Mai întâi, a tresărit motanul. Mare, pufos, concurând în dimensiuni cu un căţel. A ridicat capul culcat pe o parte între labele din faţă. Părul, uniform, de culoarea cenuşii ude, s-a umflat, dublându-şi dimensiunea. Temător, s-a mişcat de sub masă, pipăind cu laba stângă drumul spre ieşire. În laba stângă avea puterea şi încrederea. Din coama saltului pe care l-a făcut ca un arc, l-am prins în braţe, căutându-i apropierea şi căldura. Capul înconjurat de braţul meu stâng ca de un ştreang, s-a întors, privindu-mă. Ochii lui gălbui au prins irizări de lună, lucind printre hăţişuri de crengi golaşe, unduind în vânt. Se roteau rapid în orbite, ameţindu-mă, ca şi cum vântul m-ar fi împins şi m-ar fi răsucit în loc, biruindu-mi împotrivirea.
Frigul urca din duşumelele goale, insinuîndu-se ca apa pe sub îmbrăcăminte. Când motanul a clipit, i s-a alungit botul dezvelindu-i dinţii, iar mustăţile i s-au ridicat, simulând perfect un rânjet a batjocură. L-am aruncat din braţe şi abia atunci am văzut că toate scaunele din sală erau goale. Masa prezidiului la fel. Improvizată pentru manifestări la care nu se aştepta un public numeros, încăperea era umplută cu scaune care se adăugau pe parcurs, dacă era cazul. Să nu se dea impresia de lipsă de interes. Să nu fie scaune goale. Programul de activităţi stabilit conform planului, se derula ca un mecanism vechi de tablă, învârtit cu cheiţa. Ştiau asta bine, cu toţii. Nu venea invitatul, era înlocuit rapid cu altul. Jocul se juca oricum, fără sincope dar şi fără pasiune. Tema întrunirii de azi era proiectată palid pe un cadran de pânză, atârnat în spatele estradei scunde, mobilă, ca şi restul recuzitei: Dezastre naturale şi dezastre provocate. Istorie. Efecte actuale. Previziuni.
Secolul XXI tocmai intrase zgomotos în calendar, o alergare bezmetică prin timp. Un carusel în care zile şi nopţi sunt comprimate într-un sorb din vârtejul căruia omul, greu mai recunoaşte simţuri plămădite în migala facerii. Maimuţa goală iese din zoologie cu ochii lipiţi , ca pisoii. Când îi deschide,nu mai recunoaşte nordul. Un balans continuu îi tulbură simţul orientării.
Când Profesorul a intrat în sală ,m-am uitat la ceas şi m-am gândit că, cel puţin o oră, îşi va plăti suma încasată pentru lucrarea ce urma s-o prezinte . Un potop de date, grafice, statistici şi concluzii. Apoi, încă pe atât, dialoguri seci, respectând protocolul politeţii. Alunecam printre gânduri ca patinatorii când fac piruete, ca să-mi trec timpul Auzeam din ce în ce mai şters glasul uniform, monoton, al Profesorului. Îmi puneam „filme”. Luam o amintire din memorie şi o derulam cu încetinitorul, atentă la detalii. Uneam imagini din aproape în aproape, ca să întregesc scena. Să recompun fragmente din timpul în care fusesem prezentă. Le spuneam „filme” dar nu era nimic din ceea ce clasic se numeşte film. Actor şi spectator, mă întrupam din aerul care făcea ca personajele să vieţuiască în realitate, cu toate simţurile, nu derulate de o bandă imprimată, capabilă să producă emoţii incomplete, ciuntite. Tocmai aveam trei ani şi mama mă îmbrăca pe patul de lemn din bucătărie, cu rochiţa roz, croşetată de ea din fire de angora, jumulite de pe iepuri vii, vopsite şi toarse din caiere lunecoase, strălucitoare ca argintul. Îmi trăgea în picioare nişte ciorapi gri din bumbac „de târg” şi îmi prindea în creştetul capului o fundă albă, dublă, peste părul pieptănat liber, pe spate. Plângeam înfundat, sfâşiată de frică. Era aşteptat fotograful să-mi facă o poză, înainte să-mi împletească două, codiţe, una cu lână roşie şi alta cu lână albastră. Nu de pieptănat, plângeam.
