„Trădătorii sunt odioşi chiar şi acelora pe care îi preferă.” (Tacitus, Ann. 1,58)
Trădarea în general este o săvârşire conştientă a răului, un act major de laşitate, de micime şi infirmitate sufletească, de nimicnicie a raţiunii umane, dar când ea are osatură regală, cu participarea directă a suveranului, trădarea devine lucrul cel mai meschin şi mai grotesc dintre faptele cele mai odioase ale unui individ infinit mârşav, fie el chiar de viţă nobilă.
Genealogia trădării odioase, fariseice, mârşave îşi are corola în Iuda Iscarioteanul, ex-ucenic, apoi vânzător şi trădător al Mântuitorului nostru Iisus Hristos-Împăratul lumii. Trădarea regală este sinonimă cu o catastrofă naţională de lungă durată, ce constă în jertfirea şi sfârtecarea imediată a Trupului ţării, precum şi în mutilarea sufletească spiritual-religioasă a Naţiunii timp destul de îndelungat şi dacă la un moment dat rănile Neamului se vindecă, cicatricele trădării rămân permanent în istorie. Trădătorii sunt inşii care renunţă la conştiinţa identităţii, căpătând nişte pîlpâirii existenţiale: „Trădarea, de exemplu, este şi ea o formă de patologie identitară.” (Miron Manega, Naţionalismul ca fatalitate şi omul de nicăieri, în Certitudinea, Anul I, Nr.2, 2017) După renunţarea definitivă şi irevocabilă la tron, regina Maria, preaiubitoare şi preaiertătoare, îl întreabă totuși pe Carol de ce nu i-a rămas măcar un cuvânt bun „pentru ţara pe care-ai trădat-o”.(Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români.Vol. II, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 357)
S-au oferit voluntari pentru convingerea principelui, Iorga şi Argetoianu, dar Casa regală s-a pronunţat pentru Costică Hiott, care l-a determinat pe Carol să-şi pecetluiască soarta, semnând acel act la Milano în 28 Decembrie 1925: „Sire, Vă rog ca prin această declaraţie să primiţi că renunţ la toate drepturile mele de Principe Moştenitor al României…Declar prin aceasta că renunţ în mod irevocabil la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a statutului Familiei Regale, m-am bucurat până azi… Renunţ totodată la drepturile ce mi-ar reveni prin legile ţării asupra fiului meu şi a averii sale”… Renunţarea la toate drepturile este „de bună voie” şi se angajează ca să nu se reîntoarcă în ţară 10 ani şi atunci doar „chemat de cei în drept”şi cu „autorizaţia Suveranului.”(ibid., p.357)
Isprava principelui Carol este altfel tălmăcită de Argetoianu: „Fuga lui n-a fost decât fapta unui degenerat priapic care a dat cu piciorul la tot ca să satisfacă acea <<libido>>pe care Freud a analizat-o atât de bine în lucrările sale…Brătianu şi Ştirbei n-au complotat contra Prinţului ca să-l împingă să plece, şi… nu ei au trimis pe Lupeasca după dânsul… După cum Lupeasca a profitat de prilejul pe care soarta i-l pusese la îndemână, ca să împingă pe nenorocitul Prinţ în prăpastie, tot astfel s-au folosit şi Brătianu şi Ştirbei de împrejurări ca să pecetluiască în grabă o situaţie ce îi scăpa pe ei de un vrăjmaş personal şi ţara de un Rege nefast.” (Argetoianu, C., Pentru cei de mâine amintiri din vremea celor de ieri, vol.I-IV, Bucureşti-1991-1993; Memorii, vol. VI-IX, Bucureşti-1996-1997) singurii mari anticarlişti înfocaţi şi demni erau Averescu, Brătianu şi Barbu Ştirbei.
Ionel Brătianu care, a surclasat prin dinastia sa pe cea a Hohenzollernilor a cerut Familiei regale să-şi întocmească un nou statut al Familiei domnitoare, iar Carol să fie exclus din Senat şi din dipticele armatei unde avea gradul de general. Ferdinand devenind grav bolnav între timp aproape că îşi iertase dezertorul, iar Mama care era topită, atitudinea ei era mereu incoerentă, „dacă nu duplicitară”, nota acelaşi Argetoianu. Pentru a-şi uşura din suferinţă, regina şi Nando au plecat pentru 3 săptămâni în Deltă, unde printre trestiile sunătoare, regele spera că îşi va putea completa ierbarul său favorit.
