Sit Tibi Tera Levis. Şi tot latinii au mai zis: De mortuis nil nisi bene, adică despre morţi numai de bine. Omeneşte şi creştineşte aşa se spune, dar în realitate e cu totul şi cu totul altfel: noi, pământenii nu-i uităm şi nu-i iertam nici în mormânt, îi ponegrim şi profanăm, iar dacă ar fi să ne luam după cele creştineşti pe lumea cealaltă se lasă, din greu, cu judecata de apoi, care nu miroase a bine pentru foarte mulţi. Prin urmare unele zicem, altele ni-s faptele! Asta o ştiu de la Baciu Iulius din Piatra Fântânele, ţăran mai înţelept decât o grămadă de domni la un loc.
Anul acesta – 2010 – fiind în România am avut, pentru prima data în viaţa, şansă să aflu şi viceversa, adică ce zice un mort despre vii. Această posibilitate ne-a fost oferit-o nouă, celor încă în viaţă, de Adrian Marino, care ne-a luat-o înainte, lăsând în urma lui sute şi sute de pagini despre foştii lui concetăţeni scriitori, condeieri şi grafomani, mari şi mici, de pretutindeni dar, care trebuiau să fie publicate numai la cinci ani de la moarte sa. Clauză testamentară respectată. Astfel a apărut la Editura Polirom ,frumos editat şi bine piperat, volumul de peste 500 de pagini VIAŢA UNUI OM SINGUR a lui Adrian Marino, cunoscut critic, istoric şi teoretician literar. Odată apărut, cohorta scriitoricească bucureşteană s-a declanşat în toată forţa şi viziunea ei între osanale şi bălăcăreală. Gaz pe focul dezbaterilor l-a pus un fragment din volum, în care Adrian Marino îl execută, de la el din mormânt pe viul, foarte viul Mircea Dinescu de la CNSAS. Acest poet, disident de pe vremea când era numai şoim al patriei, pripit din fire şi buruienos la gură a adus, de unde o fi adus, şi el ca şi alţii, dovezi din care reieşea ca mortul a fost informator de securitate şi probabil aşa a rămas şi pe lumea cealaltă. Incendiu total! Stau, citesc şi privesc cum pompierii lui Marino încearcă să dreagă imaginea omului singuratic în timp ce, de pe partea cealaltă a focului, cei despre care Marino nu a scris de bine înainte de-a trece în lumea umbrelor, dau cu sticle de cocktail Molotov. Mă rog, sui iuris! Plus alte comentarii gonflate dar sterile făcute de necunoscătorii realităţilor din trecut şi mulţi alţi privitori pasivi, ce par doar curioşi, dar care ştiu destule.
Da, Adrian Marino, ţărănist din tinereţe, a făcut închisoare politică opt ani şi a avut domiciliu forţat şase ani în Bărăgan, la Lăteşti. Fără îndoială e un palmares temeinic din acele timpuri. Dar din 1965 a avut drept să scrie şi publice, apoi în 1969 a fost reabilitat politic şi i s-a dat permis nelimitat să facă navetă în occidentul european, precum ţăranilor navetişti, de la ei din sat până pe platformele industriale judeţene ale construcţiilor epocii de aur. Acest fapt a ridicat suspiciuni de tot felul şi în cazul Marino. De ce pun şi eu gaz pe foc? Pentru că, între 1970 şi 1990 toţi aceşti navetişti în occident erau automat ştiuţi drept colaboratori ai securităţii, afirm aceasta pentru că din 1980 am citit şi am scris la presa exilului, mai precis, pentru cei ce vor să verifice, la Cuvântul Romanesc din Canada şi Curentul lui Pamfil Şeicaru ce apărea la Munchen, eram de asemenea în contact epistolar cu multe personalităţi din Europa occidentala şi Nord America. Aşa am fost io la timpul trecut. La timpul prezent, las noua generaţie de ziarişti post decembrişti cu masterate in jurnalistică şi scriitorimei înregimentată la uniunea lui Nicolaie Manolescu, să se întrebe de ce Marino făcea naveta în interes de serviciu în occident, iar alţii nu aveau drept nici să publice?