Fotograful era spaima mea. Omul acele scund, cu păr rar, lipit de cap şi cu un ciot în locul mâinii stângi, ciot cu care îndepărta pânza neagră de pe cutia aşezată pe un trepied de lemn. Din ea se deschidea spre mine fulgerul unui ochi negru care putea să mă tragă înlăuntrul lui, să mă oprească acolo şi să dea înapoi o hârtie mică, lucioasă, cât o cutie de chibrit, cu chipul meu pe ea. S-a întâmplat că ochiul nu m-a prins în el. După ce m-au urcat în picioare pe pat, o vecină mi-a lipit cu ceară caldă, doi bănuţi de argint la capătul codiţelor. Un pandişpan mirosind greţos a ou crud mi-a fost rupt deasupra capului, după care foarfeca a scrâşnit în spatele urechilor, trecând greu prin părul împletit. Cred că auzul meu era deranjat de scrâşnetul foarfecii. Altfel, nu înţeleg de ce auzeam o voce slabă: „îmi plac caii de lemn şi motanii pocăiţi”. Nu ştiam ce înseamnă motani pocăiţi, dar curiozitatea mea nu se trezise într-atât cât să fie interesată de astfel de probleme. Credeam că sunt motani loviţi, aşa cum mama i-a trimis un „zât” şi o palmă pisicii, care, atrasă de mirosul de pandişpan se urcase dintr-un salt în pat şi se freca mieros de picioarele mele. Nu m-am speriat, nu era voce străină, recunoşteam gândul meu care repetase propoziţia ciudată din povestea pe care mama ne-o citise aseară, mie şi fratelui meu, până când am adormit. Povestea era destinată cu siguranţă fratelui meu mai mare,eu nu prea am înţeles mare lucru din ea dar mi-a plăcut mult cuvântul Ada-Kaleh. Vedeam, auzindu-l, o bomboană colorată, mirosind a fructe necunoscute, a flori crescând în copaci şi, mai ales a trandafiri.
Dintr-o dată am văzut sala goală şi, după ce motanul de sub masă a ieşit pe uşă, unul din scaune a început să alunece pe podea, s-a apropiat de alt scaun, s-a ridicat în aer şi s-a aşezat peste el cu picioarele în sus aşa cum l-ar aşeza cineva care ar vrea să le care mai uşor în altă parte sau să şteargă podeaua. Tot atunci a început să fiarbă apa din ibricul mare, de pe reşoul aşezat pe placa de gresie, în glaful lat al unei ferestre. Doar că şnurul reşoului atârna în gol, pe lângă priză. În acest timp, aerul a început să tremure, să se clatine în toate părţile şi poate m-ar fi trântit dacă nu m-aş fi ţinut bine de scaun. Aluneca şi se ridica în toate părţile, degeaba încercam să-l trag în plămâni, doar vidul acţiona asupra alveolelor, comprimându-le cu fiecare încercare Asta e tot ce ştiu, până mi-am pierdut cunoştinţa…
***
– Mereu spui altceva, parcă eşti dusă de pe lume…
Anchetatorul mă privea zeflemitor şi plictisit. „Dacă n-ai fi fost examinată de mai multe comisii de medici aş zice ca ceva nu-i tocmai in regulă cu mintea ta”
– Ba nu, spun mereu acelaşi lucru, motanul a sărit de sub masă…
– Lasă motanul, restul ne interesează. Profesorul, când a plecat ?
– V-am mai spus, sala era goală, n-am văzut decât…
– Motanul, da, ştim, aud că-ţi pui filme, ia caută de pune un film şi vezi ce-a făcut Profesorul… şi nu ne mai ameţi cu tot felul de basme care au acelaşi sfârşit!
– Nu ştiu, poate că în timpul acela am văzut mai multe filme şi de câte ori mă întrebaţi se derulează altul, dar…ceilalţi care au fost în sală, ce spun ?
– Mai încerc, până nu-mi pierd de tot răbdarea, deşi ţi-am mai spus. După ce a răspuns absent şi cam fără legătură cu tema, întrebărilor care probabil l-au plictisit şi-a adunat în mare grabă hârtiile în mapă şi aplecat pe uşa din stânga scenei improvizată în sală… Asta spun toţi!
– Nu era o uşă,era o pânză. O draperie mai bine zis,din material pluşat, verde pal, cu desene florale în relief, care făceau ape argintii la mişcare…
– Hopaaa!!! Uite ceva nou.. o draperie? Când ai văzut draperia?
– Nu ştiu, cred că era acolo de când am intrat…
– Mă zăpăceşti cu ciudăţeniile astea, parcă o faci intenţionat. Cum draperie, când toţi au văzut o uşă, alta decât cea pe care au intrat şi au ieşit ei, înghesuiţi, grăbiţi, ca dintr-o sală de spectacol!