După micşorarea vâlvătăii fugii lui Carol, regina Maria şi-a împlinit visul vechi de a ajunge în SUA, chit că îl acoperea pe Barbu ei cu „nelinişti de nedescris”. În drumul ei spre State s-a întâlnit totuşi la Paris cu Odorul într-o atmosferă de spaimă şi emoţie: „Reconcilierea mult prea făţişă a Mariei cu fiul ei la Paris i-a încurajat pe partizanii lui Carol să spere în posibilitatea revenirii lui, în ciuda tuturor dezminţirilor ei.” (Hannah Pakula, Ultima Romantică-Biografia reginei Maria. Trad. din limba engleză de Dina Litzica. Ed, Curtea Veche, Bucureşti-2017, p. 387)
În acelaşi timp cotidianul The New York Times părea îngândurat: „Care ar fi atitudinea unor vecini faţă de o Românie condusă de un rege de cinci ani, având în spate un consiliu format din trei persoane, total neexperimentate în complicata politică a Europei de Sud-Est? Ceva trebuie făcut şi trebuie făcut repede, pentru a rezolva impasul dinastic în care se află România.”( New York Times, 20 0ctombrie 1926) Pe măsură ce boala regelui se agrava tot mai mult, imaginea lui Carol se amplifica. Scrisorile către cea care încă îl venera o rugau să-l împace cu tatăl, minţind că a părăsit ţara cu aprobarea exclusivă a Sittei: „nu-mi întoarce spatele, altfel mă voi prăbuşi de tot.”
Maria se balansa înspre speranţa îndreptării fugarului, apelând la unchiul favorit al lui Carol, infantele Alfonso. Principele dezertor îi răspunde unchiului că s-ar putea întoarce dar numai în anumite condiţii: „Dragul meu Carol, mă tem că nu-ţi înţelegi deloc poziţia. Nu tu eşti cel care are dreptul să pună condiţii, ci părinţii tăi, regele şi regina, ei sunt cei care vor pune condiţii şi poate li se va înmuia inima şi te vor lăsa să te întorci. Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: nu există o singură persoană din vreo familie ragală care să nu se raporteze cu oroare şi tristeţe la răul pe care l-ai făcut monarhiei în general şi care nu-ţi priveşte traiul de acum cu furie şi dispreţ.” (Terence Elsberry, Marie of Roumania, pp. 214)
Cum şi Brătianu era de neclintit, iar Ştirbei, care fiind un om drept era convins că „revenirea lui Carol ar fi însemnat o lovitură majoră dată dinastiei şi principiului monarhic în general.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 394), regina s-a adresat prietenului de odinioară Waldorf Astor, care destul de manierat i-a răspuns politicos. „Poţi avea o republică, sau poţi avea o monarhie. Unul dintre avantajele monarhiei este acela că regulile sunt destul de simple-ereditate-primogenitură-certitudine. Acum, dacă un moştenitor renunţă la drepturile lui, probabil că sistemul nu este prea afectat. Dar dacă acelaşi om se răzgândeşte, mi se pare că te apropii de haos în sistem şi că pui în mare pericol întreaga structură. Schimbările rapide din dragoste sunt perfecte ca subiecte de roman sau de operă, dar nu se potrivesc cu regatele din lumea reală, într-o epocă a revoluţiilor.” (ANR V, 3722/ 1927, 23 feb.1927, Waldorf Astor către regina Maria)
Lumea care-l accepta pe Carol era destul de confuză, dirijată de partizanii carlişti. Prinţul dorea întorcerea doar pentru a trăi pe picior mare, aşa ca suveran, altfel „Carol o iubea cel mai mult pe Duduia, iubea băutura, plăcile de fonograf cu Wagner, jocul de cărţi de seară şi mâncarea bună. Amanta îi oferea plăcerile senzuale şi, în schimb, avea control total asupra vieţii lui…Curând a intrat în căminul lui Carol o a treia persoană pe nume Constantin Dumitrescu, pe scurt Puiu, o imitaţie de latin lover şi aventurier care va deveni secretarul personal şi valetul lui Carol.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 396)
O dată cu începutul lui Aprilie 1927, Nando a făcut o gripă atât de rea încât se părea că nu mai are scăpare. Spre uimirea tuturor s-a însănătoşit şi s-a mutat în vila de la Scoviştea unde a primit vizita plină de fior a graţiilor sale: Martha Bibescu, Aristiţa Dissescu şi Titi Mignano.
