALEXANDRIA – TELEORMAN