Acum, în 2010 mă delectează citirea cărţii sale şi a diferitelor comentarii despre originalitatea lui de-a beşteli post mortem viii rămaşi în urma lui, dând dovadă că a fost un poltron incapabil să se confrunte cu ei direct în timpul vieţii. Acum, pitit pe undeva prin lumea umbrelor, se crede la adăpost şi-i ocărăşte şi înjoseşte pe toţi cei pe care i-a cunoscut sau citit şi nu i-au plăcut şi/sau nu i-au făcut pe plac. Ascultaţi, telegrafic redat, o parte din ceea ce a adunat Aurelian Giugal în articolul său „De ce atâta venin şi trivialitate?” publicat în Revista Cultura: „o catastrofă – impertinenţa unui oarecare – obscur profesoraş – mediocri inculţi – lichea – arivist feroce – gangsteri provinciali – pseudo publicişti – derbedei pursânge – pseudo scriitorul care vine de la coada vacii – o mare mediocritate – un carierist –un parvenit – un intelectual de prima generaţie – tip odios – agresivi, obraznici şi aroganţi – uluitor de agresiv şi vulgar – moralist cu lipsă la cântar – un personaj rural, primitiv – prototip de proaspăt urbanizat – personaje primitive, agresive cu fruntea îngustă – sinistru şovin – farsor ipocrit – violent, grobian, cu fizionomie de killer – carierişti megalomani puşi pe căpătuiala – mărunt golănaş de periferie – suburban – incult – obraznic – psihopat senil” – şi autorul articolului ne precizează că asemenea limbaj regăsim la tot pasul în memoriile postume ale lui Adrian Marino. Citiţi ce şi cum a scris un mare critic şi teoretician literar român! Oare, cum se numesc în psihiatrie cei ce au o impresie foarte buna numai despre ei şi detestabilă faţa de toţi ceilalţi consideraţi inferiori şi malformaţi cel puţin neuropsihic ? Parafrenie! Nu mai are importanţă, în lumea umbrelor unde se află Adrian Marino probabil ca nu e nevoie de discernământ dacă nu te-ai dus cu el. Şi despre morţi numai de bine!
Dar ei despre noi? De exemplu, iată ce părere are, din eternul său mormânt, Adrian Marino despre cei din exilul romanesc, pe care i-a vizitat, cercetat, studiat şi încondeiat fiind şi lefegiu condeier în timpul vieţii. Cel mai mult a fost la Paris şi la Munchen. Să vedem cum i-a văzut pe românii din străinătate citind capitolul „Exilul şi emigraţia” (între paginile 174 şi 197), pentru dumneavoastră spicuiesc. În introducerea capitolului vorbeşte despre drama „deplasaţilor” şi ajunge la concluzia că nu a cunoscut nici roman „exilat” echilibrat (ghilimelele îi aparţin). Apoi vorbeşte despre „disidenţii de Beaujolais” foşti şi actuali securişti, membri de partid, colaboratori la Scânteia deveniţi peste noapte rezistenţi, anticomunişti şi teribil de vigilenţi. Asta îmi aminteşte de ciobul care râde de hârb. Antipatici îi erau legionarii, antisemiţii şi rasiştii. Foarte frumos, de ce nu le-a spus-o atunci în faţă, poate mai afla câte ceva. O altă concluzie a decedatului este ca exilul românesc a ratat să îmbrăţişeze şi să cultive ideea federalistă, paneuropeană. Şi se lamentează, e dezamăgit mortal, uitând cadrul european al cortinei de fier şi al războiului rece până în 1990, în care se afla acel exil romanesc, pe care el îl vede etnicist, naţionalist, tradiţionalist. Dar britanicii, ruşii şi evreii oare cum sunt? Nu are importanţă pe lumea cealaltă şi concluzia defunctului pentru românii exilaţi este Rataţi din toată lumea, uniţi-vă! Ce spiritual, păcat ca a ajuns în lumea spiritelor, dezunindu-se de ei!
Să-i trecem în revistă şi pe unii din cei pe care-i nominalizează în acest capitol. Despre Mircea Eliade spune ca, prima întrebare care i-a pus-o a fost cine a mai scris despre mine? După care i-a declarat, fără jenă, că România nu mă interesează decât dacă sunt publicat. Pe el îl interesau doar afirmarea si publicitatea strict personală. În plus, aflăm ca Mircea Eliade nu avea nici o educaţie şi sensibilitate artistică E.M. Cioran i-a spus, între altele, aproape radios, cum cinci savanţi francezi, într-o emisiune TV pur şi simplu au desfiinţat Istoria credinţelor şi ideile religioase a lui Mircea Eliade, De sus din neant, fiind acum e mai in temă, scrie că istoria lui Eliade are lacune şi erori. S-a documentat la faţa locului. Am cunoscut şi alte forme de servilism, insistenţe umilitoare, telefoane disperate, tot felul de manevre „relaţioniste” şi direct s-a referit la Pavel Chihaia, căruia i-a fost util dar l-a uitat… în gratitudinea viilor. I.P. Culianu, un supralicitat, este de fapt un subprodus, în esenţă, a lui Mircea Eliade şi despre a cărui execuţie scrie că este rituală, sacralizată, de tip legionar, care i-a conferit postum, dimensiuni mitice. Ştie tot, ştie tot şi în plus baga mâna în foc că securitatea nu ar fi făcut aşa ceva. Acum, fiind unde se află, nu era indicat să vorbesc de mâna în foc, fiindcă e ca şi cum ai vorbi de funie unde nu trebuie!