– Nu ştiu, poate n-am fost eu atentă…
– La nimic n-ai fost atentă, nici că s-a terminat conferinţa, nici că toată lumea a plecat… Ai rămas acolo, stană de piatră până a venit paznicul să verifice sala şi t-e trezit din somn. Şi chiar, cum ai rămas singură în sală ? Şi restul, povestea cu scaunele şi cu reşoul… Nu m-am gândit să te întreb până acum. S-a constatat că psihic eşti în limitele normalului, dar,nu cumva obişnuieşti să consumi alcool sau vreun drog? Nu că ai recunoaşte, dar te rog, fă un efort, eşti singurul martor…Poate profesorul s-a întors, poate a venit cineva să-l ia de după… draperia aia pe care zici că ai văzut-o în mişcare… Nu înţelegi că a dispărut? Că nu l-a văzut nimeni şi nu-i de găsit nicăieri?
– Nu consum, am răspuns neconvingător. Nu minţeam, dar nu aveam altă explicaţie pentru ce văzusem sau credeam că am văzut.
***
Un căluţ de lemn se legăna abia vizibil în mişcarea molatecă a apei palid verzui din adâncuri. Zdrenţele unui covor de Buhara se mişcau în acelaşi ritm, aşezându-se apoi încet, ca nisipul pe podeaua din lemn, în aceiaşi formă şi culoare din care fusese alcătuit. Mai multe încăperi aproape goale se deschideau labirintic din camera centrală. Ţesături colorate, aproape reale, acopereau unii din pereţi. Alţii erau sprijiniţi de bufete înalte, cu multe sertare goale, lăsate deschise, pe care încă strălucea lacul castaniu. O sobă scundă de teracotă cărămizie era ocolită atent de umbre care se deplasau casnic, în linişte, îndeplinind rosturi bine ştiute. Dincolo de zidul de cărămidă brun roşcat, cai adulţi frământau cu copitele noroiul din ţarcul unde erau închişi cu un gard înalt de nuiele, căutând ieşirea. Presărate pe povârnişul lutos care se deschidea spre clădire, schelete de cai păstrându-şi forma ori împrăştiate de-a valma, sclipeau din oasele sidefii. Copaci şi tufe încâlcite înfloreau vesel, estompând urâţenia ruinelor. Florile albe, cochilii uscate de melci lipite de ramuri. Pe căluţul de lemn, silueta unui copil aştepta povestea care întârzia să se facă auzită. La un timp, s-a desprins de pe spinarea calului şi, eliberat din decorul fantast, începu a creşte, pe măsură ce apa îl împingea în sus, clipe, zile, ani, până la suprafaţa apei, unde a deschis pleoapele stângaci, ca un nou născut, spărgând oglinda ştiutelor imagini. A găsit un altfel de întuneric şi altfel de umbre. Un întuneric de catifea unduitor, aromat, iar înainte de primul cuvânt a prins o adiere melodioasă de cântec necunoscut. A păstrat amprenta dulce a sunetului până când, povestea mult aşteptată a început să se scrie literă cu literă pe luciul de apă. Nopţi la Ada Kaleh.
***
Miskin Baba visa din nou. Amorţise de când stătea nemişcat şi, în frământarea învierii îl cerca iar dorul ca sufletul lui călător să se veselească. De la visul cu Nopţi la Ada-Kaleh nu-i mai fusese atât de răscolită dorinţa de a se face auzit. Atunci învăţătura fostului prinţ, ultimul din dinastia Samanaizilor, picurase înţelepciune şi har în copilul pe care l-a ales să-i urmeze drumul drept al diplomaţiei , al împăcării prin cuvânt, nu prin violenţă. I-a dat însă şi suferinţă pe măsură. I-a mai arătat calea cuminte a modelului prin Fauna Bufonă (Pseudozoologicon), şi s-a tras spre locuinţa părăsită din insula Şimon. N-a găsit acolo decât oase, şi s-a grăbit spre locul de odihnă arătat de creator într-um moment de graţie, şi care doarme acum într-un fund de apă. ”Insula aceasta a fost făcută de Dumnezeu pentru a da bunătate gândurilor şi dulce odihnă sufletului omenesc. Allah mi-a cerut să părăsesc tronul strămoşilor mei pentru a veni să vă învăţ pe voi că fericirea stă în bunătate”, ar fi spus prinţul care şi-a dăruit bogăţiile moştenite şi a plecat să slujească odihna sufletelor. A liniştit spiritele în Belgradul răzvrătit sub asprimea stăpânirii otomane. Buhara l-a cerut înapoi, chiar cu forţa. Douăsprezece porţi păzite nu l-au împiedicat să tracă nevăzut spre locul visat. Teamă i-a fost doar că va fi mutat când nu se mai putea împotrivi: „Vor veni să-mi ceară trupul pentru a fi dus alături de al strămoşilor mei în moscheea cea mare a regilor Samanaizi din Buhara. Voi să nu mi-l daţi, căci trebuie să rămân aici pentru a folosi şi după moartea mea locuitorilor care m-au primit şi m-au ascultat cu toată inima mea”. A fost mutat, dar nu unde s-a temut, ci mai rău în părăsire pe insula Şimon Nu-i place aici, dar nu-i obstacol să-l oprească şi, în regatul său de sub apă primeşte veşti din visele altor aleşi. Iar se tulbura lumea şi iar era nevoie de înţelepciune şi tact.