Încercarea de lovitură de stat a generalului-premier Averescu l-a scos pe acesta din funcţie şi l-a înlocuit cu prinţul Ştirbei în noaptea de 4 Iunie 1927. Mandatul său a durat doar până la alegeri, numai trei săptămâni. Câştigătorul a fost pentru a cincea oară tot Brătianu, iar în noaptea de 19 Iulie acelaşi an Nando a adormit definitiv în braţele Mariei. A doua zi, pe 20 Iulie 1927, Mihăiţă în vîrstă de cinci ani şi în pantaloni scurţi a fost proclamat rege. Înmormântarea a avut loc la Curtea de Argeş. Maria l-a anunţat pe Carol de decesul regelui, iar acesta copleşit de şansa revenirii în ţară şi a urcării pe tron a simulat scriindu-i mamei destul de înduioşător că: „nimeni nu a resimţit la fel de mult ca mine teribila pierdere pe care am suferit-o cu toţii.”(ANR V, 503/ 1927, 27 iulie 1927, regele Carol al II-lea către regina Maria)
Deşi nu dorea să ocupe un loc în regenţă, Maria îl jinduia totuşi continuu, declarând că îi părea rău că nu e membră în Consiliul de Regenţă, mai ales după moartea lui Ionel Brătianu survenită miraculos în 24 Noiembrie 1927, la 63 de ani în plină putere. Locul lui Ionel a fost ocupat de fratele său Vintilă, care deţinuse cu brio portofoliul Finanţelor.
După moartea lui Ferdinand, Maria s-a îndreptat prin corespondenţă cu toată compasiunea către fiul rătăcitor încurajându-l în demersul său de re-întoarcere: „Cel mai mic cuvânt bun din partea lui mă face să cred din nou în el, mă face stupid de recunoscătoare.”(ANR III, 163:115) Încurajarea mamei l-a determinat pe Carol să-şi pună în aplicare planul loviturii de stat împreună cu cei doi evrei remarcabili: Ionescu-Leibovici şi Sidney Harmsworth, un iredentist maghiar înfocat, devenit viconte Rotherme. „Indiferent dacă intenţia lui era de a destabiliza România sau dacă făcuse vreun pact cu Carol pentru teritoriile transilvane, a rămas în umbră, preferând să acţioneze prin intermediul unui expatriot, Barbu Ionescu, un magnat al produselor alimentare, trăitor la Londra…foarte încântat de anturajul oamenilor importanţi şi, mai ales, să-l aibă oaspete la domeniul lui din Surrey pe fostul principe moştenitor al României.” (ANR III, 166:67v)
Barbu Ionescu, fost Leibovici, a pregătit în secret lovitura. „Pe un aeroport de lângă Londra, la 6 mai 1928, Leibovici a pregătit un avion care urma să-l aducă în România pe Carol. Autorităţile engleze însă au prins de veste şi au zădărnicit complotul, expulzându-l pe ex Principe.”(Mircea Bălan, op. cit., p.359)
În Anglia s-au pregătit de fapt două avioane, unul având sarcina de a răspândi miile de fluturaşi cu mesajul lui Carol prin care se disculpa motivând că a plecat „în ciuda voinţei lui”, obligat de o „neînţelegere referitoare la felul cum era condusă ţara”, precum şi de unele „conflicte matrimoniale triste”, şi sigur dacă regele ar fi în viaţă, „ar fi fost chemat acasă.”(Citatele din declaraţia lui Carol sunt extrase dintr-un articol apărut în Daily Mirror al lui Rotherme, articol inserat în jurnalul reginei din luna mai 1928)