Lui Paul Goma, la început, îi recunoaşte meritele ideologice şi politice, rezistent anticomunist „arhetipic” (ghilimele-s ale autorului) după care întoarce foia, scriind despre el că are înclinaţie nativă spre egocentrism, narcisism şi megalomanie galopantă. Mai adaugă, lipsit de simţul realităţilor, extravagant maladiv, gafeur şi eronat, în derapaj patologic şi că după ce citea un text de Paul Goma simţeam nevoia instinctivă să mă spăl imediat pe mâini! Curat, curat răposatul s-a spălat pe mâini de Paul Goma şi a trecut mai departe la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre care de la început pune o întrebare: în ce calitate M.L. şi V.I. fac totuşi ordine în cultura şi literatura româna? Tare proastă întrebare! Se vede ca vine de la un neînsufleţit incapabil de diferenţiere între a face ordine şi analiza culturii romaneşti din acele vremuri, când Virgil Ierunca în revista „Limite” prezenta „Antologia Ruşinii”, pentru care nu numai morţii nu-l iartă dar nici viii de azi metamorfozaţi în rezistenţi prin cultură. Pe două pagini îi toacă şi aflam şi motivul: cei doi i-au ignorat opera şi l-au boicotat! Păi, bineînţeles că trebuiau tocaţi!
Un alt exilat roman de la Paris, care l-a evitat şi ignorat, a fost jurnalistul şi scriitorul de mare caracter Theodor Cazaban, deşi au fost colegi de facultate. Normal, Th. Cazaban era dintr-un alt aluat, acela ce dă personalităţi integre. Vă recomand cartea „Captiv în lumea liberă”, merită. Poetul Ştefan Baciu este de importanţă cu totul secundară pentru ca nu i-a acordat un gest de reciprocitate. Am înţeles. Bujor Nedelcovici aflăm că trăieşte drama scriitorului roman exilat: neafirmat, neintegrat şi neacceptat. Cât priveşte Marie-France Ionesco este o biată licenţiată care şi-a permis să dea note şi interviuri în presa română. Ce îndrăzneală, să demitizeze extraordinara presa română postrevoluţionară, strigător la luna nouă!
O altă biată, dar profesoară, pierduta într-un orăşel din Normandia, fiica Doinei Cornea, Ariadna Combes, s-a dus la Cluj ca visiting profesor şi şi-a dat ifose, la fel şi Mihai Nasta, tot visiting profesor şi tot cu un singur „s”, la Cluj, pe lângă ifose era şi înţepat, superior şi irascibil! Mai departe, scrie mult despre dramele lui Ion Negoiţescu cu iubiţii lui, care ori îl părăseau ori îl şantajau şi apoi despre pseudoistoria lui literară, total fantezistă, foarte personală din care el, Adrian Marino, lipseşte cu desăvârşire, deşi i-a fost atât de intim, încât i-am dus şi mesaje la unii dintre foşti săi iubiţi. Nu comentez, dar mă gândesc, cum pot şi e liber, oare în lumea în care se află Adrian Marino în ce stadiu au ajuns cu recunoaşterea drepturilor minorităţilor, de orice fel? Sunt convins că mult prea regretatul critic-cărturar să îndrepte ce-a mai rămas de aliniat la nivel euro-atlantic, altfel praf de critică literara se alege de cei ce ii stau in cale şi nu îl aplaudă, cu excepţia tartorilor mari.