Profesorul avea coşmaruri, surprins neplăcut de concluziile studiului său. S-au întâlnit în vis şi au hotărât să vorbească oamenilor. Cel venerat altădată ca sfânt, la mormântul său mergându-se în în pelerinaj, privea acum prin ochii Profesorului o lume străină. Cuvântul umbla bezmetic, lovindu-se ca pasărea oarbă de pereţi. Fauna aceasta nouă ii era străină. Oamenii vorbeau cu nişte cutii mai mici decât palma, fără să audă sau să vadă nimic în jur. Sau loveau cu degetul nişte plăcuţe, din care se iveau imagini colorate, care îi atrăgeau mai mult decât strădania lectorului. Simţise mai demult fostul prinţ,cum încep să-i slăbească puterile. De când n-a reuşit să împiedice scufundarea raiului său. Rar, câte un răsfirat îl mai scotea din timp, dar timpul lui nu se mai lega de oamenii aceştia. Vibra de neputinţă în trupul Profesorului, căruia au început să-i tremure mâinile care adunau de-a valma foile in dosar. Douăsprezece porţi s-au deschis simultan provocând un cutremur în aer, făcând să alunece scaune, să facă valuri în ibric, să unduie perdeaua de apă verde pal prin care Miskin Baba s-a strecurat nevăzut, spre lumea lui ,fără timp. Dar îi era greu cumva, nu ca altădată, căra parcă o povară necunoscută. Şi-a dat seama că îl luase cu el şi pe Profesor. Omul acesta n-are nicio vină, şi-a spus, şi oricât de mult s-ar fi complicat lucrurile, a decis să-l ducă înapoi, acasă. Ştia unde, îi stătuse alături zile şi nopţi de studiu.
***
Căutările au slăbit după ce trecuse vara, şi toamna se instalase deja. Nimeni n-a reuşit să dezlege misterul dispariţiei, nici să găsească vreo urmă. Profesorul era bătrân şi trăia singur. Nu avea copii, fapt care a declanşat sentimente patrimoniale în persoane care-şi descopereau subit, grade diverse de rudenie cu dispărutul, râvnind la casa şi bunurile rămase în urmă. Un act oficial nu se putea elibera însă decât după cinci ani de căutări fără rezultat. Urmărirea internaţională necesita material biologic pentru stabilirea A.D.N.-ului. Un grup ciudat de persoane, care aproape nu se cunoşteau între ele, însoţeau doi poliţişti, care rupeau într-o dimineaţă sigiliul de pe uşă. N-aveau încredere unii în alţii aşa străini cum se aflau şi se temeau ca nu cumva, vreunul mai rapid să subtilizeze vreun obiect de valoare. În timp ce poliţiştii căutau pahare folosite, culegeau fire de păr de pehaine sau din căciuli, rudele evaluau din priviri valoarea obiectelor şi dimensiunile încăperilor. Se citea pe faţa lor nemulţumirea. N-a putut să moară şi el ca toţi oamenii, pac şi gata. Sau să fi căzut la vreo boală,erau unii dispuşi ,măcar aşa pentru impresie să-l fi îngrijit. Chiar, cât mai avea parcă să trăiască… Dar aşa, încă cinci ani era mult… Prea mult, şi, nu se ştie niciodată cine mai moare, cine mai rămâne…
Un ţipăt a tulburat liniştea încăperilor prin care se mergea cu pioşenie falsă, ca prin cavou, şi se vorbea în şoaptă. Într-un dormitor, culcat în pat, îmbrăcat în costumul de la conferinţă, cu pantofii în picioare, Profesorul sforăia uşor. Unul din poliţişti s-a apropiat de el şi l-a mişcat uşor de umăr. Acesta a deschis ochii şi a privit mirat la toţi cei di jur.
-Ce faceţi domnule Profesor, unde aţi fost până acum ?
-La o coferinţă, oraşul C. Cam departe, cam departe, şi nici eu nu mai sunt tânăr! M-am simţit cam obosit. Cred că am aţipit puţin …
—————————-
Ştefania OPROESCU
Focşani, 25 noiembrie 2017