Lovitura pregătită de Carol minuţios gândită trebuia să se suprapună cu protestul ţăranilor ardeleni organizat pe platoul Unirii de la Alba Iulia. Urmarea eşecului a scos în ascuns proclamaţia pregătită pentru ţară, iar Carol „cu spume la gură şi total nepoliticos” s-a dezlănţuit împotriva „porcilor ălora nenorociţi care conduc în România şi duc ţara la ruină.”(ANR III, 166:68-79; Times şi jurnalul Reginei) Principele s-a întors terfelit de tot la domeniul lui Leibovici, iar Scotland Yard-ul l-a declarat persoana non grata expulzându-l din Anglia. Profund indignată şi plină de amărăciune Maria suverana a ripostat scriindu-i vărului George să-şi ceară imediat scuze în numele bravului ei fiu, deşi acesta a acuzat-o că nu l-a sprijinit suficient aşa cum se cuvenea din România „aşa cum era datoare s-o facă”, dar sigur „va veni şi vremea mea”, ameninţându-şi mama că „în ziua aia vor fi mulţi cei trişti că n-au văzut realitatea aşa cum a fost… Am sperat mereu că va exista o persoană cinstită care să ia măsuri pentru a pune capăt furtului din banii ţării în scopuri josnice şi prima persoană care ar fi trebuit să-şi dea seama erai tu.”(ANR V, 514/ 1928, mai –iunie, regele Carol al II-lea către regina Maria)
Îngrijorarea furtului din banii ţării, l-a îndârjit aşa de tare pe Carol, căci ajungând rege prin lovitura de stat şi-a agonisit aproape toţi bani ţării, aproape tot avutul ei timp de un deceniu. La un an de la „plecarea” pe alte meleaguri a lui Ionel Brătianu, P.N.Ţ.-ul în frunte cu iezuitul Iuliu Maniu în 1928 Noiembrie au venit la putere. În Octombrie 1929 plecase definitiv şi Gh. Buzdugan, singurul care a făcut câte ceva în Regenţă. Maria era nerăbdătoare: „M-aş alege pe mine însămi dacă aş fi întrebată cine ar trebui ales.” Maniu i-a ghicit voinţa şi a fost chiar încântat, dar numai în locul principelui Nicolae care era destul de incomod şi în plus.
Gândindu-se că ar stânjeni venirea fiului Carol la putere, după ce a reflectat Maria a respins oferta răspunzând înfuriată, profetic şi paradoxal: „Monarhia nu există pentru satisfacerea ego-ului unui suveran (ceea ce Carol a desăvârşit acest ego, n.a.), ci pentru binele statului.” (ANR III, 172:75-83v.) Locul lui Buzdugan l-a umplut un judecător destul de şters, Constantin Sărăţeanu. Regenţa s-a compromis total, alăturându-se astfel incapacităţii lui Maniu care în prag de evaporare a mandatului său, supra eclipsat de Ionel Brătianu atâta amar de timp şi în disperare de cauză, ardeleanul a trimis la Paris un emisar să negocieze cu Carol întoarcerea lui şi rămânerea sa. Lăsând obiecţiile liberalilor în spate, Maria i-a trimis pe Nicky şi apoi pe Ileana în 1929, să-şi consoleze fratele care îi cumpărase recent concubinei roşcate un castel Louis al XVI-lea, ca dar pentru apariţia memoriilor Lupoaicei în care îşi urzise un arbore genealogic aristocrat. Nemaiavând nici o obligaţie şi pentru a înlesni venirea principelui fugar, Maria a ales în final varianta călătoriilor care îi puteau aranja şi o căsătorie pentru principesa favorită Ileana. Prima ofertă, cea cu Lexel von Pless a eşuat lamentabil.
Ştirbei a prevenit-o pe Maria de implicaţiile principilor Nicolae şi Carol într-o lovitură de stat. Regina a aflat despre plecarea lui Nicky pentru 2 Iunie 1930, care urma să se întâlnească cu fratele său la Paris în chestiunea revenirii Fiului rătăcitor în ţară şi apoi pe tron. Pentru aş uşura povara sa, dar şi pe cea a lui Carol, Maria s-a pronunţat pentru o călătorie în Europa, deşi era conştientă că în aer plutea trădarea, puntea de legătură pentru complot: „Complotul, căci a fost un adevărat complot, afirma Argetoianu, a fost condus şi realizat cu atâta discreţie încât nimeni n-a ştiut ceva până la ultimul minut. La Bucureşti, Guvernul şi autorităţile s-au găsit brusc în faţa faptului împlinit..” I.Gh. Duca nu a reacţionat conform aşteptărilor, pentru că „trăda pe rând pe toţi, aproape fără să-şi dea seama.” (Argetoianu, op. cit.)