În acest capitol, „Exilului şi emigraţia”, printre personalităţile marcante ale românilor din străinătate, majoritatea pariziene, Adrian Marino m-a găsit şi pe mine, tocmai în vestul sălbatic al prerii canadiene şi m-a făcut cârpă de şters pe jos, într-un paragraf. Sui iuris! Dar, şi io am drepturile mele, chiar dacă sunt cel mai mic dintre pământeni, indiferent dacă sunt vulgar, insultător, agresiv şi l-am atăcat furibund pe marele critic literar. Dacă aşa a fost, a fost pentru că au existat nişte motive, cauze. Deşi mă voi opri la acest paragraf, întâi trebuie să notez că Adrian Marino, în urma intensei traume psihice din copilărie (vezi capitolul „Primele represiuni”) a rămas un mare complexat, cu o personalitate precară pe care nu s-a putut clădi un caracter integru, puternic, dar cu isteţime a mascat toate carenţele în spatele unei culturi absolut memorizate, discernământul înţelepciunii nici la senectute neatingându-l. Dovada lipsei de personalitate şi caracter este tocmai acest volum pe care l-a publicat intenţionat post mortem, fiindu-i frică, în viaţă, de riposta celor denigraţi şi terfeliţi de el, imaculatul şi sublimul singuratic. Drept care, şi paragraful lui referitor la mine îmi arată laşitatea şi drumul lui de la adevăr liber la mistificarea comandată. Întâi, despre laşitatea viului mort, fiindcă el trăia şi scria din pielea unui viitor cadavru, satisfăcut că io, Corneliu Florea nu pot să-l mai ating cu agresivitatea mea mârlănească la doi metri sub pământ. ( Aproximativ o optime din cei pomeniţi în aceasta carte sunt mârlani, printre care si un academician: H. Daicoviciu!) Nu, din contră, când voi merge la Cluj am să-i pun o lumânare la mormânt şi un mic anunţ: Aici zace un poltron! Pentru că nu a avut curajul sa-mi spună în faţă ceea ce a lăsat să fie publicat postum. Ştia ca nu e adevărat.
Şi acum, de la adevărul liber la mistificarea ce i s-a ordonat. În „Jurnalul Literar” numărul 38 –39 din 1990, Adrian Marino, fără să ne cunoaştem, a scris, în rubrica sa „Cronica Ideilor Literare”, despre primul meu jurnal publicat, „Jurnal de lagăr liber”, o recenzie amănunţită, binevoitoare cu observaţii pertinente şi mici elogii. Am fost fericit, cine dracu n-ar fi, când un profesionist scrie frumos despre primul lui op!? I-am aflat identitatea şi adresa şi i-am mulţumit. Din 1990 am început să public în mica mea revista de critică socială, „Jurnal Liber”, observaţii critice la adresa Revistei „22-GDS”. Argumentat, e drept agresiv şi incisiv, am scris pamfletul „GDS** sau Grupul Dresat de Soros”, pe care, întâi şi întâi l-am trimis gedesiştilor să afle direct de la sursă. Gedesiştii, din ciupercăria lui Soros, au tăcut din profunda lor superioritate! Între timp, gedesiştilor se alăturase şi Adrian Marino, pentru că dolarii-soros nu aveau miros. Când, după un timp, i-am trimis lui Adrian Marino al doilea jurnal, „Jurnal pe frunze de arţar”, gedesiştii au găsit prilejul revanşei şi a trimis împotriva mea cătana ardeleană, cu instrucţiuni precise. GDS-22 i-a pus la dispoziţie trei sferturi de pagină, în numărul 31 din 1996, în care gedesistul voluntar, la ordin, a tras în mine din toate poziţiile. Am rezistat, dar ceea ce m-a surprins şi uluit a fost cât de obedient, de schimbător, cu o sută optzeci de grade, este Adrian Marino dacă noii săi stăpâni îi cer. Pe vremea aceea nu cunoşteam biografia şi profilul neuropsihic al criticului, nici nu ştiam ca în critica literara romanească se poate scrie despre o carte oricum: corect sau contrafăcut la comandă, din răzbunare, subiectiv, pe pile, pe bani, pe sex, pe ceas de mână sau patru rezervoare pline de benzină ori trei zile sejur la Sinaia. Cât despre fostul versat critic, Adrian Marino, l-am simţit pe pielea mea că poate să scrie la comandă despre acelaşi autor elogios sau dezastruos. În cazul meu şi-a îndeplinit atât de bine misiunea primită încât, negreşit, a primit o decoraţie gds si o permisiune la Kolozsvar! Cine doreşte să verifice nu are decât să citească, cel puţin cele două cronici scrise de Adrian Marino despre jurnalele mele şi va avea dovada afirmaţiilor mele. Nu a fost corect, nu mi-a plăcut, dar ceea m-a izbit a fost ce poate face o mână de dolari dintr-un ditamai critic literar român. Şi i-am spus-o direct, deschis, desluşit. L-am şifonat atât de tare, încât a tăcut mormânt, dar s-a răzbunat pe revistele mele rupându-le (gest isteric, normal era doar sa le arunce) şi a aşteptat, în singurătatea minţii sale, sa dea colţul şi de după colţ să mă insulte, ca pe atâţia alţii în acest op.
Aşa îl văd eu pe fostul Adrian Marino, căruia îi doresc sănătate acolo unde se află!
————————————————–
* Sit Tibi Tera Levis – în româneasca noastră cea de toate zilele: „Să-i fie ţărâna uşoară”
** GDS – Grupul de Dialog Social