În 6 Iunie 1930, dimineaţa regina era deja în trenul spre Viena, iar Odorul ei scump revenise în România exact la douăsprezece ore după plecarea mamei sale. Pionul trădării de data aceasta a fost Iuliu Maniu, care nu va rămâne în istorie la această primă trădare, alăturându-se de fapt şi trădării reginei: Maniu trăda pentru a-şi prelungi mandatul de premier, iar regina trăda pentru ca adoratul ei fiu să devină rege, astfel că: „Regina-mamă şi prim-ministrul discutaseră destul de deschis, în vara de dinaintea loviturii de stat, mergând atât de departe, încât să ia în considerare posibilitatea redării titlului regal chiar şi în exil.” (Hannah Pakula, op. cit., p. 410) Condiţiile lui Maniu pentru revenirea lui Carol erau doar trei: Mihai să rămână rege titular, iar Carol să îndeplinească doar funcţia de regent; despărţirea de Lupeasca să fie definitivă şi să aibă loc rapid împăcarea cu consoarta sa principesa Elena. Lupeasca îl liniştise pe Maniu printr-o solemnă mărturisire: „în ziua în care A.S.R. este repus în drepturi pe tron spre fericirea poporului, voi dispărea pentru totdeauna.”(John Gunter, Inside Europe, p.385) Cât de naiv a putut fi Maniu, crezându-se în promisiunile celor doi amanţi va afla la scurt timp după ce Carol va prelua mult râvnita putere. Puiu, valetul şi secretarul principelui a falsificat 2 paşapoarte pentru sine şi Carol şi cu un avion închiriat de la Le Bourget, au aterizat în Bucureşti la ora 10:30 p.m., în 6 Iunie 1930.
Însoţit de un alai de muzicanţi şi soldaţi principele a intrat triumfător în Cotroceni. Parlamentul s-a alăturat imediat Consiliului de Rgenţă acceptându-l pe renunţătorul Carol ca monarh, împlinind chipurile „ultima dorinţă” a muribundului rege Ferdinand. Astfel, că regina Maria care, a uitat destul de repede de restricţiile constituţionale, de dorinţa expresă a regelui ei, de fermitatea justă, raţională a iubitului ei, prinţul Barbu, de datoria ei supremă faţă de Dumnezeu, Cel care veghează deasupra monarhilor pământeşti, de demnitatea faţă de Patria care a înfiat-o cu atâta drag jertfiindu-se pentru ea, pentru rege, pentru monarhie, considerând lovitura politică a fiului ei, „o mişcare corectă” a urcat în exaltare: „sunt bucuroasă de revenirea lui Carol acasă.” (ANR III, 174:171-172 passim.) La această regală exaltare s-a adăugat greu, apăsător şi un nour de tristeţe viscolit de temerea prinţului ei drag, Ştribei: „…Este atât de trist când te gândeşti că nu vom fi uniţi în chestiunea asta. El crede cu tărie că dezastrul ultim al dinastiei va fi Carol.” (ANR III, 176:6-19)
Avertismentul prinţului Barbu Ştirbei s-a dovedit profetic, dar cu întreite consecinţe dramatice: dezastruos pentru dinastie, dezastruos pentru monarhie, dezastruos pentru Naţiune! Rolul mamei în această exaltare familială l-a covârşit pe cel de Mamă a Naţiunii şi pe cel atât de măreţ al Reginei care a avut o contribuţie suverană la Înfăptuirea României Mari, alăturându-se astfel, din nefericire, oligarhiei clasei politice conducătoare: „Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică… Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam.” (Mircea Eliade, Piloţii orbi, în Ceritudinea, Anul 1, Nr. 2, 2017)
Actul suveran de exercitare a monarhiei, atrage după sine cinstirea absolută a Suveranităţii lui Dumnezeu şi a Naţiunii prin divinul deziderat: „Nihil Sine Deo!” „Unsul Domnului”, trebuie să fie un model de domnie creştină, umbra Părintelui ceresc pentru poporul peste care este aşezată Biserica-Naţiune a iubitului Său Fiu Hristos. Nu Dinastia este importantă, ci virtuţiile, educaţia, cultura, religia, responsabilitatea faţă de Dumnezeu, de Naţiunea respectivă şi de raportul cu celelate naţiuni binevoitoare ori nu. Nu se poate ca politica să devină un instrument doctrinar de forţă, de violenţă al Statului care, se întoarce împotriva Naţiunii sale creştine şi a instituţiilor ei fundamentale, ca în cazul de faţă, chiar şi împotriva monarhiei care, nu aparţine suveranului, ci poporului, naţiunii.
Prima măsură regală, fierbinte a lui Carol a fost Darul pentru mama care îl idolatriza, încălcând testamentul tatălui şi trecând venitul reginei-mame în folosul propriu. Maria a tăcut! Plăţile care îi reveneau totuşi reginei au fost amânate mult timp, încasând dobânzile dragul de Carol. Maria a tăcut! Încurajat de tăcerea dulce a mamei, Carol a continuat, instalându-i o gardă de poliţie s-o controleze. Maria a tăcut! A urmat şirul neîntrerupt al cadourilor… I-a ridicat titlul onorific de la Regimentul ei, 9 Husari, lundu-i şi portretul de la popota ofiţerilor. Maria a tăcut! Cum poate o regină Eroină a naţiei sale să devină laşă când îşi exprimă rolul de mamă?
Îmi amintesc de o povestioară adevărată care circula prin Catedrala Patriarhală pe când eram student: un brav ţăran care avea 7 feciori ca brazii a venit la racla sfântului Dimitrie Basarabov cu şapte bileţele pe care erau scrise numele fiecărui copil, a îngenuncheat şi s-a rugat, apoi a spus: Sfinte Dimitrie îi dăruiesc Patriei sfinte feciorii mei s-o apere în război. Roag-o pe Maica Domnului să le poarte de grijă, iar tu să mi-i aduci acasă! Toţi cei şapte feciori, spre lauda lui Dumnazeu şi a Naţiei, s-au întors teferi de pe front. Ce magnifică şi totală pildă de jertfă a ţăranului nostru veşnic şi imperial!
Pentru a-şi şterge urma fugii cu Lupoaica, amanta sa, la Paris şi pentru a se reabilita faţă de poporul prea credul, proaspătul monarh şi-a comemorat exilul suferinţei, amintind norodului spre luare aminte, patimile sale, printr-o primă medalie, La Decoration de la Souffrance-Ordinul Suferinţei, acordată sprijinitorilor săi, între care Barbu Ionescu-Leibovici şi Puiu: „Doresc, ca de fiecare dată când cineva va folosi o monedă sau un timbru, să-şi amintească de suferinţele mele din anii Patimilor mele.” (Arthur Gould Lee, Helen, Queen Mother of Roumania, pp. 144)
Departe de ochii familiei, a guvernului şi a lumii, preţioasa amantă fusese istalată repede stăpână la Foişor, de iubitul ei Carol, încălcând a doua învoială cu credulul iezuit Maniu. De la începutul domniei sale, Carol a aplicat măsurile regale benefice sieşi, sugrumând orice opoziţie, adversar, rezistenţă, asmuţându-i pe toţi împotriva tuturor, dezbinându-i complet: „Se poate argumenta că, din acest punct de vedere, Carol al II-lea nu a fost mai rău decât Carol I sau Ferdinand.”(Hannah Pakula, op. cit., p. 416) Cea care îi gira puterea monarhică era concubina sa, evreica roşcată, care urzea dictatura, făcând şi desfăcând ţesătura politică, brodând astfel camarila regală. Între slugarnicii şi liguşitorii destui de numeroşi ai suveranei Lupeasca s-a adăugat chiar şi prinţesa Martha Bibescu, căreia i se adresa cu gratulatul „Ma Souvaraine”, frizând astfel memorabila sa înjosire princiară: „… Clipa de azi, când mi-ai îngăduit să-ţi sărut mâna (parcă n-avea dos, n.a.), a fost cea mai fericită din viaţa mea.”(Contesa R.G. Waldeck, Athene Palace, p. 208) După fixaţia pentru uniforme, decoraţii şi medalii Carol şi-a declanşat iremediabil pe faţă ura profundă împotriva nefericitei Sitta şi cea amăruie asupra mamei. A întărit securitatea în jurul ei. Maria a tăcut! Întâlnirile fixate cu mama erau anulate în ultima clipă. Maria a tăcut! I-a interzis întâlnirile cu prietenii ei. Maria a tăcut! Din cauza restricţiilor fiului Maria a renunţat în călătoriile sale la doamna ei de onoare. Maria a tăcut!
A doua ţintă a urii viscerale a lui Carol a fost prinţul Barbu, pe care l-a scos din toate funcţiile sale, din consiliile de conducere, cenzurându-i corespondenţa. Maria a suferit cumplit, mai ales după ştirea răspândită de fiul prea iubit, cum că el refuză să stea la masa mamei, ştiind că „Barbu i-a mituit pe servitorii ei ca să-l otrăvească!” (ANR III, 177: 102-143) De fapt monarhul era cel care punea la cale eliminarea definitivă a lui Ştirbei, ştire spusă de Puiu, aghiotantului reginei, cum că se „pune la cale… atacuri împotriva prinţului Ştirbei, menite a-l desfiinţa definitiv.” (ANR III, 178: 158)
În Orientul Express, care-l ducea pe Barbu Ştirbei spre Europa apuseană s-a consumat un atentat nereuşit asupra prinţului. Ca să scape şi de sora Ileana, „ghimpele dureros” din coasta sa, Carol a pregătit întâlnirea dintre frumoasa prinţesă cu arhiducele Anton de Austria, cu care s-a şi căsătorit de fapt. Maria a cerut binecuvântarea fiului-rege pentru miri. Carol a jubilat, felicitându-i pe tineri în stilul său caracteristic: „Nu am nici o obiecţie faţă de căsătorie propusă… Din nefericire, nu pot să consimt la ideea ca după căsătorie să se stabilească în România.”(ANR V, 531/ 1931, 6 aprilie 1931, regele Carol al II-lea către regina Maria.) Strategia lui Carol a dat roade, reuşind s-o lege pe Ileana de Habsburgi, pentru a o expulza din patrie, pretextând că poporul nu poate să înghită ca un Habsburg să locuiescă în sânul lui, iar mamei i-a retras subvenţia de la guvern care îi plătea călătoriile. Maria a plâns şi a tăcut! A urmat plecarea definitivă a Sittei. Poporul a demonstrat paşnic. Carol a redresat situaţia apropiindu-se prea iubitor de augusta mamă. Maria era profund tulburată şi adânc mişcată!?
Ultimul aflat pe lista favorurilor regale rămăsese fratele Nicolae, care nu fusese decât o trambulină folosită de Carol pentru urcarea pe tron: „Principele Nicolae a fost cel care l-a adus pe Carol al II-lea în ţară şi care a prelucrat pe comandanţii generali să-l suie pe tron şi să-l proclame rege.” (Dr. Şerban Milcoveanu, Memorii 1929-1989, p. 98) Deşi, numit proaspăt comandant al Forţelor Armate Române pasiunea lui Nicky rămăsese totuşi Ioana Doletti, tânără divorţată, dorind-o să se căsătorească ca şi antecesorii săi: Ferdinand şi Martha, Carol şi Zizi, Carol şi Lupeasca. Nicky fusese încurajat de Carol, că odată ajuns rege va aranja lucrurile avantajoase pentru căsătoria morganatică a fratelui. După un an Carol s-a gândit la spusele fratelui care-l rugase: „pune-mă în faţa unui fapt împlinit”, întrecându-se pe el însuşi: dacă căsătoria fratelui cu Ioana va fi refuzată de ţară, el va avea fericitul prilej de a-şi expulza fratele. Nicky şi Ioana au plecat în localitatea Tohani în 28 Octombrie 1931. Când s-au întors în ţară, plin de bucurie a primit toate darurile fratelui-rege: deposedarea de drepturile familiei regale, de cetăţean al naţiunii, precum şi de rangul militar. Cu coada între picioare şi cu Ioana alături, Nicky a părăsit ţara. Când primăvara următoare a încercat să revină, regele l-a arestat exilându-l pentru un an de zile.
( Va urma.)
* Ciclul: Mari Trădări dinastice
* Fond de carte-Arhiva Dumitru Ionescu-Bucureşti
+ Sf. Prooroc Avdie, Sf. Mc. Varlaam
19 Noiembrie 2017, Brusturi-Neamţ
